Desigur că nicăieri nu este ca acasă dar unele persoane pot să se adapteze ușor oricăror condiții și oricărui ambient și să transforme orice loc în ”acasă” în cel mai scurt timp. Din fericire din această categorie fac și eu parte. Așa e firea mea, așa m-am născut și nu îmi fac nicăieri rădăcini adânci iar trăsătura aceasta (ca să nu îi spun calitate și să par lipsită de modestie) mi s-a dezvoltat probabil și datorită plecării mele foarte devreme din casa părinților. La 14 ani plecam la internat și apoi o lungă perioadă de timp am stat prin diverse cămine în mai multe orașe mâncând la cantină. Mi-a fost greu doar în primele luni însă apoi am adorat acest stil de viață și dacă ar fi să o iau de la început aș face exact la fel. Asta înseamnă că aș putea trăi oriunde pentru că reușesc să văd partea frumoasă în orice loc din lumea asta.
Desigur însă că am și eu preferințele mele și că unele locuri mă atrag mai mult ca altele, pe unele le-am văzut cu ochii mei, de altele doar am auzit sau citit și sunt doar la stadiul imaginației dar asta nu mă împiedică să visez. Sunt o norocoasă că m-am născut în România chiar dacă situația de aici e departe de a fi perfectă. Nu există comparație cu țările africane sau cu regiunile sărace din Asia și nici nu vreau să mă gândesc cum ar fi fost să mă nasc într-o țară în care femeile nu au drept la educație, nu funcționează un sistem de sănătate sau există conflicte militare, bombe și atentate teroriste la tot pasul. Nu despre asta e vorba acum, nu despre probleme grele ci despre gânduri plăcute și o conversație ușoară între prieteni la o cafea de vară.
Iar dacă e vară, primul gând mă duce la Grecia de care îmi e tare dor. Mi-ar plăcea mult să trăiesc în una din insulele grecești și nu neapărat pentru perioada sezonului estival ci mai degrabă pentru iernile blânde în care nu există îngheț. În urmă cu câțiva ani am fost în Thassos în luna octombrie și o bucățică din suflet mi-a rămas acolo. Nu mai exista vânzoleala turistică, străzile erau pustii și liniștite, puținii copii din insulă mergeau și veneau de la școală în ritmul iar localnicii își vedeau de viața lor tihnită. Prietenoși ca întotdeauna dar parcă mai relaxați după o vară întreagă de trudă în slujba oaspeților care le trecuseră pragul tavernelor și pensiunilor. Nu mă dau în vânt după statul la plajă iar marea mi se pare la fel de frumoasă în orice anotimp așa că din octombrie până pe la începutul lui aprilie Grecia ar fi minunată.
Pe locul doi ar fi Normandia. Nu, de fapt nu pe locul doi ci intr-o ordine aleatorie, o să spun și despre această superbă regiune a Franței pe care am vizitat-o anul trecut că este un loc în care mi-ar plăcea să trăiesc o bună perioadă de timp. Peisajele, satele pitorești, coasta maritimă, catedralele, castelele, pădurile, toate m-au lăsat cu gura căscată și m-au făcut să-mi doresc cu ardoare ca într-o zi să mă întorc acolo. Iar mâncarea… nu are rost să mai spun nimic de bucătăria franceză, îmi salivează toate simțurile când îmi aduc aminte de midiile în sos de brânză Roquefort, de baghetele proaspete la prima oră a dimineții și de cidrul îmbuteliat în sticle de șampanie.
Iar dacă vorbim de mâncare nu pot să nu menționez Barcelona cu micuțele magazine de cartier unde găseai zeci de sortimente de măsline unele mai bune ca altele și unde pe o căldură caniculară am mâncat cel mai bun gazpacho ever. Îl fac acum și eu acasă și este mâncarea mea preferată de vară dar tot nu se compară cu ce am mâncat atunci. Să mai spun și de sangria și de străduțele răcoroase pe care ne pierdeam pașii la umbra copacilor uriași pe care nu-i ”toaleta” nimeni, niciodată? Nu are rost pentru că nu am întâlnit pe nimeni care să fi vizitat Barcelona și să nu se fi îndrăgostit iremediabil de acest oraș.
Și în Anglia mi-ar plăcea să trăiesc și chiar dacă pentru unii poate părea surprinzător, clima de acolo mi se pare ideală. Ploile ca ploile, nu mă dau în vânt după ele, dar temperatura este perfectă. În jur de 14ºC atât vara cât și iarna 😀 Nu tu înghețuri, nu tu geruri, nu crivăț și viscol și nici călduri care să-ți blocheze respirația, uscăciune și praf până la cer și înapoi. Pământul nu se scorojește de sete și iarba este verde tot timpul anului. Vremea este oarecum asemănătoare cu ceea ce am trăit în Danemarca acum 20 de ani însă nu bate atâta vântul. Din cauza vântului am scos Danemarca de pe lista mea pentru că am o conjunctivita care se activează la cea mai mică rafală și mă deranjează îngrozitor. Sunt nemulțumită pe tema asta dar mulțumesc lui Dumnezeu pentru că știu că se poate și mai rău, am o prietenă cu psoriazis care săraca se ferește de soare ca de dracu’ atât de gravă e problema ei. Boli meteo-sensibile 😀
Și la Viena mi-ar plăcea să locuiesc un an-doi. Viena mi se pare un Cluj mai mare și are un aer atât de boem și romantic, e încărcată de atâta grandoare și istorie încât ai impresia că toată aristocrația Europei s-a mutat acolo. E curat, e civilizat, poți să te deplasezi cu ușurință dintr-o parte în alta pentru că transportul în comun funcționează perfect și să nu uităm de partea artistică de care aș profita din plin. Festivalurile de muzică, spectacolele, teatrele, muzeele, expozițiile, concertele… nu aș rata nimic.
În toate aceste locuri am fost și am văzut cu ochii mei la ce m-aș putea aștepta însă sunt și locuri în care nu am ajuns (încă) dar dacă mi s-ar propune să mă mut acolo pentru următorii cinci ani aș spune da în secunda doi. Australia ar fi unul din ele. Voi? v-ați muta într-un loc în care nu ați mai fost niciodată? 
Eu zic ca un loc vazut ca turist se ppate dovedi complet altfel cand vrei sa trăiești. De ex Normandia. Ni se plângea la o cafenea o doamnă venită din regiunea pariziană, cu familie in Normandia, care trăia acolo de 5 ani si era f singura, ca nimeni nu părea dispus să o integreze.
Altfel pentru mine ar fi Viena sau Padurea Neagra, dar , cum ziceam, am unele rezerve: sa trăiești poate fi diferit de vacanță. Desi cum zici, Viena pare un fel de Cluj mai mare. Poate de aia imi place atata. Iar dealurile din Padurea Neagra imi amintesc de peisajele din jurul Clujului.
Asta cu integrarea in comunitatea locala cred ca depinde in mare parte si de cel nou venit. Sotul meu isi face prieteni si cunostinte dupa primele 5 minute, mie imi trebuie un an sa incep sa ma salut cu un vecin nou din bloc 🙂 Sunt mult mai introvertita decat el si poate mai timida.
Imi aduc aminte de o faza amuzanta, eram in Dublin intr-un pub de-al localnicilor, departe de zona turistica, si m-am dus la toaleta. Am lipsit doar cateva minute si cand m-am intors l-am vazut pe sotul meu la o masa cu un tip cu care radea impreuna si povesteau de parca se cunosteau de o viata.
Daca s-ar putea o combinatie de Italia cu Grecia, ar fi minunat….ambele sunt tarile mele de suflet; grecii mi-au parut mereu mai prietenosi, fructele de mare sunt delicioase, dar Italia imi ofera muzee, castele, ruine romane bine pastrate, pizza, paste si o limba pe care o poti deprinde foarte usor. Peisaje superbe sunt in ambele, greu sa ma decid. Nu vreau sa supar pe nimeni, din pacate Barcelona si Viena nu mi-au ramas deloc in suflet, desi au multe de oferit, la fel si Clujul. In Romanica noastra, SIbiu, Brasov si mai nou intrat furtunos in top, Ramnicu Valcea sunt orasele pentru care as parasi Bucurestiul meu natal. Am descoperit de curand Valcea ca oras de vizitat, el in sine, nu ca popas pana ajungi in Olanesti sau Caciulata: cochetel, curatel, nu foarte aglomerat. Tot in Romanica noastra, Oradea ar putea deveni oricand o optiune de luat in calcul daca as schimba domiciliul.
Pai de ce s-ar supăra cineva? Daca am avea cu toții aceleași gusturi, ar fi mare înghesuială in locurile iubite de toti 🙂
Nici mie Barcelona nu mi-a facut o impresie nu stiu cat de buna, dar depinde de atatea lucruri impresia asta. În Italia nu as vrea sa stau, nu stiu de ce nu-mi place acolo, deși în teorie e foarte frumoasă.
Si la noi soțul e cel sociabil si il împing la înaintare.
Iti dau perfecta dreptate, grecii sunt cei mai prietenosi oameni pe care i-am cunoscut.