Zilele trecute m-a sunat Brândușa, o fostă colegă din vremurile în care lucram în BCR și de care nu mai știam nimic de vreun an. M-am bucurat să o aud dar în același timp m-am și mirat văzând că mă sună la ora prânzului și chiar am întrebat-o dacă e la muncă (ea lucrează în continuare în bancă). Cine a lucrat în sistemul bancar știe că acolo nu prea ai timp să stai la povești vânătorești în timpul serviciului. Da, era la muncă, și mă suna în interes profesional adică să îmi spună că (în sfârșit!) se semnase convenția de virare a salariilor cu instituția în care lucrez eu acum și să îmi facă niște propuneri avantajoase.

        Știu că mulți dintre voi sunteți agasați de telefoanele pe care le primiți de la diverse companii care încearcă să vă vândă tot felul de chestii dar pe mine, în afară de cei de la Orange, nu m-a mai sunat nimeni în acest sens de cel puțin doi ani 🙂 Carevasăzică, m-am bucurat să văd că prezint și eu interes pentru cineva. Iar Brândușa m-a luat prin învăluire, tehnică pe care am recunocut-o imediat că doar eu am învățat-o, și a început să-mi povestească de toate avantajele de care aș beneficia dacă aș fi de acord să mi se vireze salariul la BCR. Să fiu de acord? Păi eu aștept asta de când mi-am schimbat jobul. Nu că aș fi nostalgică (deși poate într-un fel sunt) dar, emoțional vorbind, anii lucrați în bancă și-au pus amprenta asupra mea. Am fost genul de angajat fidel care a crezut întotdeauna în valorile promovate de firmă și, mai ales, am crezut că produsele pe care le prezentam clienților erau în top of the top. Dacă nu le-aș fi văzut avantajele, nu le-aș fi putut vinde și chiar dacă uneori a fost greu, a fost alegerea mea să rămân pe acea poziție iar atunci când am plecat nici nu mi-a trecut prin cap să îmi închid conturile. De aceea, atunci când la noul meu loc de muncă am fost pusă în situația de a alege o altă bancă în care să primesc salariul, am fost foarte dezamăgită. Desigur că puteam să forțez nota și să îmi impun punctul de vedere, perfect legal de altfel, dar atunci când ajungi într-un loc nou și într-o postură nouă parcă nu vrei să începi cu stângul pornind discuții contradictorii.

        Anyway, vestea primită m-a bucurat foarte tare și chiar dacă în acest moment al vieții mele nu am nevoie de un credit ipotecar sau de vreo refinantare credit, faptul că mă reîntorc la produsele pe care le cunosc și care între timp au evoluat atât de frumos îmi dă un sentiment de plăcută revenire acasă după un lung drum printre străini. Fără nicio exagerare , card de credit cu atâtea facilități ca la BCR, nu mai există pe piață, și credeți-mă, am testat pe propria piele o grămadă de variante.

        Anii petrecuți în bancă mi-au adus prietenii frumoase și am întâlnit mulți oameni de o calitate excepțională, oameni de la care am învățat nu doar pe latura tehnică a dezvoltării mele profesionale ci și pe partea care ține de adevăratele experiențe de viață. Mă uit la alți foști colegi care au ales să părăsească organizația în aceeași perioadă cu mine și care au plecat trântind ușa, înverșunați împotriva tuturor, negând vehement toate beneficiile anterioare, au plecat cu ură și patos nelăsând loc nici măcar pentru un bună ziua, supărați pe faptul că au lucrat ani buni cînd ar fi putut freca menta în altă parte de parcă cineva le-ar fi pus pistolul la tâmplă forțându-i să stea într-un loc pe care nu și-l doreau. E greu să te împovărezi cu astfel de sentimente negative, să fii mereu încrâncenat și să îți înnegrești singur zilele.

        Drumul nostru prin lume e ca o carte cu mai multe capitole și, chiar dacă personajele centrale rămân aceleași, din când în când apar figuri secundare, importante la un momentul respectiv, dar care peste ani nu mai înseamnă decât umbra unor amintiri. Mă bucur că Dumnezeu m-a înzestrat cu o fire pozitivă cu care pot să văd de fiecare dată partea bună a lucrurilor și mă bucur că ori de câte ori am răgazul să răsfoiesc capitolele anterioare ale cărții vieții mele mă încarc de nostalgii duioase care îmi aduc un zâmbet în colțul gurii.

        La voi cum a fost când ați schimbat locul de muncă? Tunete și fulgere sau un nod în gât și lacrimi de despărțire oprite cu greu sub pleoape?

 

 

Read More

        Într-o lume dominată de marile corporații, majoritatea giganți tehnologici apăruți în ultimii 20 de ani, există ceva liniștitor atunci când întâlnești o companie care a fost transmisă din generație în generație ca moștenire de familie. Sau cel puțin eu asta simt. Desigur că acest mic sentimentalism care pe mine mă atinge într-un fel nostalgic este intepretat de unii ca fiind ceva negativ și sursă a marilor inechități sociale existente în lume deși, în fond, chiar și cele mai mari business-uri existente azi, cu cifre de afaceri de miliarde de dolari, au început cu bani puțini, de cele mai multe ori în curtea casei sau în camera din spate.

        Din păcate la noi în țară afacerile de familie nu au cum să aibă o vechime mai mare de 30 de ani având în vedere că imediat ce s-a instaurat comunismul, toate proprietățile au fost desființate, dar atunci când călătoresc în străinătate îmi face mare plăcere să observ magazinele vechi, restaurantele sau pub-urile care își afișează cu mândrie anul înființării deasupra ușii. Chiar pe strada unde locuiește soțul meu (în Coventry, un oraș din Anglia) există o măcelărie pe a cărei firmă scrie că a fost ”established” pe la 1900 și ceva și încă arată exact ca atunci, desigur renovată, curățată și bibilită la standardele actuale, însă cu acel inegalabil suflu vintage.

        Am fost de trei ori la Bath (al doilea oraș turistic al Angliei după Londra) și abia a treia oară am ajuns, în sfârșit, să stau și eu la o masă în localul  lui Sally Lunn și să mănânc celebra chiflă pregătită după o rețetă rămasă aceeași încă din 1680 și păstrată cu mare secret. Podeaua care scârțâia, tocurile ușilor crăpate de vreme, polițele cu colțuri rotunjite, tavanele joase și scările tocite de timp au dat un gust inegalabil acelei chifle care de fapt și de drept nu era decât o bucată de pită pe care îți puneai smântână dulce și un pic de gem și pentru care plăteai vreo 5-6 lire dar, datorită ambianței, fără să ai nici cel mai mic regret.

        Și când am fost în Dublin am pășit prin tot felul de localuri vechi de sute ani , și la York la fel,  la Oxford am dat de  Alice’s Shop, magazinul care vindea dulciuri pe vremea când Alice cea din Țara minunilor era doar o fetiță și cam peste tot pe unde ajung acestea sunt locurile după care mă uit prima dată.

        Și nu e vorba numai de locuri ci și de obiecte. Îmi place să știu povestea fiecărui brand în spatele căruia se ascunde o afacere de familie și de multe ori stau și mă gândesc ce ar spune acum stră-străbunicul care a făcut primul pas spre prosperitatea urmașilor și cât de surprins ar putea fi văzând cum micul meșteșug deprins acum o sută sau două sute de ani a ajuns să fie azi un imperiu financiar care a pătruns în toate țările de pe glob. Când îmi dau două pufuri de Chopard Wish și simt izul de caramel și vanilie, mă întreb dacă lui Louis-Ulysse Chopard i-a trecut vreodată prin cap că după două sute de ani de la deschiderea ceasornicăriei sale și la 3000 de km distanță, într-un apartament de bloc din România, cineva va folosi un parfum pe care este trecut numele său.

        Mă fascinează afacerile de familie, felul în care este trecută conducerea din generație în generație, modul în care cei mici se nasc fără a mai fi nevoiți să facă alegeri la maturitate și toată această aură care strălucește în jurul unui nume deja consacrat. Mi se pare însă destul de  trist când, la un moment dat, niciunii din cei care ar urma firesc să ducă firma mai departe nu își mai doresc acest lucru iar afacerea este vândută unui străin așa cum la un moment dat s-a întâmplat și cu Chopard.

        Să am o afacere de succes și să știu că nepoții sau copiii mei nici nu mai vor să audă de ea, cred că m-ar întrista foarte tare. De fapt nici nu știu ce este mai rău, să renunțe de bună voie sau să se bată ca chiorii pe putere, că și asta se întâmplă la case mari. În anii 80 moștenitorii imperiului Gucci au adus brandul în pragul falimentului  în lupta lor pentru conducere și s-a ajuns chiar la crime, Maurizio Gucci, strănepotul fondatorului fiind omorât de un asasin plătit. După astfel de monstruozități cred că bătrânului Guccio Gucci nu i-ar mai fi ars de nimic și nu l-ar mai fi interesat nici că la 100 de ani după ce a pus piatra de temelie a firmei există acum mai mult de 500 de magazine proprii în întreaga lume, nici că brandul s-a întins de la Gucci Noua Zeelandă la Gucci Romania sau Africa de Sud. La ce folos dacă urmașii au stricat totul?

        Mă întreb dacă și ăștia, marii bogătași adică, ajung să folosească replicile deja uzate de genul Am muncit ca să nu-i lipsească nimic sau Mi-am luat de la gură ca să aibă el ce mânca sau Mi-am sacrificat tinerețile… Poate și ei cred că pot călăuzi alegerile copiilor și poate și ei se așteaptă ca aceștia să le fie recunoscători. Nu știu sigur dar presupun că viața de familie este la fel peste tot indiferent de nivelul financiar iar tensiunile care apar între generații, de asemenea.

        La voi cum stă treaba? Dacă ați avea sau dacă aveți deja o afacere, v-ar plăcea ca aceasta să fie dusă mai departe de către copiii voștri? Pe o scară de la 1 la 10 cât de mare ar fi tristețea dacă ei ar renunța la munca voastră de o viață?

 

Read More

        Și eu cam asta vreau. Să eliberez spațiul pe care îl am, să mă scap de toate obiectele inutile și adunătoare de praf și să am un loc în care să respir în voie. Ideea mi-a încolțit de mult în minte însă nu am vrut o schimbare bruscă pe care poate să o regret apoi ci mai degrabă o trecere treptată în care să mă obișnuiesc cu noul stil. Am văzut pe Pinterest un milion de poze  cu interioare care mai de care mai frumoase și cu idei care nu mi-ar fi trecut prin cap în vecii vecilor și am citit o mulțime de tips and tricks date de arhitecți sau de specialiști în design. După atâta muncă de ”cercetare” am reușit oarecum să sintetizez câteva idei principale, furate de la oameni cu experiență în domeniu, idei care puse în aplicare duc la o estetică minimalistă.

1. În amenajarea unei case, culorile alese ar fi bine să fie neutre. Prea multă culoare și, mai ales, prea multe culori amestecate dau impresia de îngrămădeală. Asta nu înseamnă că totul ar trebui să fie doar alb sau bej (deși nu arată rău). Nuanțele de gri, maro, ocru și, în general, toate culorile de pământ duc cu gândul la spații largi, la liniște și relaxare și sunt relativ ușor de combinat între ele.
2. Ar fi minunat ca elementul central al încăperii, adică cel pe care îți cad ochii prima dată, să fie o piesă de mobilier atemporală, ceva care nu se demodează niciodată și asta nici nu este prea greu având în vedere că acum nimeni nu te mai judecă dacă măsuța din sufragerie este din anii 70 și nu mai este ”modernă” în accepțiunea actuală a cuvântului. Un scaun recondiționat vechi de 100 de ani sau o canapea cu tapițeria schimbată având brațele zvelte ale unei alte epoci pot deveni punctul de interes în jurul cărora se va construi tot restul ambianței.
3.  Într-un spațiu deja locuit, cel mai greu lucru este trierea obiectelor renunțând la cele de care nu ai într-adevăr nevoie.  Cel mai indicat este să se scoată toate, dar toate lucrurile de pe rafturi și apoi să se restabilească necesitățile punând înapoi doar ceea ce este absolut necesar. Spațiile libere între obiectele de pe etajere sau din biblioteci fac imediat ca zona să pară mult mai mare.
4.  Texturile diferite adaugă multă profunzime unui spațiu neutru iar asta înseamnă că nu totul trebuie să fie doar lemn sau doar metal sau doar sticlă. Un candelabru de cristal poate face un contrast extraordinar de atrăgător cu o banchetă rustică din lemn.
5. Minimalismul se bazează pe liniile simple și curate, fără înflorituri inutile iar debarasarea de ornamente și punerea accentului pe funcționalitate, face ca totul să devină practic.
6. Iluminatul este esențial iar asta ține nu doar de ferestre mari acoperite cu perdele cât mai transparente ci și de lămpi, sfeșnice sau astfel de veioze care amplasate acolo unde trebuie dau o lumină ambientală care induc o stare de coziness foarte plăcută. Pe românește, confortul de te afla acasă.
7. Orice încăpere arată mai caldă și mai primitoare atunci când materialele textile din care sunt făcute covoarele, perdelele sau pernițele decorative sunt din fibre naturale. Deci cât mai mult bumbac, in sau lână și cât mai puțin plastic
8. Designerii scandinavi recurg adesea la pereții din șipci de lemn care deși uneori pot avea un vibe rustic sunt în același timp eleganți dar, mai ales, dau senzația de încăpere aerisită. În ccea ce privește șipcile de lemn există însă o linie foarte clară de demarcație între ceea ce înseamnă aerisit și curat față de extrema cealaltă pe care am întâlnit-o în unele cabane în care pereții sunt îmbrăcați complet în lemn iar după ce ai închis ușa în urma ta, te simți ca într-o cutie iar claustrofobia începe să îți dea târcoale.
9.  Fotografii simple alb-negru sau tablouri monocrome pe canvas sunt elemente de decor care sunt foart accesibile ca preț iar agățate pe pereți unele lîngă altele pot forma o mică galerie de artă care încântă vizual și dau un accent personal oricărei încăperi.
10. Și ultimul punct dar desigur nu cel din urmă – plantele. Un ficus, un copăcel, o plantă curgătoare sau măcar un cactus aduc la viață orice încăpere și cu cât mai mult verde, cu atât mai bine.

        Minimalismul nu înseamnă neapărat să trăim precum călugării tibetani fără niciun obiect în jurul nostru, să avem doar o cană, o furculiță și o haină pentru când se face frig, minimalismul presupune să deținem doar lucruri care ne sunt necesare pentru a avea o viață confortabilă și nu una austeră. Adică mai mult spațiu și mai puțin stress.

Read More