Sănătate ! că-i mai bună decât toate

         Vă aduceți aminte cum ne întreba educatoarea la grădiniță: ”Copii, ce se vede în acest tablou ?” iar noi răspundeam în cor ”în acest tablou se vede un urs”… Tot așa vă întreb și eu pe voi: Ce se vede în acest tablou ? iar voi o să vă uitați cu atenție și o să-mi răspundeți ”în acest tablou se vede o factură”…

         Da, foarte bine ați răspuns, mai bine nu s-ar fi văzut. O factură în valoare de 153,46 euro pentru servicii medicale efectuate în Franța. O factură pentru nici mai mult, nici mai puțin decât o oră de spitalizare.
         În urmă cu ceva timp soțul meu, fiind în afara țării, s-a simțit rău și a trebuit să apeleze la serviciile unui spital din Franța. Și aceasta a fost nota de plată : 153,46 euro. Noroc că nu a fost ceva grav care să necesite internare sau, Doamne ferește, vreo intervenție chirurgicală că am fi fost buni de plată. Factura am primit-o acasă, prin poștă, la o lună după eveniment iar plata am făcut-o prin transfer bancar. 
         Abia în astfel de momente, când dă boala peste noi, ajungem să ne întrebăm de ce oare nu avem o asigurare de sănătate care să ne scutească de cheltuieli surpriză. Și atunci ne-am adus aminte de agentul de asigurări care încercase de câteva ori să ne abordeze pentru o discuție iar noi l-am tot amânat din lipsă de timp și chef. Sigur n-ar fi fost rău să ne fi informat din timp despre ceea ce înseamnă o asigurare medicală internațională.
         După acest incident am început să facem săpături în domeniu și astfel am ajuns la MediHelp International, firma cu cea mai bogată experiență în domeniul asigurărilor private  de sănătate. Până atunci nu avusesem habar că există planuri de asigurare care îți oferă posibilitatea să alegi aproape orice spital din lume în cazul în care te îmbolnăvești. Da, adică poți să mergi să te tratezi în Germania și să beneficiezi de toate condițiile unui spital de acolo fără să îți mai faci griji legate de bani. Sau poți să alegi Franța. Sau spitale private din România.
         Să te ferească Dumnezeu să fii nevoit să te tratezi în spitalele de stat din țara noastră. Este adevărat că avem medici extraordinar de competenți iar unii dintre ei sunt și inimoși pe deasupra. Dar oricât s-ar strădui și s-ar zbate pentru meseria lor, uneori sunt depășiți de situație și mâncați de sistem. Să vă dau un exemplu. La Spitalul de Oncologie din Cluj vin pacienți din toate colțurile țării, chiar și din București. Vin pentru renumele medicilor  și rezultatele obținute aici. Saloanele sunt toate renovate, este curat, mâncarea pacienților este foarte bună, asistentele sunt amabile și eficiente în munca lor dar … sistemul bugetar nu mai permite angajarea unor funcționare la ghișeul de eliberare a fișelor. Ca să ajungi la medicul la care ai programare ori la ședința de chimioterapie primul pas este să îți scoți fișa medicală de la acest ghișeu. Fișa este de fapt un dosar, de multe ori foarte voluminos, care se păstrează într-o arhivă undeva la subsol. Nu vă puteți imagina ce coadă este aici și câte ore trebuie să aștepți să-ți vină rândul ! Și toți oamenii aceia care stau la coadă sunt grav bolnavi, au cancer și unii abia se țin pe picioare. Este epuizant, degradant și inuman. De câteva ori au fost televiziunile și au filmat ceea ce se întâmplă în holul Spitalului de Oncologie din Cluj, s-au difuzat reportaje pe diverse posturi TV dar problema a rămas în continuare aceeași. O mare de oameni resemnați, înghesuiți într-un spațiu strâmt în care abia se mai poate respira este un spectacol foarte trist. Și atunci ajungi din nou să te întrebi care ar fi soluția și cum s-ar putea să nu fi nevoit să ajungi într-o astfel de situație. Pentru că boala, din păcate, nu ocolește pe nimeni.
         O asigurare de sănătate privată  îți oferă liniște și un anumit confort psihologic. Este la fel de utilă și când este vorba de o urgență medicală dar și atunci când apare o boală gravă. Este o investiție pe termen lung care te face să te simți protejat. Știați că există planuri de asigurare care ajung la o limită a poliței de 2500000 de euro ? (nu am greșit, n-am pus nici un zero în plus, sunt chiar două milioane și jumătate de euro). Se numește MediHelp Superior Plan și oferă aproape orice începând de la tratament stomatologic de urgență, vaccinări, îngrijire la domiciliu până la terapie intensivă, tratamente pentru cancer sau intervenții chirurgicale. Practic nu este domeniu să nu fie acoperit. Dacă vreți să vedeți mai amănunțit ce și cum , intrați pe site-ul MediHelp International ( http://www.medihelp.ro ) și cereți o ofertă personalizată. Cum vi se pare să puteți avea acces la orice clinică din Europa sau din lume ? Grozav, nu ?
         Iar dacă va fi să vă faceți o asigurare medicală eu vă doresc din suflet să o folosiți doar pentru prevenție și analize medicale de rutină.

         Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2014.

Share This:

Read More

Ce mă enervează la mall

         Cine a fost măcar o dată într-o tabără pe vremea când era copil sigur își aduce aminte de farsele pe care ni le făceam unii altora sau chiar profesorilor care ne însoțeau. Cea mai frecventă (și cu succes garantat) era cea cu pasta de dinți întinsă pe dosul clanței. Am făcut-o de multe ori și m-am distrat de minune până în momentul în care protagonista am fost eu însămi.
         Nu mai eram chiar ceea ce se numește un copil pentru că eram deja studentă și stăteam la cămin dar încă și eu, și colegele mele eram mereu puse pe șotii și aveam chef de râs în permanență. Era într-o seară când mă întorceam în cameră și în momentul în care am pus mâna pe clanță să deschid ușa, degetele au atins ceva rece și umed, apoi am simțit ceva vâscos și toată palma mi s-a umplut de o substanță necunoscută cu o consistență extrem de scârboasă. Deși ar fi trebuit să îmi dau seama din primul moment că este doar pastă de dinți, surpriza atingerii neplăcute m-a luat prin surprindere și țin minte doar sentimentul de greață care m-a cuprins instantaneu. Nu știam cum să scap mai repede de ceea ce mi se lipise de mână.
         Deși a trecut ceva timp de atunci nu pot să uit senzația neplăcută pe care am avut-o. Și nici nu o să o pot uita prea curând pentru că mereu mi se împrospătează în minte. De câte ori ajung la mall și merg la baie, când ating mânerul ușii și simt că este ud parcă mă scutură frigurile. Pentru că tot timpul este ud. Dacă n-aș uita mereu acest lucru aș impinge ușa cu piciorul să nu mai fiu nevoită să ating focarul acela de infecție. De ce, Doamne iartă-mă, firmele de întreținere nu pun la baie un prosop de hârtie sau niște prosoape pliate ? Când vezi cărucioarele alea imense pline cu produse de igienă și curățenie cu care se plimbă prin mall nu-ți vine să crezi că nu au măcar un prosop de hârtie de unică folosință.
         În toate băile din mall-uri există doar uscătoare de mâini electrice care fac un zgomot asurzitor și la care te plictisești așteptând să ți se usuce mâinile. Pentru că unui uscător de mâini îi trebuie 45 de secunde pentru a-și îndeplini misiunea. Dar cine stă atât de mult timp să-i bâzâie aparatul ăla în cap ? Nimeni. (Studiile arată că bărbaţii aşteaptă 17 secunde, iar femeile doar 13,3 secunde pentru a se usca pe mâini). Și apoi fie își șterg mâinile pe blugi, fie pun mâna udă pe clanță ca să mă enerveze pe mine.
         În afară de asta s-a constatat că uscătoarele de mâini sunt adevărate focare de infecție răspândind prin jetul de aer cald bacterii și microbi. Adică degeaba te speli, dacă apoi stai cu mâinile întinse să vină microbii la loc. Și nu vin doar unul sau doi 🙂 . Vin cu zecile de mii. Uscătoarele cu aer cald duc la creşterea bacteriilor pe mâini cu 254% și, de parcă asta nu ar fi destul, îți deshidratează pielea.
sursa foto www.blog.cascades.com

         În lipsa prosoapelor pliate, eu personal prefer să rup un pic de hârtie igienică să mă șterg pe mâini decât să folosesc uscătorul electric. Hârtia absoarbe toată apa fără să îți deshidrateze pielea. Poate cei care sunt îngrijorați de problemele de mediu vor spune că folosirea hârtiei nu este eco-friendly. Obiecția aceasta cred că poate fi ușor înlăturată punând în balanță cantitatea de energie care se folosește pentru încălzirea aerului din uscător comparativ cu cea folosită pentru fabricarea unui prosop pliat de hârtie. S-au făcut studii și pe această temă și s-a constatat că prima variantă necesită mai multă energie.          

         Așa că dragi producători de hârtie igienică cred că ar fi bine să vă uniți forțele și să începeți o campanie de informare în acest sens. Eu sunt gata să mă ofer voluntar ! 

        
Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2014.



Share This:

Read More

Destinație pentru 2015 – Straja

         Cred că în afară de mine toată România a fost la Straja cel puțin o dată. Mi-aduc aminte că iarna trecută cu oricine mă întâlneam și-l întrebam ce mai face îmi răspundea ori că tocmai se întorsese de la Straja, ori că urma să plece la Straja. Și toți, absolut toți erau super încântați de cele 12 pârtii de ski care în total au 26 de kilometri. E adevărat că eu nu schiez dar am totuși pretenția că am umblat ceva prin țara asta. Și nu știu cum de locul ăsta mi-a scăpat. Dacă totuși mai este cineva care nu a auzit de această stațiune vă spun doar că este în județul Hunedoara, foarte aproape de Lupeni. De la Cluj sunt 256 de km iar de la București, 344.

sursa foto www.cotidianul.ro
         La Straja se poate merge și vara, evident. Vara la munte îmi place teribil de mult, mai ales în zilele când în orașe canicula lovește cu putere. Nu pot să spun că soțul meu nu iubește natura dar, chiar dacă apreciază un peisaj de munte, o pădure ruginie sau o poieniță plină de margarete înflorite, nu cade pe spate de extaz. E genul venit, văzut, plăcut, trecem la pasul următor. Și mai departe ce facem? mă întreabă de fiecare dată. Nu are răbdare să stea sprijinit de un trunchi de copac și să scruteze înălțimile, să inspire aer curat, să se bucure de liniștea de pe crestele munților și de adierea vântului sau alte bla-bla-uri poetico-romantice. Pentru ca o excursie să fie reușită trebuie să aibă ceva interesant de făcut sau de văzut. Ceea ce uneori este destul de greu de găsit.
         Sunt sigură însă că parcul de aventură de la Straja ar fi pe gustul lui. De fapt și pe al meu pentru că de mult visez să mă dau cu tyroliana ! Nu cred că mi-ar fi frică deloc. Mă rog, asta spun acum când stau comod pe canapea cu televizorul pornit și cu laptopul în brațe deși habar n-am cum va fi la fața locului. Și pe podurile suspendate sunt foarte curioasă cât de greu ar putea să fie pentru că  privind de jos pare destul de ușor 🙂 Deși am înțeles că nu e.
sursa foto www.infovacante.com
         Mi-ar plăcea să mergem cu un grup mare, mai multe familii de prieteni și să încercăm toate aceste experiențe împreună. Traseele au niveluri de dificultate diferite, unele potrivite chiar și pentru copii așa că nimeni nu ar sta pe margine să se plictisească. Cred că ar fi foarte amuzant, vacanța n-ar mai fi deloc banală și am avea apoi amintiri pentru o viață.
         Interesant, mai bine spus ciudat, e și faptul că n-am făcut nici măcar un team building la Straja deși am umblat cu foștii colegi de servici pe multe coclauri montane. Să fi făcut o adunare aici, în parcul de aventură, cred că s-ar fi potrivit foarte bine. 
         Am auzit de multe ori ideea că team building-ul este doar o modalitate de a pierde timpul în afara biroului. Din păcate, dacă locul ales pentru această ieșire din rutina zilnică nu are nimic de oferit se întâmplă adesea ca totul să se transforme doar într-o masă comună udată cu alcool din abundență. Eventual se mai adaugă un concurs de karaoke obosit ca să fie totuși ceva bifat pe listă. Iar filozofia transformării angajaților din entități individuale în membri ai unei echipe interdependente rămâne doar un capitol teoretic în cursurile de management.
         Ca să nu se întâmple așa, alegerea locului în care se ține team building-ul este esențială. De exemplu la Straja parcurgerea traseelor din parcul de aventură ar putea face obiectul concursurilor dintre echipe și toată lumea ar avea pe ce să se concentreze. Distracție garantată.  Deja îmi imaginez coborâri și traversări la înălțime, tremuratul genunchilor, curajul, îndemânarea, țipetele, încrederea în forțele proprii și cele ale echipei. Și satisfacția unei mici victorii. Un team building organizat într-un parc de aventură nu poate fi decât o reușită.
         Iar o vacanță la Straja, chiar și în varianta mini, este deja pe lista mea de priorități pentru 2015.

 
         Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2014.
 
 

Share This:

Read More

Cu câte felii de pâine se face un sandwich?

         Imaginați-vă o lume fără sandwich-uri. Doar cu ciorbe, sarmale și tocănițe. De fiecare dată când mâncăm, să fim nevoiți să ne așezăm la masă, să folosim tacâmuri și farfurii pe care apoi să trebuiască să le spălăm și să pierdem o grămadă de vreme. Să nu mai putem să facem două sau chiar trei lucruri în același timp, să nu mai mergem pe stradă în timp ce mâncăm, să nu mai avem ce ne lua în excursii, să nu mai avem cum mânca deasupra tastaturii sau ce să punem în ghiozdanul copilului când pleacă la școală. Pentru stilul meu de viață e de neconceput. Mă întâlnesc cu sandwich-ul în fiecare zi. Și nu doar că mă întâlnesc, îl și mănânc.
         Probabil cei mai mulți dintre voi știți deja de unde provine cuvântul sandwich. O spun doar pentru cei care încă nu au aflat. Sandwich vine de la numele aristocratului englez John Montagu, al patrulea conte de Sandwich, care a trăit în secolul al XVIII-lea. Acesta era un mare amator al jocurilor de cărți și, pentru că nu se putea desprinde de la masa de joc, îi cerea valetului să-i aducă două felii de pâine între care se găseau bucățele de carne. Îi plăcea să mănânce astfel deoarece nu trebuia să folosească o furculiță, nu se murdărea pe mâini de la carnea unsuroasă și putea să-și continue jocul  în timp ce mânca . Colegii de la masa de joc au început să comande  ”la fel ca Sandwich” și uite-așa cuvântul și-a intrat în drepturi.
         Sandwich-ul a devenit atât de popular pe întreaga planetă încât The Wall Street Journal l-a desemnat ca fiind ”cea mai mare contribuție a Marii Britanii la gastronomia mondială”. În afara ironiei evidente, gustosul sandwich a însemnat totuși un mare pas înainte în stilul de viață al oamenilor și nu știu țară în care acesta să nu fie la mare preț. Iată doar câteva exemple:
         Statele Unite . Celebrul hamburger este, de fapt, sandwich toată ziua chiar dacă feliile de pâine reprezintă o chiflă rotundă tăiată în două. Carnea tocată de vită, prăjită pe grătar, este delicioasă și se combină perfect cu bucățelele de murături, ceapă, salată și tot felul de condimente. Iar dacă se adaugă o felie de brânză s-a transformat în cheeseburger. Indiferent de variantă, pentru a savura un hamburger adevărat trebuie să vorbești cu gura plină.
sursa foto www.comicvine.com
         Franța. Se spune adesea că francezii nu fac sandwich-uri. Cei care rostesc această banalitate nu au gustat se pare Croque Monsieur. Când am vizitat prima oară Franța mi s-a spus într-o zi că la cină vom avea croque monsieur și cum suna atât de franțuzit mă așteptam la o specialitate tradițională facută de vreun mare chef. Când colo, ce să vezi, un sandwich prăjit, cu cașcaval și șuncă la mijloc. Gustos, nimic de zis. Se consumă, neapărat, având o eșarfă très chic în jurul gâtului.
sursa foto: www.regions-of-france.com
         Suedia și celelalte țări scandinave. Cele mai des întâlnite sandwich-uri nordice sunt cele cu pâine neagră, brânză, somon și mult mărar. Sunt împachetate întotdeauna în șervețele cumpărate de la IKEA.
sursa foto www.eating-made-easy.com
         Marea Britanie. Contrar aparențelor britanicii mai mănâncă și altceva în afară de fish and chips și iahnie de fasole la micul dejun.  Pentru ei a câștiga o brumă de bani înseamnă a avea asigurate bread and butter și au fost întotdeauna ceea ce pentru noi este pâinea cea de toate zilele. Sandwich-urile lor sunt aproape întotdeauna tăiate sub formă de triunghiuri pentru că cercetătorii britanici au demonstrat că tăiatul în diagonală le face cu 30% mai gustoase .


sursa foto www.pixgood.com

         România. Românilor le plac sandwich-urile ”cu de toate”. Primul strat, cremă de brânză apoi ceva salam, o frunză, două de salată, o felie de cașcaval, un pic de castravete și deasupra încă o felie de pâine unsă cu cremă de brânză pentru că, popor mioritic fiind, românii sunt toți fani brânză.



         Aș fi scris câteva cuvinte și despre șaorma, kebab, gyros, taco sau buritto care toate seamănă între ele dar justiția americană a decis că acestea NU sunt sandwich-uri. Pentru ca un sandwich să fie declarat ca atare trebuie să conțină minim două felii de pâine și nu doar una rulată sau împăturată. Aceasta a fost sentința din 2006 a tribunalului din Boston, Massachusetts când un ”sandwich shop”, care avea trecută o clauză de neconcurență în contractul de închiriere a spațiului dintr-un mall, a dat în judecată proprietarul pentru că acesta închiriase un spațiu alăturat unei firme care vindea kebab.
         Pare hilar dar cum eu respect justiția nu o să comentez hotărârile acesteia.

         Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2014.

Share This:

Read More

Amintiri în alb negru. Parțial color

         Prima mea amintire despre televizor este legată, de fapt,  de un pește de sticlă foarte colorat care trona pe un mileu așezat deasupra acestuia în casa unei mătuși care locuia peste drum de noi. Eram foarte mică, nu înțelegeam nimic din ce se petrecea în cutia vorbitoare dar peștele mă fascina și aș fi vrut să mă joc cu el. Mai târziu aveam să observ că aproape toți colegii mei de clasă aveau peștele pe televizor, mult mai târziu aveam să aflu că de fapt acesta era un kitsch ordinar iar acum,  mai încoace, aveam să constat cu stupoare că peștele de sticlă a devenit un obiect vintage și este la mare căutare prin târgurile de vechituri.
         Încă nu mergeam la școală când ai mei și-au cumpărat primul televizor. Cum emisiunile pentru copii erau destul de rare evenimentul a trecut neobservat de către mine. (Mult mai încântată am fost când s-a cumpărat frigiderul pentru că făcea cuburi de gheață pe care le scoteam fără să fiu văzută și le lingeam). Țin totuși minte că, pentru a-l proteja de praf, televizorul avea tot timpul o husă din material textil trasă peste el. Iar în fața ecranului se punea un celofan colorat, de obicei galben sau roșu. Unii spuneau că rolul celofanului era să te ferească de radiații și să nu ți se strice ochii, alții spuneau că așa se vede mai frumos. Moda asta ciudată a ținut destul de mult și a fost atât de răspândită încât la magazine se vindeau coli de celofan în foarte multe nuanțe.
         În copilărie emisiunea mea preferată se numea 1001 de seri și se difuza în fiecare seară la ora 7:20. Erau 10 minute de desene animate cu Mihaela și Azorel.
         Dacă în vreo seară mama uita cumva să ne cheme de la joacă (pe mine și pe sora mea mai mică) și pierdeam desenele animate se pornea tragedia. Sora mea, temperament coleric, se trântea pe jos și începea să urle: acuma să mi le-arăți, acuma să mi le-arăți ! în timp ce eu, instalată pe canapea, așteptam minunea prin care mama ar fi putut să ne-arate din nou desenele. Nu participam la istericalele soră-mii dar într-un fel speram ca țipetele ei să aducă un rezultat favorabil nouă ceea ce, evident, nu avea cum să se întâmple.
         Mai târziu aveam să umăresc cu sufletul la gură, alături de câteva milioane de alți români, filmul Dallas. Un episod pe săptămână pe care apoi îl comentam în familie, cu prietenii, cu colegii, la școală sau la coadă la  lapte. Nu era om să nu fie la curent cu acțiunea filmului sau să nu știe cine e JR sau Sue Ellen. Nu știam ce e aia telecomandă. Vorbesc de mine, eu cel puțin habar nu aveam de existența acesteia  și atât de tare mă intriga cum naiba făcea Pamela că, fără să se dea jos din pat, închidea televizorul.
         În anii 80 visul oricărui român era să aibă un televizor color. Nu că ai fi avut ce urmări pe singurul canal care exista la vremea aceea dar puteai închiria un video și să stai o noapte întreagă să vezi filme. Sau puteai să improvizezi o antenă și să prinzi bulgarii, rușii sau ungurii, în funcție de zona în care locuiai. Eu am văzut primul televizor color din viața mea într-un shop. Eram studentă la București și intram uneori cu câte o colegă în shop-ul de la etajul I al hotelului Dorobanți să ne uităm la vitrinele care ascundeau comori neprețuite cum ar fi săpunuri Fa, deodorante Rexona sau pastă de dinți Colgate. Într-una din zile a apărut la vânzare un televizor color, era deschis și în fața lui era buluc de oameni. Era un meci de fotbal și mi-a plăcut foarte mult cum se vedea gazonul care părea extrem de verde și tricourile roșii și albastre ale jucătorilor. Privind retrospectiv cred că nuanțele erau cam stridente și nu erau naturale dar atunci mi-au plăcut foarte mult.
         Visul de a avea un televizor color s-a transformat în realitate și s-a numit Elcrom în memorabila zi de 23 august 1989. Am făcut rost de el cu foarte multe pile și cu 13000 de lei. Adică salariul meu de stagiară pe 6 luni. Țin minte perfect ziua aia pentru că prima emisiune pe care am văzut-o la noul televizor a fost defilarea. Ultima defilare de 23 august. Și pentru că a fost colorată a fost foarte frumoasă, m-am uitat cap-coadă și o să o țin minte toată viața.
         Acum aveam televizor color dar nu aveam la ce să ne uităm. Un vecin cu inițiativă și relații la securitate a venit cu un proiect de nerefuzat: să punem toți vecinii bani și să cumpărăm împreună o antenă parabolică. Receiver-ul (parcă așa se numea aparatul prin care schimbai canalele) urma să stea cu rândul, câte o săptămână, la fiecare dintre noi. Nu mai știu câți doritori am fost dar ideea s-a pus în practică destul de repede și a funcționat perfect. Parcă ne pusese Dumnezeu mâna în cap. Televiziunea era ceva de vis! Aveam musafiri în fiecare seară și nu mai dormeam nopțile. Canalul preferat era Sky Movie și acolo am văzut primul film „la liber”. Se numea A Friendship in Vienna si era vorba despre prietenia dintre două fete, una evreică și una fiică de nazist convins, în anii dinaintea celui de-al doilea război mondial. Am plâns pe rupte la filmul ăla și tare mi-ar plăcea să-l revăd.
         Urmăream cu mare plăcere reclamele din pauzele publicitare. Da, reclamele. Decât să pierdem reclamele mai bine pierdeam puțin din film. Oricum nu ne mișcam din fața televizorului decât ca să mergem la baie. Acolo mâncam, acolo dormeam. Iar reclamele la detergenți sau spaghetti erau adorabile! Și cum să nu fie când la noi în alimentara nu se mai găseau nici măcar surcele.
         Din fericire revoluția a venit la scurt timp după instalarea antenei parabolice și nu a trebuit să ne mai facem griji că s-ar putea să ne fie confiscată. Receiver-ul stătea în continuare câte o săptămână la fiecare dintre noi. Pe de o parte  era bine că puteai să alegi programul pe care îl doreai, pe de altă parte era enervant că tot timpul suna cineva la ușă să te roage să schimbi canalul. Mai ales copiii care nu vroiau altceva decât desene animate erau cei mai pisălogi 🙂
         Între timp anii au trecut, au apărut firmele de cablu, au apărut programele românești, a apărut Andreea Esca, talk-show-urile, telenovelele, știrile de la ora cinci, scandalurile, politica, Zăvoranca, Bahmuțeanca și încă o mie de alte chestii care ne enervează dar care nu ne împiedică totuși ca primul lucru pe care îl facem atunci când ne întoarcem acasă e să deschidem televizorul. Care de fapt nu mai e doar un televizor.
         Anul acesta, la aniversarea căsătoriei noastre, soțul mi-a făcut o surpriză. Nu haine, nu poșete, nu parfumuri. Ca toate cadourile pe care mi le-a făcut de-a lungul timpului și acest cadou era cu cablu de băgat în priză. Un televizor  . La început am fost contrariată și nu am înțeles de ce a cumpărat alt televizor când cel pe care îl aveam mergea foarte bine, abia apoi am înțeles că de fapt acesta era un smart-tv. Diferența între cele două era cam ca și cea între primele telefoane mobile, mari cât o cărămidă și un iPhone. Dar nu e vorba doar de grosime ci de faptul că my new baby are un sistem de operare, adică un calculator încorporat. Se poate conecta la internet și are o mulțime de aplicații care merg direct pe televizor: YouTube, Facebook, Skype, Twitter… știți voi, alea unde pierdem vremea în cel mai plăcut mod posibil. În urmă cu 10 ani, când încă internetul meu de-acasă era pe dial-up nici în visele mele cele mai îndrăznețe nu credeam că se va ajunge atât de departe cu tehnica. Dar ce zic eu 10, când YouTube-ul abia la anul în februarie împlinește această vârstă…

Televizor LED LG 32LB570B, 81 cm, HD Ready, IPS, MCI 100, Triple XD Engine, Retea, Smart TV, Rama metalica

           Ca să nu mai spun cât de simplu este acum să cumperi un televizor. Singurul lucru de care ai nevoie sunt banii. Și de fapt nici ăia pentru că poți să cumperi în rate. Nu mai trebuie să ai pile și relații, nu mai trebuie să te înscrii pe liste de așteptare, nu mai trebuie să te ploconești și să te căciulești, pur și simplu intri pe un magazin online și răsfoiești zecile de oferte . Și stai și te uiți și alegi. Iar televizorul ți se aduce la ușă și ți se mulțumește că ai cumpărat. Iar mai apoi te așteaptă cu alte oferte de nerefuzat. Ce bine că am trait să o văd și pe asta!

         Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2014.
 

Share This:

Read More