Pro sau contra ”Irina Rimes ambasadorul zilei Brâncuși”?

17 February 202017 February 2020 Ioana 20 Comments

Iar s-a inflamat internetul și iar s-a rupt în două. Cum suntem un popor care mustește de cultură (iar asta se vede în primul rând din emisiunile TV care aduc cea mai mare audiență și din vânzările explozive ale ultimelor apariții din sfera filosofică și de artă), o mulțime de jurnaliști, blogeri, vlogeri, postaci de Facebook și alți comentatori de profesie și-au exprimat indignarea referitor la faptul că o cântăreață a fost numită ambasadorul zilei Brâncuși, un eveniment care va avea loc pe 19 februarie 2020 când se vor împlini 144 de ani de la nașterea artistului.

Mai exact, ministrul culturii a desemnat-o pe Irina Rimes, o cântăreață foarte tânără de origine basarabeană pentru a aduce tinerii mai aproape de cultură. Evident nu prin a le ține prelegeri academice ci doar pentru a atrage atenția asupra evenimentului și pentru a conștientiza în rândul generațiilor născute după anul 2000 cine a fost și de ce este celebru Brâncuși. Irina Rimes are un succes imens în rândul adolescenților, are sute de mii de follower-și pe Instagram și zeci de milioane de vizualizări pe YouTube, drept urmare dacă ea va face o postare, doar una, despre Brâncuși aceasta cu siguranță va ajunge țintit la un număr foarte mare de tineri.

Desigur mulți dintre tinerii vizați habar nu au cine a fost marele nostru Brâncuși dar asta nu e vina lor ci a sistemului de învățământ în care ne-am înglodat copiii de zeci de ani încoace iar ideea tocmai asta e, ca aceștia să afle. Să știe că a existat un Brâncuși, că a trăit departe de țară pentru că țara l-a alungat ca pe un câine, că este considerat cel mai important artist pe care România l-a dat lumii, că lucrările lui sunt expuse în cele mai renumite muzee ale lumii și că ar trebui să ne mândrim că Poarta sărutului și Coloana infinitului sunt la noi acasă. Eu cred că ideea nu a fost rea însă a stârnit un val de critici și ironii la adresa cântăreței și a ministerului. Unele mai fine, altele de-a dreptul veninoase pentru că la asta ne pricepem cel mai bine.

Anunțul cu pricina a fost făcut în cadrul unei conferințe de presă organizată la Muzeul Național de Artă al României iar micul discurs al cântăreței și toate răspunsurile sale sincere la întrebările ziariștilor au fost luate în derâdere și criticate ulterior la nesfârșit pe internet. Însuși directorul Muzeului, probabil un tip cu o părere foarte bună despre propria persoană, nu s-a putut abține și i s-a adresat absolut nepoliticos, spunându-i Domnișoară Rimes, bănuiesc că sunteți domnișoară… Revin, nu e nepolitiocs, de ce să mă exprim eufemistic, este de-a dreptul o mârlănie să faci referire la statutul de stare civilă al unei persoane de gen feminim într-un astfel de cadru. Și cu toate astea sper din suflet că la asta s-a referit domnul director, la starea civilă, și nu i-a mers mintea mai departe depășind pragul decenței.

Au sărit deci ca arși marii intelectuali ai României la desemnarea Irinei ca ambasador al Zilelor Brâncuși deși nimeni, dar nimeni pe lumea asta nu-i împiedică să facă orice demers, să scrie orice lucrare, să țină orice conferință sau să facă orice le stă în putere pentru a aduce sau re-aduce în conștiința oamenilor numele artistului. (À propos, acțiunea nu este remunerată, că dacă mai era și pe bani, cred că o linșau pe fătucă).

Ca de obicei, cel mai tare s-a inflamat Otrăvel (aka CT Popescu) care comentează decizia ministrului ca scoțând capul doar ca să se afirme și el cu ceva, iar Irinei îi spune că a fost văduvită de informații în legătură cu Brîncuși deși fata nu a susținut niciun moment că ar fi studiat vreodată opera artistului. Iar faptul că numele luji Brâncuși a crescut semnificativ în căutările pe google este total neimportant. Ba e comparat cu pavianul și Dăncilă, analogie pe care a folosit-o CT Popescu la numirea respectivei în funcția de prim ministru doar pentru a scoate în evidență puterea sa mult mai mare de a influența opinia publică. Adică un fel de cine mi-s eu! Apoi se întreabă retoric de ce n-a fost numit ambasador Selly? ”Rupea Google-ul, domnule!” Să nu credem însă că ar avea vreo urmă de simpatie pentru Selly, distragerea atenției fiind unul din punctele forte ale jurnalistului pentru că nu am uitat răutăcismele aruncate la adresa acestuia atunci când din proprii bani câștigați din munca depusă de-a lungul anilor și-a cumpărat o mașină care, după părerea jurnalistului era prea scumpă.

Pe Irina, o fată cu mult bun simț și neimplicată în scandaluri mondene, o face harcea parcea, pe Selly, un copil educat, cu note bune la școală și cu succes răsunător pe YouTube, îl ia în derâdere… Tare mi-e teamă că CT Popescu, un om pe care de altfel îl admir pentru talentul jurnalistic pe care nu i-l poate nimeni contesta, se transformă cu pași repezi în bătrânul antipatic care stă toată ziua proțăpit pe pervazul ferestrei de la etajul doi strigând la copiii din fața blocului să nu mai facă gălăgie.

Nimeni nu găsește, pentru că nu există, nicio apropiere între Brâncuși și Irina Rimes dar nu asta e ideea, de a găsi paralele între cei doi ci de deschide ochii celor care se complac într-o indolență dureroasă asupra unor personaje cu care țara se mândrește. Sau ce a mai rămas din biata noastră țară. Râdem ca proștii la reportajele în care oamenii răspund la întrebări simple gen Care este capitala țării noastre? cu cele mai idioate răspunsuri iar dacă cineva încearcă să facă un pas în a schimba lucrurile, îl luăm în derâdere.

Dacă în locul Irinei Rimes era numit ambasador Andrei Pleșu, în afară de Liiceanu și Patapievici, la cine credeți că mai ajungea mesajul? Eu zic să n-o mai bălăcărim degeaba pe fata asta pentru că poate este ultima șansă de a nu-l îngropa definitiv pe Brâncuși.

Tu ce vrei să te faci când vei fi mare?

14 February 2020 Ioana 20 Comments

În urmă cu câteva zile mi s-a cerut un sfat. Se pare că am ajuns la vârsta înțelepciunii altfel nu văd de ce o tânără mămică m-ar fi întrebat tocmai pe mine despre managementul timpului. Se plângea că nu mai știe cum să-și împartă ziua între un job foarte solicitant, copiii cu lecțiile lor amânate până seara târziu și sarcinile menajere care nu se mai termină niciodată. Epuizată și la capătul răbdării, i se părea că este cea mai oropsită ființă de pe fața pământului și, involuntar, avea sentimente de gelozie pentru toți cei din jurul ei, oameni cu un program normal care apucau să își bea cafeaua zilnică într-o jumătate de oră de liniște fără să se gândească la nimic. Nu am știut ce sfat să îi dau și i-am spus doar să aibă răbdare că nimic nu e veșnic și că, dacă o încălzește cu ceva, să știe că și eu am trecut prin asta și că nu există soluții minune pentru oamenii de rând, adică cei cu joburi normale și cu buget limitat.

Desigur că și eu mă plâng de lipsa timpului dar acum îmi dau seama că asta vine ca un automatism, o obișnuință pe care o trag după mine din perioada când chiar eram ocupată 24 de ore din 24 și când nici măcar nu-mi trecea prin cap că aș putea să-mi ”pierd” vremea scriind articole pe blog și când, atunci cînd ajungeam acasă după 10 ore de muncă, nu reușeam să mă detașez de problemele de la serviciu.

Nu eram singura în situația asta, în cercul meu de prieteni/ cunoștințe/ colegi toți ne confruntam cu aceleași probleme și chiar dacă asta nu era o rezolvare a situației, era cumva reconfortant să știi că și alții au o viață la fel de mizerabilă ca a ta. Mi-aduc aminte de o dimineață de duminică, într-un februarie cu zăpadă multă în urmă cu vreo 7-8 ani, o dimineață în care așteptam în restaurantul unui hotel din Felix să plecăm către casă. Eram eu împreună cu câțiva colegi de la alte agenții ale aceleiași bănci la care ~~lucram~~ robeam și tocmai se terminase unul din plictisitoarele team-buildinguri. Teoretic participarea nu era obligatorie dar dacă te fofilai nu erai bine văzut așa că făceai pe dracu-n patru și o dată la câteva luni îți sacrificai weekendul.

Întotdeauna programul prevedea tot felul de activități distractive dar, după meetingul de sâmbăta dimineața în care șefii de grup/ de regiune/ de județ și de tot felul de alte entități administrative cu importanță pe linia ierarhică te scrofăleau, uitai cu desăvârșire de ce ai venit acolo. Nu-ți mai trebuiau nici cine festive, nici karaoke și toate glumele ți se păreau nesărate iar între două feluri de mâncare tradițională (că asta era laitmotivul indiferent unde mergeam – mămăligă și costițe de porc cu murături asortate), toate discuțiile de la masă se învârteau în jurul targetului și implicit a produselor pe care trebuia să le vindem: credit carduri, pachete de cont, overdrafturi, credite ipotecare și de consum, pensii, asigurări, depozite, titluri de stat și alte instrumente finanaciare sofisticate din care populația căreia ne adresam nu înțelegea nimic.

Ne plângeam unii pe umărul celorlalți și, de bine, de rău mergeam înainte cu realizările lunare și trimestriale și, pe când gândeam că stăm cât de cât bine la sfârșit de perioadă, începea un alt trimestru și o luam de la zero. Pentru mine, dar nu numai, ultimii doi-trei ani pe care i-am petrecut în sistemul bancar au fost mai mult decât epuizanți din punct de vedere psihic.

Și cum spuneam, în duminica respectivă stăteam în restaurant cu bagajele pe lângă mese așteptând să coboare din camere toți colegii și se făcuse deja destul de târziu, undeva pe la ora 10:30-11. Spun ”târziu” pentru că cei de la hotel trebuiau să adune mesele și să le pregătească pentru prânz iar noi nu ne mai dădeam duși. La rugămintea lor, ne-am restrâns undeva într-un colț al restaurantului iar oamenii care lucrau acolo au început să-și facă treaba adunând farfuriile murdare, curățând, scuturând, schimbând fețele de masă, știți voi, tot ceea ce se face într-un restaurant. La un moment dat, Mircea, un coleg dintr-un alt oraș cu care nu mă întâlneam decât arareori dar cu care vorbeam adesea la telefon făcând schimb de experiență și ”bune practici” zice, uitându-se cu invidie după un băiat care trecea cu rapiditate de la o masă la alta împachetând și netezind șervețelele de pânză apretată pe care apoi le așeza pe farfurii, Credeți-mă că aș da orice să fac schimb de meserie cu băiatul ăsta. Să merg de la o masă la alta, să adun firimituri și să împăturesc șervețele. Să știu că fac bine ce fac, să știu exact că am de aranjat 40 de mese și pot să o fac, și că după ce am terminat lucrul nu mai am la ce mă gândi. Niciun stres, niciun gând și nicio strategie de vânzări.

Mircea era director de bancă și toți ceilalți de la masă, dacă nu directori atunci cel puțin cu funcții importante, au fost de acord cu el. Toți ar fi vrut să facă schimb de joburi. Și de aici s-a pornit o discuție foarte interesantă în care fiecare își împărtășea dorința de a avea o meserie în care presiunea psihică să nu fie atât de mare și să nu mai audă de ținte de vânzări în vecii vecilor. O meserie în care să îți fie apreciate și abilitățile fizice, nu doar capacitatea intelectuală. Îmi aduc aminte că mulți au zis că ar face un curs de bucatar pornind de la o pasiune pe care o aveau dar pe care nu apucaseră niciodată să o dezvolte iar o altă colegă, prietenă bună cu mine, a declarat că ei i-ar plăcea să fie barista, să simtă toată ziua miros de cafea și să deseneze inimioare de frișcă pe cappuccino. Eu nu m-aș fi băgat la bucătărie nici măcar atunci când toți fugeau de bănci ca dracul de tămâie atât de urât îmi este să gătesc dar mi-ar fi făcut plăcere să am o meserie care să presupună ceva legat de croitorie sau de cusut, în general. Să cos, să tricotez, să fac împletituri, să croșetez și să văd că iese ceva frumos din mâinile mele asta îmi dă o adevărată satisfacție.

Pentru niciunul dintre noi nu a fost însă cazul să ne schimbăm atât de radical viețile deși după mai puțin de doi ani grupul celor cu care mergeam în team-buildinguri s-a destrămat complet datorită reorganizării băncii. După câte știu, noul drum pe care am luat-o cu toții a fost ca o gură de oxigen. Nu ne-am reconvertit profesional dar am început să facem altceva și mă bucur pentru toate experiențele pe care le-am trăit.

Dar acum vă întreb pe voi, într-o lume ideală în care banii și conveniețele sociale nu ar conta așa de mult și dacă ar fi să faceți doar ceea ce vă place, voi ce meserie ați fi ales?

3 lucruri pe care să NU le faci de Valentine’s Day

6 February 2020 Ioana 4 Comments

Parcă abia a trecut Anul Nou cu Sfântul Vasile, Boboteaza, Sfântul Ioan, apoi ziua lui Eminescu pe care o sărbătorim cu mare tam-tam deși în restul anului ne scăldăm în incultură, am avut apoi aniversarea Unirii care ne-a oferit un weekend prelungit și uite așa am traversat toată luna ianuarie într-o veselie continuă. Mai e puțin și vine 14 februarie, prilej din nou de voie bună pe care ar fi păcat să îl stricați cu o atitudine nepotrivită iar eu o să vă enumăr doar trei tipuri de comportament care mă irită:

Nu țineți morțiș să afle tot mapamondul că sunteți una din persoanele care nu sărbătorește Valentine’s Day pentru că oricum nu interesează pe nimeni. Cu cât repetați mai mult asta, cu atât vă veți asemăna mai mult cu Grinch, cel care nu iubește Crăciunul, (aka Gică contra) și cu atât veți deveni mai antipatic în cercul celor care știu să se bucure de orice colțișor de viața. Desigur că putem sărbători dragostea în fiecare zi dar nu văd nimic rău ca ea să fie marcată în calendar.
Nu încercați să minimalizați fastul și importanța zilei de Valentine’s Day cu argumentul penibil că este o sărbătoare importată care încearcă să ne fure tradiționalul Dragobete. După mine Dragobetele este o chestiune cu iz de naționalism îngrămădit, scoasă de la naftalină dintr-un sat îndepărtat din Moldova sau Țara Românească, o sărbătoare absolut irelevantă și de care neam de neamul meu nu a auzit. Arheologii cu origini dacice care au dezgropat-o și au pus-o pe tapet au făcut-o doar pentru a demonstra că avem o cultură care are corespondent în orice țară și în orice domeniu, motiv întemeiat de mândrie patriotică.
Dacă nu vă regăsiți în primele două categorii și sunteți din cei acceptă că există o zi a iubirii, nu faceți declarații publice prin care să vă proclamați sentimentele de dragoste eternă. Dovezile de afecțiune postate pe Facebook sunt penibile iar alintăturile, drăgălașe în intimitate, devin în spațiul public jenante. Dragostea este între un el și o ea, nu între un el , o ea și public.

Mie îmi place Valentine’s Day, îmi plac vitrinele decorate cu inimioare, melodiile de dragoste și filmele romantice, îmi plac bomboanele de ciocolată în formă de floricele și sticlele de vin pe care scrie Te iubesc. De ce m-ar deranja toate astea? Dar și mai mult îmi place să primesc cadouri de Valentines Day. Știu exact ce am pe lista mea de preferințe la fel cum știu exact ce cadou personalizat o să îi fac lui Cristi anul acesta. (spoiler alert: la Notino se poate grava cu laser un mesaj pe sticluța de parfum, de fapt și pe alte ambalaje dar pe mine mă interesează parfumurile). Nu știu dacă v-am spus, dar anul acesta pe 16 februarie facem 35 de ani de căsătorie. E așa de mult de atunci că nici unul din noi nu mai ținem minte cum ne trăiam viața înainte de a fi căsătoriți 🙂 Așadar cadoul meu va fi cu dublă acoperire, aniversarea căsătoriei (16 feb) și Valentine’s Day (14 feb). Cu acest doi în unu m-am scos, e și asta o doză de noroc și sper să nu mă urâți pentru asta.

De când într-un an (parcă era la Crăciun) Cristi mi-a mulțumit pentru ”tradiționala” cămașă, am jurat că următoarele cadouri vor fi doar de tipul consumabile. În principiu cosmetice și parfumuri. Știu că se spune că a face cadou un parfum este o abordare riscantă pentru că nu tot ce ne place nouă trebuie să placă și celorlalți dar dacă nici îndrăgostiții sau cuplurile care sunt împreună de atâția ani nu știu ce îi place partenerului, atunci cine ar putea ști? Eu nu am niciun dubiu.

Revenind la Valentine’s Day, voi în ce categorie intrați? Deschideți o sticlă de vin în ziua cu pricina sau boscorodiți în barbă numind sărbătoarea un negoț sentimental care ne robotizează tandrețea? Pentru binele vostru, alegeți varianta a 🙂

Mulțumesc din suflet

6 February 2020 Ioana 3 Comments

Când crezi că nu o să mai fie bine niciodată, când te sufoci de revoltă în fața știrilor de la tv, când uneori nu-ți mai vine să deschizi ochii dimineața, când te simți umilit în aproape toate instituțiile statului în care îți duci traiul, când ești ținta bârfelor și răutăților gratuite, când uneori ți-e jenă să arăți pașaportul românesc, când te întrebi ce o fi însemnând și în ce vremuri străvechi s-a întâmplat ca tradiționala ospitalitate de care ai învățat la școală să își arate fața, când aproape te-ai resemnat și, cu capul plecat, îți continui drumul în mocirla unei societăți ce pare bolnavă de nepăsare se întâmplă minunea!

În noaptea nemărginitei suferințe umane o voce mică face un apel disperat la bunăvoința semenilor. E o voce modestă care cere ajutor în speranța împlinirii unui vis ce poate face diferența între viață și moarte. E nevoie de bani. Din nou e vorba de bani. Banii care ne mănâncă zilele, aceiași bani despre care se spune că nu pot cumpăra totul. De data asta e vorba despre tratamentul Adrianei și, desigur, atunci când am scris articolul aveam speranță. Dacă nu aș fi crezut în posibilitatea de a ajunge la un final pozitiv nu aș fi început niciun demers. Eram sigură că, pic cu pic, punând mână de la mână, cei 50000 de euro se vor strânge în două-trei luni. Nu știu de unde am scos estimarea asta dar așa mi-au fost gândurile atunci. Ba chiar mă gândeam că dacă lucrurile nu se vor întâmpla în acest interval de timp, să pornesc și pe alte căi. Aveam pregătite încă cel puțin două moduri de abordare și îmi construiam scenarii ca sa ajung la coarda aceea sensibilă pe care toți o avem undeva adânc îngropată în suflet. Nu a fost nevoie.

Campania de strângere de fonduri a început aproape instantaneu cu publicarea articolului meu și a continuat cu o viteză amețitoare căpătând o dimensiune care m-a luat prin surprindere. Lumea s-a mobilizat încă de la începutul nopții și exact ca un bulgăre de zăpadă care se rostogolește pe o pantă abruptă crescând de la o clipă la alta, banii s-au strâns în 5 zile. Dacă ați ști câtă bucurie, câtă emoție și câte zâmbete ați adus cu toții, voi cei care ați donat! iar pentru asta vă sunt recunoscătoare și mă simt copleșită de bunătatea necondiționată pe care am descoperit-o în jurul meu, bunătate care stătea ascunsă și pe care nu o știam. Ați fost extraordinari și nu o să mă mai îndoiesc niciodată de asta. Azi sunt fericită. Simt că trăiesc din nou într-o lume frumoasă, o lume în care oamenii se iubesc și se ajută, o lume în care viitorul e luminos și pașnic.

Mă înclin în fața voastră!

Soarta a lovit din nou

31 January 2020 Ioana 26 Comments

O zi gri de ianuarie, nu prea geroasă dar nici caldă, nici senină dar nici întunecată, o zi ca oricare alta din lungul șir al celor rămase pînă la primăvara mult prea îndepărtată. Stau în stație în așteptarea autobuzului și cum nu văd pe nimeni cunoscut cu care să schimb o vorbă, mă scufund în ecranul telefonului căutând pe tripadvisor review-uri pentru cele mai frumoase locuri pe care o să le vizităm în aprilie la următoarea excursie în Anglia. E o activitate care mă binedispune și pentru care nu mi se pare niciodată că aș pierde timpul. Cum sunt atât de concentrată și transpusă în lumea viitoarei vacanțe, aproape nu observ când autobuzul oprește în stație. E drept că acum toate autobuzele din oraș sunt electrice și deci silențioase și dacă ești cu ochii în telefon nu le auzi când opresc lângă tine. Cu telefonul în mână încercând să nu pierd ultimele rânduri din ceea ce începusem să citesc, pășesc ultima pe scară iar în spatele meu ușile se închid ușor, fără niciun zgomot. Ioana! îmi aud numele strigat, întorc capul și de sub o căciulă mare de blană recunosc zâmbetul și inconfundabilii ochi migdalați ai prietenei mele, Ileana. Ce bucurie să o întâlnesc, nu o mai văzusem din vară.

Zâmbea, senină ca întotdeauna, deși eu știam că în suflet poartă bolovani iar inima îi e plină de o durere ce nu poate fi exprimată în cuvinte. În luna iulie a anului trecut fiica ei Adriana s-a îmbolnăvit subit și extrem de grav primind din partea medicilor un diagnostic cumplit. Mă așez lângă ea și, la fel ca în orice prietenie care durează de o viață, discuția se leagă ușor, exact din punctul în care rămăsese data trecută. Ileana îmi povestește despre terapii, despre recuperare, medici și spitale iar eu mă înec într-un ocean de vină amintindu-mi gândurile care mă bântuiau cu câteva minute înainte: itinerarii, bilete de avion și rezervări la hoteluri. Ea vorbește despre șansa la viață, despre schimbarea peste noapte a unui destin și despre prăbușirea din înaltul cerului în cea mai adâncă și abruptă prăpastie în timp ce eu mă bucur de amănuntele superficiale ale unor planuri care și dacă se vor îndeplini, și dacă nu, nu vor schimba nimic din tot ceea ce trăiesc. Ileana este toată o rană în timp ce pe mine nu m-a atins nimic, viețile noastre, atât de similare până la un punct s-au întors acum în direcții total diferite iar asta mi se pare teribil de nedrept. Dar a pretins cineva vreodată că viața e dreaptă?

Coșmarul a început într-o zi de iulie, o sâmbătă în care Adriana venise de la Cluj la Turda la părinții ei, împreună cu soțul și Mina, fetița lor în vârstă de doi ani. S-a trezit noaptea, în jur de ora trei pentru că fetița ceruse apă, apoi s-a culcat la loc. La 7 dimineața și-a trezit soțul spunându-i că nu își mai simte nici mâinile, nici picioarele și că nu se mai poate mișca. Deloc. Paralizase complet de la gât în jos: umeri, mâini, abdomen, fese, picioare. Desigur că a urmat panica, haosul, telefonul după ambulanță, așteptarea nesfârșită, agitația, disperarea, goana la spital și un șir lung de investigații, analize, RMN-uri, păreri ale medicilor, comisii, protocoale și proceduri și niciun diagnostic clar. Nu era accident vascular și nu era nici o tumoare pe creierl, așa cum ar fi indicat primele simptome. După două săptămâni de așteptare disperată, nenumărate recoltări de sânge, ecografii, tomografii, teste toxicologice, oftalmologice, ORL, și multe altele cu denumiri complicate au venit din Danemarca, acolo unde fuseseră trimise unele probe, rezultatele analizelor iar împreună cu ele diagnosticul rece și crud ca o ghilotină: scleroză multiplă în formă remitent remisivă, cu leziuni mari, atipice, pe ambii lobi ai creierului. O formă de debut foarte agresivă și foarte rar întâlnită.

Nu știu cum e să fii în locul celui care care află, la 36 de ani, că mintea nu mai poate să-ți controleze corpul și nu îmi închipui cum e să trăiești momentul în care ți se confirmă cele mai sumbre temeri. Nu știu ci doar îmi imaginez că e îngrozitor să nu mai știi cine ești. Probabil că gândurile vin din toate părțile, le simți cum se succed într-o goană dezordonată, știi că au ieșit din capul tău și totuși nu le simți ca fiind ale tale. Sunt gânduri negre ca cerul înainte de furtună, gânduri în care îți vine să faci moarte de om, să dai foc, să arunci pe fereastră, să trântești de pereți, să urli, să zgârii, să dai foc și să plângi iar apoi să te prăbușești în hohote de disperare simțind că ai pierdut tot. E un coșmar din care speri să te trezești, nu-ți vine să crezi că ți s-a întâmplat tocmai ție, te întrebi cu ce ai greșit, de ce te-a uitat Dumnezeu sau, din contră, de ce te-a ales tocmai pe tine să te supună unei astfel de încercări. După șocul inițial care te suge de energie ca un vârtej învolburat urmează clipele de groază, nesomn, frustrare, revoltă și dorul nesfârșit după clipele de acalmie de dinaintea haosului. Viața nu va mai fi niciodată la fel, o știi, dar viața e numai una și merită orice sacrificiu ca să o păstrezi.

Așa a fost și la Adriana. S-a prăbușit dar s-a ridicat. După două săptămâni a reușit să stea în șezut câteva minute iar în picioare a reușit să stea nesusținută după o lună de la debutul bolii. În luna august a inceput tratamentul cu Avonex (interferon beta 1-a), un medicament menit să încetinească evoluția bolii și să rărească puseurile, iar epuizantele exerciții pentru recuperarea fizică le-a făcut zi de zi strângând din dinți și fără să lase lacrimile să-i încețoșeze ochii. Ochii Adrianei nu au au fost făcuți pentru lacrimi ci pentru lumină iar lumina ochilor ei este și va rămâne pentru totdeauna micuța Mina iar teribila luptă pe care o duce este pentru ca ele două să aibă un viitor frumos împreună.

În afară de tratamentul în sine, Adriana a făcut tot ce a fost omenește posibil ca să se recupereze, începând de la schimbarea regimului alimentar, la stilul de viață și la atitudinea extraordinar de optimistă pe care o are. Dar câteodată lucrurile nu merg așa cum ar trebui și ies de pe făgașul la care ne așteptăm iar atunci când vine vorba de boli niciun medic în lume nu poate garanta ce se va întâmpla mâine.

După ce timp de câteva luni toate progresele au depășit așteptările doctorilor, din luna decembrie 2019, starea Adrianei s-a înrăutățit. Medicamentele nu funcționează așa cum s-a sperat. A început să piardă din mobilitate, din controlul piciorului, a început să aibă amorțeli în braț, slăbiciune în toată partea stângă și o senzație de oboseală excesivă. Își pierde echilibrul, cade și nu are niciun reflex de apărare. Merge cu ajutorul unui baston și doar pe distanțe scurte.

Până la cazul Adrianei auzisem doar vag despre această boală și abia acum am aflat explicația, care mi s-a părut de-a dreptul șocantă, a ”mecanismului” de funcționare a acesteia, o explicație demnă de un scenariu SF combinat cu horror: brusc (fără să se știe cauza) sistemul imunitar începe să vadă mielina (adică învelișul neuronilor) ca fiind străină de organism și, ca urmare, se activează pentru a o distruge. Adică organismul începe să își auto-distrugă propriul sistem nervos central.

Majoritatea opțiunilor de tratament pentru scleroza multiplă sunt pe termen lung și de obicei urmăresc suprimarea sistemul imunitar ceea ce, desigur, ar duce la oprirea distrugerii mielinei dar, în același timp, oprește sistemul imunitar și de la funcția sa de bază, de la ceea ce natura l-a însărcinat să facă adică să blocheze virusurile și microbii care provoacă bolile comune.

Dar, chiar și neținând seama de reacțiile adverse, după cum vă spuneam, tratamentul nu a dat rezultatele scontate. Medicul neurolog care o urmărește pe Adriana a sugerat o altă variantă, singurul tratament viabil la ora actuală pentru a stopa evolutia bolii (celelalte tratamente doar o încetinesc). Se numește HSCT (Hematopioetic Stem Cell Transplantation). Este un tratament care constă în transplantul propriilor celule stem (care sunt colectate și depozitate în prealabil la temperaturi sub zero) înapoi în corp după o serie de chimioterapie sau terapie imunosupresivă. Chimioterapia ucide celulele T autoimune care provoacă leziunile sistemului nervos iar acest tratament a oprit cu succes evoluția ulterioară a bolii la foarte mulți pacienți.

Intervenția aceasta (HSCT) se face la spitalul AA Maximov din Moscova de către dr. Denis Fedorenko începând din 2005 iar rata de succes este de 90% la pacienții cu forma remitent remisivă, adică așa cum este tipul de scleroză multiplă de care suferă Adriana.

Deci există speranță și, slavă Domnului, se poate vindeca. Vestea proastă este costul intervenției – 50000 de euro.

Desigur că sistemul medical din România ajută atât cât poate și atât cât știm cu toții. Cât timp a lucrat, Adriana a plătit contribuțiile la sănătate ca tot omul iar acum, când are nevoie de tratament, scoate din buzunar 3000 de lei în fiecare lună. Sistemul ”nu acoperă”. Au ajutat-o părinții dar sacul ajunge la fund în curând iar pentru cei 50000 de euro (plus costurile adiacente unui însoțitor) nu mai există resurse. Pensia de boală a Adrianei este de 400 de lei pe lună, bani pe care încă oricum nu i-a văzut. Știe că sunt 400 pentru că a citit asta pe decizie. Între hârtii și fapte vor mai trece câteva luni.

Astăzi vă cer ajutorul, să punem mână de la mână și pic cu pic să adunăm banii care o vor salva pe Adriana. Nici nu știu pe cine să pun pe primul loc, poate pe Ileana că e prietena mea și drumurile noastre în viață au fost atât de asemănătoare, am împărțit aceleași ofuri, ne-am bucurat de aceleași succese, am făcut naveta la Cluj ani de zile povestindu-ne pe drum toate întîmplările zilei, am bodogănit aceiași șefi și ne-am revoltat de aceleași targeturi de neatins. Poate că pe ea de fapt aș vrea să o ajut în primul rând pentru că e mamă și știu că ar face orice să își scape copilul de suferință.

Sau nu, poate pe primul loc e Adriana care e doar cu un an mai mare decât Cristina și, of, Doamne, parcă nici nu pot să scriu asta, dar putea fi ea în locul ei. Dumnezeu sau soarta a ocolit-o pe fiica mea și a ales-o pe Adriana, atât de veselă și încrezătoare, mi-aduc aminte când și-a hotărât drumul în viață și, întrebând-o ce facultate vrea să urmeze mi-a răspuns cu aplomb Comunicare și Relații Publice… Hmm?? nu i-am spus atunci că habar nu am ce e aia dar când Cristina mea m-a anunțat că va merge în aceeași direcție știam deja despre ce este vorba.

Sau poate vă cer ajutorul pentru Mina care în luna mai va împlini trei ani și tot universul ei se învârte în jurul Adrianei. Iar mama ei are zile în care nu o mai poate lua în brațe, zile în care nu o mai poate duce în parc sau nu mai poate face lucruri simple care nouă ni se par atât de firești.

Toate trei îmi sunt dragi, în toate trei mă regăsesc și pe toate trei aș vrea să le văd cât mai curând fericite ca în poza de mai jos. Să treacă împreună prin viață îmbrățișându-se una pe alta, să li se strângă sufletul de drag în momentele de succes, să se încurajeze una pe alta când or fi furtuni, să râdă împreună și să plângă împreună pentru că dragostea de mamă e cea mai dureroasă dragoste.

Conturile în care orice sumă, oricât de mică, este binevenită sunt cele de mai jos (au deschis mai multe conturi la mai multe bănci ca să fie accesibile oricui și în orice oraș pentru că, știm cu toții, nu toată lumea folosește internet banking). Iar conturile sunt deschise pe numele Ilenei din simplul motiv că este mai în putere, poate ține evidența corectă, poate face drumuri la bancă dacă este cazul și în acest fel o ajută pe Adriana.

Titular de cont – Ileana Cardos

RO11INGB0000999904335061 LEI, ING Bank
RO73INGB0000999910004177 EUR, ING Bank
RO79INGB0000999906096715 USD, ING Bank
RO45BTRLRONCRT0P52224201 RON, Banca Transilvania
RO60OTPV200000727519EU01 EUR, OTP BANK

De asemenea, dacă vreți să virați 2% din impozitul pe venit pentru cazul Adrianei, o puteți face în contul RO39BRDE130SV27791661300, FUNDATIA PRISON FELLOWSHIP ROMANIA, CUI RO4890211. Iar contul de paypal este adriana.cardos@nasii.com

Share This:

Share This:

Share This:

Share This:

Share This: