Asta nu înseamnă nici pe departe că nu mai citesc nimic. Am spus doar că nu mai citesc romane. Nu aș putea niciodată renunța la citit, este una dintre marile mele plăceri ale vieții și nu îmi imaginez cum ar fi ca seara, înainte să pun capul pe pernă, să nu citesc măcar câteva pagini. Este ritualul meu de când aveam 7-8 ani și îmi țineam pe noptieră cărțile pe care le împrumutam de la biblioteca școlii. Uneori le duceam a doua zi înapoi și când se întâmpla asta bibliotecara mă suspecta că nu le-aș fi citit în întregime pentru că prea era scurt timpul în care le înapoiam. Îmi aduc aminte că fișa mea avea cele mai multe rânduri completate și pe la mijlocul trimestrului se umplea complet încât (era să spun ”doamna” dar de fapt era tovarășa bibliotecară) trebuia să îmi se deschidă o fișă nouă.

        Ultimul roman pe care l-am citit, iar asta se întâmpla cu mai bine de un an în urmă, a fost Acolo unde cântă racii de Delia Owens, o carte despre care toată lumea vorbește și pe care am citit-o pe nerăsuflate. Asta înseamnă că mi-a plăcut. Și mi-a plăcut chiar foarte mult. Dar, și aici intervine un mare ”dar”, este pură ficțiune. Ficțiune dusă la cel mai înalt nivel, întâmplări, fapte și destine care sunt imposibil de transpus în realitate și care, după părerea mea, ar putea fi puse pe același nivel cu Poveștile nemuritoare pe care le citeam în copilărie. Basme. Desigur, știu că toate romanele sunt ficțiune dar probabil eu mă aflu într-o etapă a vieții în care nu mă simt atrasă de povești și sunt mult mai interesată de realitățile lumii în care trăim. În orice librărie intru, fie fizic, fie online, primul lucru pe care îl caut e secțiunea de biografii și memorii pentru că uneori cele mai bune povești sunt cele adevărate.

        Întotdeauna mi-a plăcut genul acesta de lectură dar cartea despre care pot să spun că a avut cel mai mare impact asupra mea a fost jurnalul Reginei Maria cuprins în trei volume sub titlul Povestea vieții mele. O carte tulburătoare care a surprins ani hotărâtori pentru istoria României în care regina noastră s-a remarcat printr-un devotament despre care la școală nu ni s-a suflat niciun cuvânt. Am revăzut istoria cu alți ochi, am descoperit o perspectivă despre care nu știam absolut nimic și am înțeles că sub fascinantele aparențe regale se ascund trăiri ca ale oamenilor obișnuiți.

        Mi s-a trezit astfel curiozitatea de a afla ce se află în spatele reușitei oamenilor de succes indiferent dacă faima lor a strălucit în urmă cu zeci sau sute de ani sau sunt contemporanii noștri. Am devorat autobiografia lui Andre Agassi, unul dintre cei mai buni sportivi ai tuturor timpurilor care a dominat terenurile de tenis în anii ‘90 nebănuind vreodată că a avut momente în care a urât acest sport. Am ”învățat” să îl admir pe Winston Churchill după ce am aflat detalii din viața publică și privată a unui om cu un curaj și o viziune politică extraordinară. M-am întristat citind biografia unui geniu, Nikola Tesla, un nume care aproape a fost uitat deși la vremea lui invențiile sale au apărut pe prima pagină a ziarelor din întreaga lume. L-am îndrăgit cu toată inima pe istoricul Neagu Djuvara după ce i-am citit Amintirile din pribegie, am admirat-o și mai mult pe Agatha Christie după ce am aflat câte suișuri și coborâșuri a avut în viață și m-am indispus teribil după ce Gheorghe Florescu în Confesiunile unui cafegiu ne-a împărtășit modul de funcționare a sistemului în care privilegiații regimului ceaușist se complăceau în a fi rotițe în mecanismul care funcționa pe bază de pile, șpagă și represalii.

        Și lista poate continua cu Edith Piaf, Michelle Obama, Andreea Esca, Coco Chanel, Nina Cassian, Prințesa Diana, Carol al II-lea, Jamie Oliver, Audrey Hepburn și mulți alții ale căror biografii sau jurnale le-am citit cu avidă curiozitate. Cam asta citesc eu în locul romanelor și asta caut mereu în librării. Și pentru că am fost mereu o ciudată (sau cel puțin asta credeau colegii mei din liceu pentru că realmente citeam cu plăcere și operele scriitorilor români – titluri care erau obligatorii la școală) mi-ar plăcea să găsesc o biografie Liviu Rebreanu sau o biografie Ion Luca Caragiale. Biografii romanțate pe care să le citesc pe nerăsuflate și nu doar înșiruiri cronologice ale anilor de apariție ale operelor acestora. Dacă știți ceva de  genul, please, dați de știre.

 

Read More

        Adevărul este că subiectul alimentației nu a fost niciodată mai de actualitate ca în zilele noastre iar în ultimii ani mâncarea a devenit tema unor dezbateri interminabile. Din fericire eu nu am avut niciodată  probleme cu greutatea deși uneori mi-am dorit să slăbesc 2-3 kilograme (iar alteori să mai pun ceva în plus pe ici, pe colo) și nici nu am fost vreodată obsedată să mânânc ”sănătos”. Nici diete nu am ținut și nici nu mi-am interzis alimente pentru că am vrut să gust din toate ingredientele care ne fac viața mai frumoasă. Cu toate astea nu mi-am făcut din frigider cel mai bun prieten chiar dacă uneori din plictiseală, deci fără să-mi fie foame, mai băgam un ochi în el.

       Am spus toate astea ca să înțeleg și eu de ce oare, în urmă cu trei săptămâni, am început intermittent fasting, adică pe românește post intermitent. Aceasta nu este o dietă in sine, ci mai degrabă un stil alimentar care alternează perioadele de post (în care nu mănânci nimic) cu cele ale unei alimentații normale.  Este un curent foarte la modă care este promovat inclusiv de medici nutriționiști și despre care se spune că pe lângă beneficiile aduse sănătății, (poate) duce și la scăderea în greutate. Sunt mai multe tipuri de astfel de ”post” iar eu am considerat că pentru mine cel mai bine s-ar potrivi cel în care se limitează fereastra de consum a alimentelor la 8 ore pe zi și apoi 16 ore se face pauză și mi-am stabilit intervalul orar în care pot să mânânc de la 10 la 18. Drept să spun, chestia asta am mai practicat-o cu mult înainte să se inventeze, pe vremea când eram studentă și arareori ajungeam seara la cantină, deci practic de la prânzul pe care îl luam pe la ora 3 până a doua zi dimineața nu mai mâncam nimic. Dar nu îi ziceam intermittent fasting ci spuneam că ”am sărit” o masă.

        Trecând peste această paranteză, am crezut că îmi va fi greu să nu mănânc nimic după ora 18 dar, surprinzător, partea cea mai grea a fost (și încă este) de fapt dimineața pentru că o viață întreagă am fost obișnuită să iau micul dejun de cum mă trezesc iar acum stau cu ochii pe ceas așteptând să se facă ora 10, flămândă ca o pisică de pe stradă. Nu aș spune că am slăbit (încă) dar categoric mă simt mult mai bine. Și de ce spun asta? Nu doar pentru că am mai multă energie ci pentru că nu mai am deloc arsuri la stomac, lucru care mă deranja destul de tare în ultima perioadă. Dacă mâncam ceva ce nu îmi cădea bine gen prăjeli grele sau zacuscă, îmi creștea aciditatea instant încât trebuia neapărat să iau o pastilă de Dicarbocalm. Ei bine, de trei săptămâni lucrul acesta nu s-a mai întâmplat niciodată.

        În postul intermitent  ai voie să mănânci orice, important este momentul în care mănânci. Adică să mănânci doar în intervalul pe care l-ai ales. Eu cred că slăbitul despre care se vorbește trecând la acest stil alimentar vine din faptul că inevitabil în cele 8 ore nu ai cum să ingerezi aceeași cantitate de mâncare ca înainte. Eu cel puțin clar am sărit peste înghețata pe care o savuram în timpul unui film care se termina la miezul nopții sau peste alunele care însoțeau un pahar de bere sau unul de cola în fața televizorului.

        În rest, am mâncat de toate începând de la ciorbe și tocănițe gătite de mine până la zacusca de care mă feream ca de dracu’ din cauza problemelor mele, dar nu m-am dat la o parte nici în fața unei pizza sau a unui croissant cu unt. Pâine la fel de multă ca de obicei, paste din când în când, însă nu m-am ferit nici de legume și nici de fructe. Mi-am făcut tot felul de salate, exact ca de obicei, fără să schimb nimic din stilul meu de a mânca. E adevărat că am căutat și rețete noi dar asta oricum o făceam și înainte. À propos, am descoperit o reteta de salata de vinete cu ardei copți care este absolut delicioasă. E drept că e un pic mai mult de lucru, în sensul că trebuie copți și niște ardei, dar merită 100%. Singurul aliment care a dispărut din alimentația mea, deși nu chiar de tot și fără să îmi fi propus acest lucru, este cafeaua. Pur și simplu nu mai am dorința de a bea cafea dar nu cred că acest lucru are vreo legătură cu postul intermitent.

        O să vă țin la curent cu mersul acestui tip de regim și sunt curioasă dacă printre cititorii mei sunt persoane care l-au încercat sau care îl urmează și cum li se pare. Deocamdată eu sunt foarte încântată.

 

Read More

        De cum dă frigul și se scurtează zilele, parcă nu ne mai place să stăm tot timpul afară și deși încă terasele sunt deschise, tot mai bine e să te retragi în confortul casei tale. Sau cel puțin pentru mine asta e valabil în fiecare an. Odată cu venirea toamnei cheful de ducă mi se diminuează considerabil și simt cum cea mai mare parte a energiei mi-o iau atunci când sentimentul de ”acasă” mă copleșește în cel mai plăcut mod. Cu toate că iubesc enorm călătoriile, niciodată nu am suferit atunci când, din diverse motive, în vreun concediu sau weekend prelungit, a trebuit să rămân acasă. Pentru că am fost binecuvântată să am o căsuță exact așa cum mi-am dorit-o. Caldă, primitoare, decorată cu gust și în care fiecare obiect are o poveste. Bine, de fapt nu e o căsuță în sensul propriu al cuvântului ci un apartament de bloc, dar cred că înțelegeți că ideea e aceeași 🙂 Metrii pătrați nu sunt o limită în calea stării mele de bine și nici inexistența unei curți atunci când am un balcon generos.

        Casa mea este hygge, (cuvânt danez oarecum sinonim cu englezescul coziness) dar care înseamnă mai mult decât o simplă stare de bine şi de confort. Adică sentimente pozitive, bunăstare, ospitalitate, respect pentru cei din jur, dragoste pentru natură, mulțumirea de a te bucura de ceea ce ai  și, nu în ultimul rând, lipsa aspirațiilor lacome. Opusul opulenței și al grandorii. Hygge este în același timp și un concept care se poate transforma într-un stil de viață și este un cuvânt intraductibil în limba română. Sau, mai bine spus, era până nu demult pentru că Storia.ro (o platformă cu anunțuri imobiliare) a inițiat o campanie sau un concurs, nici nu știu exact cum să îi spun, prin care românii erau invitați să inventeze un cuvânt care să exprime cel mai bine conceptul hygge. Iar cuvântul care a primit cele mai multe voturi, a fost biniște. Nu apare încă în DEX dar de un an și ceva, vocabularul nostru e un pic mai bogat și îndestulător iar cuvântul a devenit deja uzual. Cel puțin la mine în oraș cu siguranță toată lumea îl știe pentru că s-a deschis un complex de agrement care se numește Biniște și cai. Un restaurant care deține și o mică herghelie. Minunat loc!

        Îmi place mult designul interior, decorațiunile, aranjamentele, îmi plac ideile nonconformiste de amenajare a spațiilor însă marele meu regret este că nu m-am născut cu talentul de a putea crea ceva eu însămi în acest sens. Pur și simplu nu am ”viziune”, nu pot să îmi imaginez ceva la scară mare până nu văd concret în fața ochilor și întotdeauna mi s-a părut că a fi arhitect este cea mai grea meserie din lume. Ador videourile de pe YouTube în care diverse persoane, unele vedete, altele total necunoscute, își deschid ușa casei și  prezintă spațiul în care locuiesc cu toate poveștile din spatele procesului de amenajare. Mă uit și la vile de milioane de dolari dar și la apartamente minuscule în care dacă tragi scaunul de sub masă nu mai ai loc să deschizi ușa. Mă uit la case de pe alte continente dar și la blocurile noastre comuniste în care în spatele betoanelor gri se pot ascunde oaze de liniște și fericire în care traiul acasă se poate ridica la nivelul de artă a confortului. Totul este să știi unde să cauți inspirația pentru amenajare living sau amenajare baie și apoi să pui și o părticică din sufletul tău ca să transformi locul într-un sentiment și o stare de biniște.

        Cam așa am făcut mereu la mine în casă, am luat idei de peste tot, apoi mi-am pus amprenta personală și sunt foarte mulțumită cu ce mi-a ieșit chiar dacă mereu mai schimb ceva pe ici, pe colo. Îmi place minimalismul însă nu cel dus la extrem și cred că nu aș putea renunța vreodată la micile obiecte de care mă leagă amintiri sau care au încă o poveste de spus. Voi cum sunteți? Vă plac casele cu covoare, draperii grele și tablouri sau cele cu pardoseli lucioase, blaturi goale și obiecte ascunse în spatele ușilor închise?

 

 

 

Read More

        Să-mi fi spus cineva în urmă cu 6-7 ani că se va deschide un mall la Turda, nu l-aș fi crezut. Era atât de mare diferența în infrastructură între orașele mari gen reședință de județ și orășelele care abia își trăgeau duhul de pe o zi pe alta încât mi se părea imposibil. Faptul că aveam Kaufland, Lidl și Profi mi se părea mai mult decât îmbucurător dar dezvoltarea din punct de vedere ”comercial” a orașului credeam că se oprește aici. Așa că vestea deschiderii unui mall m-a luat oarecum prin surprindere și drept să spun, m-a bucurat.

         Eram la Bacău în ziua deschiderii oficiale așa că nu m-am înghesuit la reducerile și campaniile promoționale specifice evenimentului dar mi-am propus să ajung cât de repede și să-mi formez propria părere mai ales că sunt câteva magazine pe care le cunosc și care îmi plac. Nu am mai fost la mall dinainte de pandemie (incredibil ce repede se scurge timpul) sau, ca să fiu sinceră complet, am fost la mall în Anglia de câteva ori însă doar la zona de mâncare, cea cu fast food. Și asta pentru că este acolo un restaurant chinezesc care îmi place foarte, foarte mult și pe care în România nu l-am văzut. Nu îmi mai aduc aminte cum se numește dar presupun că și dacă ar fi, la noi gustul ar fi diferit. Pentru că lanțurile de restaurante nu merg după aceleași rețete în toate țările sau poate ingredientele au calități diferite. De exemplu KFC în Anglia este, sper să nu supăr pe nimeni, mizerabil, aripioarele nu sunt picante mai deloc iar crispy strips sunt seci de-a binelea. Ca să nu mai spun că sos de usturoi nu au deloc, doar un sos gravy care îți lasă impresia de tocăniță 🙂 La McDonald’s situația e mai bună și au în ofertă multe băuturi pe care în Ro nu le-am văzut niciodată iar sandwich-urile de acolo îmi par mai gustoase. Anyway, să trecem peste și să nu mă îndepărtez de la subiect, pentru că nu despre mâncare vreau să vă spun azi ci despre cum am perceput eu mall-ul după o lungă absență.

        Dacă ar fi să rezum într-un singur cuvânt, copleșitor. Și nu, nu era deloc aglomerat pentru că am fost în cursul dimineții, dar senzația pe care am avut-o în fiecare magazin în care am intrat a fost de spațiu imens în care dacă intri nu știi încotro să o iei, nu știi unde să cauți, după ce să te uiți și cum să parcurgi în mod sistematic un traseu care să îți dea posibilitatea să vezi ce găsești. Și culmea e că nu căutam nimic. Nu era dezordine în sensul în care poate ați văzut, mai ales în perioada reducerilor, stau hainele claie peste grămadă și toți clienții trag de ele, aruncă o privire și apoi, mototolite, le pun de unde le-au luat sau, mai rău, pe oriunde apucă. Nu, hainele stăteau frumos aranjate pe umerașe doar că lângă un rând de tricouri era un rând de geci, apoi unul de pulovere, apoi iar tricouri, maiouri, haine de vară și apoi alte geci de iarnă. Efectiv nu aveau nici un criteriu de aranjare decât poate unul estetic. Părea ordonat dar nu era. Și m-am gândit atunci cât de simplu îmi fac eu cumpărăturile online când îmi pun câte filtre vreau și pe ecran îmi apar doar ”tricouri negre” sau ”rochii în dungi cu mânecă lungă”. Sau orice altceva îmi mai trece mie prin cap.

        M-am obișnuit atât de tare să cumpăr totul online încât să mă duc într-un magazin fizic mi se pare de-a dreptul complicat. Și nu numai la haine, dar la orice produs începând de la electronice, până la pasta de dinti. Să presupunem că vreau să îmi iau un epilator nou, de fapt nu doar presupunem, ci chiar vreau.  Aleg brandul, mă duc, să zicem, pe epilatoare Philips și le văd pe toate în fața ochilor cu toate caracteristicile pe care le au. Câte viteze, câte discuri, câte setări, cu fir, fără fir și toate celelalte accesorii. Mai cuprinzător de atât nu se poate. În caz că nu sunt mulțumită, produsul nu mi se potrivește sau pur și simplu m-am răzgândit, returul e ca o plasă de siguranță, există și funcționează. Așa că voi continua să îmi fac cumpărăturile pe internet iar la mall o să mă găsiți doar atunci când simt nevoia de socializare.

        Voi cum preferați să faceți cumpărături? Online sau la mall?

 

Read More