Cu gândul la Asia

12 March 201521 September 2015 Ioana 5 Comments

Nu știu dacă ați trecut vreodată prin experiența alegerii unui nume de firmă. Este mai greu decât să-ți botezi copilul. Pe cât pare de simplu, pe atât este de complicat. În primul rând pentru că trebuie să fie ceva sugestiv, un nume care să surprindă esența activității într-un cuvânt, iar în al doilea rând, pentru că atunci când, în sfârșit, te bucuri că ai găsit numele potrivit, constați că deja este ”luat” de către o altă firmă. Adică în țara asta pot să co-existe două milioane de Ioani și Ioane dar nu pot să fie două firme cu același nume. Numele unei firme trebuie să fie unicat.

V-am mai povestit eu cum îmi zboară gândurile… în acest joc al meu intră uneori și refacerea imaginară a drumului parcurs pentru a găsi un nume unic și reprezentativ pentru o companie de orice fel. Merg pe stradă și mă uit la siglele magazinelor, la inscripțiile de pe mașini sau la panourile publicitare și câteodată mă mir de lipsa de imaginație. Alteori însă sunt surprinsă mai mult decât plăcut de nume care mie nu mi-ar fi trecut vreodată prin cap: CND Turism – cu explicația alături: Ce Ne Dorim în Turism. Se poate ceva mai drăguț de-atât? Zici că a fost creat special pentru mine… pentru că uite-atât de tare îmi place mie să călătoresc 🙂

În fiecare an abia aștept să dea colțul ierbii ca să răsfoiesc internetul în căutare de oferte turistice. Este un mod de a-mi petrece timpul liber visând cu ochii deschiși în căutare de destinații exotice. Mă uit la poze, caut imagini, mă uit pe wikipedia, pe youtube, citesc părerea turiștilor pe tripadvisor și îmi fac planuri pentru vacanțe speciale. Deunăzi eram cu gândul la Asia visând că într-o bună zi voi ajunge acolo când, brusc, am realizat că eu de fapt am fost deja în Asia. Am fost în Turcia, mai precis în Antalya care aparține Asiei Mici. Sau Asia Minor cum am învățat la școală la orele de istorie antică. Faptul că Turcia participă la Campionatul european de fotbal, la Eurovision și la tot felul de alte competiții europene nu ar trebui să ne inducă în eroare. Cea mai mare parte a Turciei se află pe continentul asiatic.

Oricum, n-aș vrea să fiu inclusă în categoria turiștilor care ajungând la all-inclusive, își petrec cele 7 sau 14 zile fără să se ridice de la masă sau să iasă din incinta hotelului. E adevărat că Turcia are oferte extraordinare și știe să facă turism, dar genul acesta de sejur nu este pentru mine. Cred că se potrivește mai degrabă celor care au copii mici și cărora le vine greu să îi ducă în tot felul de excursii sau croaziere pe care micuții nu le gustă deloc. Ei nu vor decât tobogane, animație, carnavaluri, scamatorii și înghețată la discreție.

Când mă gândesc la Asia nu se poate să nu îmi vine în minte relaxarea care provine din atitudinea zen și asta nu e musai să se regăsească numai în Japonia de unde vine proverbul “cine știe ce este Zen, nu spune mai mult, iar cel care spune mai mult, nu știe ce este Zen”. Printre destinațiile exotice poate fi, oricând, și China.

sursa foto vacantespeciale.ro

Să stai în liniște, cu mintea golită de orice gând, departe de lumea dezlănțuită, să vezi doar cerul și apa iar singurele zgomote să fie foșnetul vântului și spargerea valurilor… Poate din când în când acorduri de muzică orientală, cling-clinguri răzlețe care te fac să închizi ochii în timp ce te răsfeți în cearceafuri de mătase inhalând miresmele lumânărilor parfumate care sunt risipite peste tot. Luxul hotelurilor de 5 stele este preferat de corporatiștii care timp de un an de zile n-au apucat să-și dea badge-ul jos de la gât și care, epuizați de muncă, speră să-ți recupereze energia în cele câteva zile de vacanță. Și poate mai sunt cupluri în luna de miere care o dată-n viață vor să-și creeze amintiri de neuitat. Nici acest tip de concediu nu este pentru mine. În primul rând pentru că nu mă simt deloc obosită și, în al doilea rând, nu am destui bani la teșcherea. Mă rog, poate ordinea motivelor e inversă dar ați înțeles ideea 🙂

După ce a apărut filmul (care mie mi-a plăcut foarte, foarte mult) Eat, Pray, Love cu Julia Roberts în rolul principal, se pare că a devenit o modă (deloc de condamnat) de a face călătorii pentru căutarea sinelui prin dezvoltare personală în India. Într-un ashram tradițional (un fel de mănăstire în cultura hindi), fără telefon, fără internet, fără televizor sau orice altceva de acest gen stai și meditezi (sub îndrumarea unui inițiat) învățând să te accepți, să te ierți pe tine însuți și să te prețuiești așa cum ești. Se spune că după o astfel de experiență renaști și devii un alt om. Andreea Raicu a făcut o astfel de cură spirituală în India și după ce a revenit în țară a spus că astfel a aflat ”că cel mai important om din viața mea sunt eu, nu celălalt. Nu mama, nu tata, nu iubitul”. Probabil că pentru cei aflați la o răscruce de drumuri în viață, o astfel de cură îi ajută să afle răspunsurile de care au nevoie. Sau poate acest gen de meditație este potrivit pentru cei care nu reușesc să depășească singuri anumite momente tragice prin care sunt nevoiți să treacă. Nu știu dacă aceștia se pot numi adevărați turiști dar mi-ar plăcea și mie la un moment dat să fac acest lucru.

Dar înainte de India, cu mult mai sus pe lista mea de priorități, este o călătorie cu Trans-siberianul.

sursa foto baikalcomplex.com

Calea ferată care leagă Moscova de Vladivostok are 9289 de km și este cea mai lungă din lume. A fost finalizată în 1916 și de atunci s-a tot scris despre ea și despre călătoriile fantastice cu trenul. Deja mi-am planificat traseul, destinația finală fiind Beijing. Asta înseamnă că la un moment dat o să părăsesc transsiberianul și o să o iau prin Mongolia unde o să văd capitala Ulan Bator. Dar câte nu se văd de pe fereastra trenului! O să văd Munții Urali care despart Europa de Asia, o să văd Siberia cu taigaua înghețată aproape tot anul, o să văd Omsk, centrul administrativ al cazacilor… și o să văd cum decurge viața adevărată a rușilor. Trenurile care circulă pe această rută sunt un mijloc de transport vital pentru locuitorii din zonă, nu sunt trenuri special destinate turiștilor așa că nu mă aștept la condiții de lux. O astfel de călătorie ține o săptămână iar compartimentele arată similar cu cușetele de 4 locuri din trenurile noastre: patul de noaptea se transformă ziua în banchetă. (Există totuși și trenuri speciale, private, cu prețuri piperate dar fără acel iz de autentic).

foto seat61.com

Deși așa pare la prima vedere, nu cred că cei care caută astfel de călătorii se numesc aventurieri. Eu, cel puțin, sigur nu fac parte dintr-o astfel de categorie chiar dacă, uneori, sunt puțin mai nonconformistă. Vreau însă să văd cât mai multe locuri din cele mai îndepărtate și diferite colțuri ale lumii iar banii nu mă dau afară din casă așa că încerc, cu un buget redus, să fac lucruri mărețe. Călătoria cu trans-siberianul este cu mult mai ieftină decât un circuit cu avionul și, evident, mult mai plină de savoare. Cred că se potrivește oricărui pasionat de istorie și geografie care are puterea să nu strâmbe din nas la orice fleac.

Și, dacă tot am pomenit de istorie și sunt cu gândul la Asia, îmi doresc nespus să ajung și în Persia, locul biblic al Grădinii Raiului. Știu că din 1935 nu i se mai spune așa (denumirea oficială este Iran) dar parcă sună mult mai frumos. Oare pentru că iubesc pisicile persane? Și că îmi plac covoarele persane? Din păcate Orientul Mijlociu este acum sub alertă de călătorie din cauza condițiilor politice deși, dacă stau un pic să mă gândesc cred că atenționările sunt mai mult pentru americani decât pentru alte nații, așa că de ce nu? (Și à-propos de alerte, și Egiptul are aceeași situație dar excursiile în zonă se desfășoară, bine-merci)

foto bamjam.net

Iranul are orașe ca niște bijuterii și cred că aș putea să stau în fața Podului Khaju din Esfahan ore în șir. Nu degeaba un proverb persan spune că acest oraș este jumătate din lume. Dacă aș ajunge în Iran n-aș avea nimic împotrivă să renunț la cochetărie și la pantaloni scurți și să umblu câteva zile înfășurată în văluri negre astfel încât să mă pot bucura de priveliști, oameni și locuri fără să atrag atenția asupra mea. Turistic vorbind, astfel de țări sunt doar pentru cei lipsiți de prejudecăți și care pot să facă anumite compromisuri fără să fie afectați. Pe românește, să se facă frate cu dracul până trec puntea. Că doar nu moare nimeni dacă te îmbraci altfel câteva zile și nici credința, oricare ar fi ea, nu-ți va fi distrusă. Iranul este un loc încărcat de istorie care abundă de minuni arhitecturale și unde iubitorii de frumos cu mintea deschisă au ce admira la fiecare pas.

Nu îți ajunge o viață să vezi toată Asia… și n-am spus nimic de Hong-Kong, de Thailanda, de Japonia, de Malaezia cu zgârie-norii din Kuala Lumpur… Și nici de templele din jungla Cambodgiei…

Dacă ar fi să faceți un top al destinațiilor din Asia unde ați vrea să ajungeți prima și prima dată? Sau poate deja ați fost?

Acest articol a fost scris pentru Spring SuperBlog 2015.

Izolirul

27 January 201513 August 2015 Ioana 11 Comments

Toată lumea știe ce este acela un izolir. Mai bine spus, așa credeam dar nu o să mai fac presupuneri de acest fel niciodată. M-am lecuit definitiv așa că vă arăt și vouă ce este acela un izolir:

Este o salteluță foarte populară, cu grosimea de 1 cm, făcută dintr-un material care am înțeles că se numește izopren și care se rulează, ocupând foarte puțin loc. În engleză i se spune gym mat pentru că este folosită în sălile de sport la exercițiile care se fac pe podea. Toate fetele care fac aerobic au în dotare așa ceva. În afară de asta, izolirul este folosit pe post de saltea de dormit în cort pentru că este termoizolant și foarte ușor de transportat. Sigur i-ați văzut pe pasionații de camping cum umblă cu rucsacurile în spate, încărcați ca niște catâri cu toate hangaralele după ei fără să le lipsească izolirul. E și normal pentru că este indispensabil dormitului în cort.

După această introducere o să vă povestesc o întâmplare foarte amuzantă.

Cristina, fiica mea, era la liceu în clasa a zecea și tocmai începuse să prindă gustul ieșirilor în natură cu cortul. Sau poate prinsese doar gustul plecărilor peste noapte de acasă, n-am de unde să știu asta, oricum mereu vroia să plece în astfel de excursii cu colegii de clasă. Spre deosebire de alți părinți, noi o lăsam de fiecare dată așa că, bazându-se pe faptul că nu întâmpină nici un fel de opoziție, se erijase în rolul de mare organizator.

Așa că în vara aceea a pus la punct un plan pentru o excursie pe mai multe zile pe Valea Arieșului. Natura în zona văii Arieșului este absolut senzațională numai că nu prea există mijloace de transport în comun și atunci ideea Cristinei a fost ca transportul să fie făcut cu mașinile părinților până la un anumit punct urmând ca de acolo ei să plece pe jos mai departe.

Zis și făcut. În ziua plecării și-a încărcat rucsacul cu tot ce era necesar începând de la haine, mâncare, lanterne, chibrituri, perniță, sac de dormit, sfori, vase de aluminiu, pelerine de ploaie, cuie, pungi… în sfârșit tot arsenalul unui excursionist pasionat de munte. Singurul lucru pe care mai trebuia să-l adauge la bagaj era izolirul. Am coborât în fața blocului iar Cristina i-a strigat lui taică-su în timp ce acesta scotea mașina din garaj:

– Să nu uiți să-mi iei izolirul din garaj !

– L-am luat, stai liniștită, i-a răspuns el.

Ne-am urcat în mașină, am mai luat de pe traseu doi colegi de-ai ei și am plecat spre munte. Urma să-i lăsăm la Sălciua. Vremea era superbă, pe geamurile deschise intra mirosul de iarbă proaspăt cosită iar eu aveam un vag sentiment de nostalgie amestecat cu invidie pentru că nu mai făceam parte din grupul celor care plecau în excursie. Eram demult în tabăra părinților.

Deși am ajuns repede unii erau acolo așteptând rezemați de căpițele de fân. Alții râdeau, țipau, chiuiau, alergau… ca scăpați din pușcă. Cântec, joc și voie bună, ce mai !

– Gata, mulțumesc că ne-ați adus, puteți pleca înapoi ne-a spus Cristina deși eu aș mai fi zăbovit să-i dau câteva sfaturi indispensabile supraviețuirii 🙂

– Bine, pa, distracție plăcută !

– A, era să uit, tată, dă-mi izolirul din mașină… Taică-su se duce la mașină, deschide ușa din față, se apleacă înspre bord și se îndreaptă către ea ținând ceva în mână.

– Poftim, îi spune și îi întinde o rolă neagră.

– Ce-i asta ? întreabă fata intrigată.

– Izolirul, ce să fie ? îi răspunde el nedumerit.

Într-o fracțiune de secundă mi-am dat seama ce s-a întâmplat și am izbucnit într-un râs de îmi venea să mă rostogolesc pe jos. Parcă eram isterică și nu mă mai puteam controla. Îmi curgeau lacrimile, mă țineam de burtă și nu puteam să scot nici un cuvânt coerent să le explic și lor de ce râd. Niciunul dintre ei nu cunoșteau celălalt sens al cuvântului izolir. Pentru Cristina însemna doar salteluță, pentru taică-su însemna doar banda de izolat.

Fata s-a făcut roșie de furie:

– Cum ai putut să îmi aduci așa ceva ??? ce să fac cu asta ?? striga Cristina.

– Pentru mine asta înseamnă izolir și chiar vroiam să te întreb la ce îți folosește pe munte ?

– Și de ce nu m-ai întrebat acasă ?? cum o să dorm pe rola asta ??

Era deja prea târziu, toată lumea râdea de caraghioslâcul situației, fiecare încerca să explice care este, de fapt, primul sens al cuvântului și cine a greșit… De atunci nu pot să nu zâmbesc de fiecare dată când aud acest cuvânt.

Pentru voi ce înseamnă izolir ?

Cu degetul pe hartă

19 January 201513 August 2015 Ioana 2 Comments

Eram cu un grup de prieteni și cunoștințe întâmplătoare, toată lumea vorbea despre călătorii și locuri pe care trebuie să le vezi măcar o dată în viață când unul dintre cei prezenți a deschis discuția despre Spania, țară pe care tocmai o vizitase. Nu mai prididea cu superlativele: cel mai, cea mai, fantastic, extraordinar, nemaipomenit, grozav și tot așa. Într-o pauză de respirație l-am întrebat unde anume a fost în Spania și mi-a spus numele localității (nu îmi aduc aminte cum se numea)… un fel de sat, a ținut să precizeze. Bine, bine, dar în ce regiune sau în ce parte a Spaniei vine asta? încerc să mă dumiresc eu. S-a blocat. A întrebat-o pe nevastă-sa: Mirela, unde am fost noi la frate-tu astă vară? în ce zonă a Spaniei ? Femeia ne-a răspuns foarte amănunțit, era documentată dar eu am rămas șocată.
Cum să ajungi într-un loc, într-o țară străină, să stai acolo o lună întreagă și să nu ai curiozitatea să te uiți pe o hartă să vezi unde te afli ? Asta depășește puterea mea de înțelegere.

Sigur că nu toată lumea este pasionată de geografie și nu toți fac călătorii imaginare pe hartă așa cum visez eu mereu, dar să-ți lipsească total deschiderea spre lume mi se pare foarte trist. Te urci în avion la Cluj sau la București, te dai jos după trei ore la Barcelona, la Valencia sau la Madrid, oricum nu contează că nu știi nici peste ce țări ai zburat, nici dacă ai ajuns la Mediterană sau dacă te îndrepți spre Atlantic. Din toată călătoria rămâi doar cu numele unor preparate locale, cu imaginea unor străduțe curate, cu melodicitatea unei limbi străine, cu aceleași programe la televizor și poate alte nume de magazine. Dar de ultima parte nici nu sunt așa de sigură.

Nu cred că am fost în vreun loc pe lumea asta unde să nu caut o hartă a împrejurimilor ca să știu unde mă aflu, indiferent că a fost vorba de harta străzilor, dacă eram într-un oraș mare, sau harta țării în cazul unei călătorii mai lungi. N-aș putea spune că orientarea în spațiu e punctul meu forte, ba din contră, stau chiar prost la acest capitol. Dacă nu am o hartă la îndemână mă simt ca o pisică oarbă și chiar și așa uneori mi-e greu să mă localizez în spațiu. Dar mă simt în siguranță având o hartă tipărită în buzunar. Și probabil că sunt de modă veche dar mi se pare mult mai confortabil să caut și să urmăresc cu degetul pe hârtie decât să mă zdrobesc descifrând aplicațiile de pe telefonul mobil care îmi spun exact unde sunt.

Sunt mulți oameni care consideră hărțile clasice inutile acum când toată lumea are sistem de navigare GPS în mașină. Nu contest nici pe departe utilitatea și confortul pe care inventarea GPS-ului le-a adus. Te duce pe cel mai bun traseu (mă rog, conform software-ului instalat deși pe tema asta s-ar mai putea discuta), te avertizează asupra vitezei și a blocajelor din trafic și îți dă senzația că nu mai trebuie să te gândești decât la ale tale, de restul se ocupă el.
Totuși în excursii poate nu vrei să ajungi întotdeauna de la punctul A la punctul B pe cel mai eficient traseu pentru că acesta exclude de multe ori locuri interesante care merită văzute. Dacă navigatorul nu este în funcțiune devii mai atent nu doar la semnele de circulație ci și la peisajul care se desfășoară în fața ochilor. Ca să nu mai spun de echipa care se formează între şofer şi copilotul său (adică eu) în timpul discuţiilor despre numărul de kilometri sau localităţile care urmează. Este un fel activitate comună, plăcută şi foarte antrenantă în locul lâncezelii în care stai pe spate şi o asculţi pe doamna calculator spunându-ţi cu aceeaşi voce plată să ieşi din sensul giratoriu la a treia ieşire sau să mai mergi înainte 10 kilometri.
Nu pot să concep că sunt oameni care au fost în Corfu şi nu ştiu ce formă are insula. Nu pot să concep că sunt oameni care au fost în Antalya (şi chiar de mai multe ori) şi nu ştiu unde se află acest oraş faţă de Istanbul sau Ankara.

Nu-mi vine să cred că sunt români care se duc de mai multe ori pe an în Franța și nu știu de ce este uneori denumită Hexagon. Ține oare asta doar de faptul că ţi-a fost sau nu dragă profesoara de geografie care te-a învăţat ce este o hartă sau ţine de dorinţa de cunoaştere şi de a vedea lumea şi în afara cutiei în care trăim?

Să nu-ţi doreşti să te uiţi pe o hartă sau, mai grav, să nu ştii să o înţelegi, mi se pare același lucru cu a nu şti tabla înmulţirii. La ce-ţi mai foloseşte dacă oricum ai calculator pe telefon ??

Viena la super ofertă

28 October 201413 August 2015 Ioana 2 Comments

Când îmi intră în cap o idee, orice
s-ar întâmpla, nu mai poate fi scoasă de acolo. O să vă dau un
exemplu povestindu-vă despre cea mai nonconformistă
vacanță a mea.

În urmă cu câțiva ani, în timp
ce pierdeam vremea pe internet în cel mai plăcut mod posibil, am
dat peste o super-ofertă de bilete de avion la Viena. Nu mai știu
cât costau dar era un preț de ziceai că nu poate fi decât o țeapă
(deși nu era). Ceva în jur de 40 de euro dus-întors. Mi s-a lipit
gândul la biletele alea și am început să fac socoteli cum aș
putea face să plec la Viena. Stăteam foarte prost cu banii în perioada aceea. Totuși în
câteva ore am hotărât că și de-ar fi să dorm pe stradă tot o
să plec. Cum s-ar zice, m-am aruncat cu capul înainte. Așa că,
împreună cu Cristina, ne-am cumpărat bilete de avion pentru
începutul lui decembrie, adică peste o lună. Urma să petrecem o
vacanță specială de trei zile în Austria. Nu era o destinație
exotică dar urma să vedem cum se pregătește Viena de Crăciun.

Rămăsese problema dormitului . Asta cu statul pe străzi era o
glumă, nu ar fi fost posibil nici vara, darmite în decembrie! Așa
că am început căutările pentru cea mai ieftină variantă de
cazare.

Și am găsit-o la Wombat‘s
Hostel. De fapt Cristina a venit cu ideea hostelului pentru că eu în viața mea
nu mai fusesem la un hostel,
nu știam exact nici ce este și nici la ce să mă aștept. A
fost cea mai interesantă și nonconformistă experiență legată de
călătorii pe care am trăit-o.

În
primul rând reținerile pe care le-am avut legate de faptul că nu
m-aș fi încadrat în categoria de vârstă potrivită pentru
clienții hostelurilor mi-au fost spulberate de la bun început.
(Eram departe de anii studenției). Cel puțin aici, în hostelul
aflat în plin centrul Vienei, am văzut de la bebeluși de 5-6 luni
până la domni care erau nevoți să meargă sprijniți în cadru.
Toți se simțeau la fel de bine ceea ce înseamnă că hostelul nu e
numai pentru cei a căror vârstă începe cu douăzeciși
de ani.

Apoi mi-am pus o grămadă de întrebări legate despre cum aș
putea să dorm cu niște necunoscuți în aceeași cameră. Un hostel
înseamnă dormitoare cu 4, 6 sau chiar mai multe paturi, de obicei
suprapuse. Vreau să vă spun că am dormit foarte bine, într-o
noapte nici măcar nu am auzit când a intrat cineva și s-a instalat
în patul alăturat. Abia dimineața am văzut că era cineva sub
pătură. N-o să știu niciodată cine a fost pentru că seara, când
m-am întors, deja plecase.

În
altă noapte am fost colegă de cameră cu o australiancă de vreo 30
de ani, extrem de comunicativă dar pe care o înțelegeam destul de
greu. Era cu rucsacul în spate de 3 luni prin Europa și avea în
plan o călătorie pe mai multe continente. Era de una singură și
fără nici o teamă. Am mai cunoscut două olandeze blonde și
frumoase care mâncau doar covrigi pentru că li se terminaseră
banii. Au fost foarte fericite când în frigiderul din sala de mese
de la subsol au găsit un raft întreg plin de mâncare și un
bilețel pe care cineva scrisese ”Poftă bună. Luați și mâncați,
noi nu mai avem nevoie.”

Apoi
am dormit lângă o americancă, Jenny parcă o chema, care călătorea
fără nici un plan. Destinația următoare și-o stabilea în
funcție de oamenii și întâmplările care îi ieșeau în cale.
Ne-a întrebat o mulțime de lucruri despre România, despre Dracula
și Transylvania și părea hotărâtă să ne viziteze țara.

Nu
ne-am deranjat unii pe alții în camera de hostel. Deși într-o
dimineață pe la ora 6 una din fetele care urmau să plece și-a
adunat bagajele și a foșnit timp de aproape o oră niște pungi pe
care le-a mutat de o sută de ori dintr-o parte în alta. Din când
în când ofta, se oprea un pic și o lua de la capăt cu foșnitul
și aranjatul. Apoi a plecat. Când m-am sculat am găsit sub masă o
pereche de cizme ugg și un bilețel pe care scria ”for you”,
adică ”pentru tine”. Sau ”pentru voi”, adică pentru cine se
nimerește. Am dedus că nu îi mai încăpuseră în bagaj. Pentru
că erau aproape noi le-am luat deși nu erau măsura mea și le-am
dat și eu mai departe.

Cam
așa se întâmplă într-un hostel. Condițiile sunt foarte basic
dar se creează repede
o mare comunitate, lumea este prietenoasă și dă dovadă de
respect. Nu am mai fost de atunci într-un hostel dar m-aș duce din
nou oricând cu mare plăcere și fără nici un fel de prejudecată.
Sigur că în cele 3 zile cât am stat acolo am vizitat aproape tot ce se putea vizita începând de la Palatul Schonbrunn, Hofburg, Belvedere, Catedrala Sf. Stefan, Opera și terminând bineînțeles cu magazinele de pe Mariahilfer Strasse. Tot orașul mirosea a vin fiert cu scorțișoară și asta a fost cam singura tratație care ne-am permis-o. În rest mâncam kebab de la toneta unui turc sau salam de la Penny. Dar cine se încurcă în astfel de amănunte când amintirile se leagă de cu totul altceva!

În afara pozelor cu Viena pregătită de sărbătoare păstrez cu
drag în suflet oamenii pe care i-am cunoscut atunci. Atât de diferiți și totuși atât de comunicativi. Și
parcă de atunci sunt mai deschisă la orice fel de călătorie chiar dacă
iese din tipare și pare mai aventuroasă.

Tare
îmi mai place să călătoresc… Caut mereu oferte turistice și visez cu
ochii deschiși la
următoarea vacanță. Deja au început să apară ofertele de
early-booking pentru 2015! Am o vorbă care-mi place și care se aplică perfect în acest caz : niciodată nu e prea devreme
dar uneori poate fi prea târziu 🙂

Am găsit o mulțime de destinații exotice de vis
pe
site-ul CND Turism – Vacanțe Speciale. Cel mai tare și mai tare mă tentează o excursie în Portugalia. Asta pentru anul viitor. Iar pentru acum nici nu știu ce să aleg: revelionul la Paris? sau la Barcelona? sau la Cannes? sau mai bine la Lisabona ca să știu la ce să mă aștept la vară.

Voi ce părere aveți, unde ar trebui să mă prindă Anul Nou? Intrați vă rog pe site-ul CND Turism – Vacanțe Speciale și dați-mi o idee. Iar apoi spuneți-mi voi ce excursie ați alege de acolo ?
PS Nu vreau să vă influențez cu poza de mai jos dar în Santorini este magnific !

Santorini

Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2014.

Destinație pentru 2015 – Straja

21 October 201413 August 2015 Ioana 6 Comments

Cred că în afară de mine toată România a fost la Straja cel puțin o dată. Mi-aduc aminte că iarna trecută cu oricine mă întâlneam și-l întrebam ce mai face îmi răspundea ori că tocmai se întorsese de la Straja, ori că urma să plece la Straja. Și toți, absolut toți erau super încântați de cele 12 pârtii de ski care în total au 26 de kilometri. E adevărat că eu nu schiez dar am totuși pretenția că am umblat ceva prin țara asta. Și nu știu cum de locul ăsta mi-a scăpat. Dacă totuși mai este cineva care nu a auzit de această stațiune vă spun doar că este în județul Hunedoara, foarte aproape de Lupeni. De la Cluj sunt 256 de km iar de la București, 344.

sursa foto www.cotidianul.ro

La Straja se poate merge și vara, evident. Vara la munte îmi place teribil de mult, mai ales în zilele când în orașe canicula lovește cu putere. Nu pot să spun că soțul meu nu iubește natura dar, chiar dacă apreciază un peisaj de munte, o pădure ruginie sau o poieniță plină de margarete înflorite, nu cade pe spate de extaz. E genul venit, văzut, plăcut, trecem la pasul următor. Și mai departe ce facem? mă întreabă de fiecare dată. Nu are răbdare să stea sprijinit de un trunchi de copac și să scruteze înălțimile, să inspire aer curat, să se bucure de liniștea de pe crestele munților și de adierea vântului sau alte bla-bla-uri poetico-romantice. Pentru ca o excursie să fie reușită trebuie să aibă ceva interesant de făcut sau de văzut. Ceea ce uneori este destul de greu de găsit.
Sunt sigură însă că parcul de aventură de la Straja ar fi pe gustul lui. De fapt și pe al meu pentru că de mult visez să mă dau cu tyroliana ! Nu cred că mi-ar fi frică deloc. Mă rog, asta spun acum când stau comod pe canapea cu televizorul pornit și cu laptopul în brațe deși habar n-am cum va fi la fața locului. Și pe podurile suspendate sunt foarte curioasă cât de greu ar putea să fie pentru că privind de jos pare destul de ușor 🙂 Deși am înțeles că nu e.

sursa foto www.infovacante.com

Mi-ar plăcea să mergem cu un grup mare, mai multe familii de prieteni și să încercăm toate aceste experiențe împreună. Traseele au niveluri de dificultate diferite, unele potrivite chiar și pentru copii așa că nimeni nu ar sta pe margine să se plictisească. Cred că ar fi foarte amuzant, vacanța n-ar mai fi deloc banală și am avea apoi amintiri pentru o viață.

Interesant, mai bine spus ciudat, e și faptul că n-am făcut nici măcar un team building la Straja deși am umblat cu foștii colegi de servici pe multe coclauri montane. Să fi făcut o adunare aici, în parcul de aventură, cred că s-ar fi potrivit foarte bine.

Am auzit de multe ori ideea că team building-ul este doar o modalitate de a pierde timpul în afara biroului. Din păcate, dacă locul ales pentru această ieșire din rutina zilnică nu are nimic de oferit se întâmplă adesea ca totul să se transforme doar într-o masă comună udată cu alcool din abundență. Eventual se mai adaugă un concurs de karaoke obosit ca să fie totuși ceva bifat pe listă. Iar filozofia transformării angajaților din entități individuale în membri ai unei echipe interdependente rămâne doar un capitol teoretic în cursurile de management.

Ca să nu se întâmple așa, alegerea locului în care se ține team building-ul este esențială. De exemplu la Straja parcurgerea traseelor din parcul de aventură ar putea face obiectul concursurilor dintre echipe și toată lumea ar avea pe ce să se concentreze. Distracție garantată. Deja îmi imaginez coborâri și traversări la înălțime, tremuratul genunchilor, curajul, îndemânarea, țipetele, încrederea în forțele proprii și cele ale echipei. Și satisfacția unei mici victorii. Un team building organizat într-un parc de aventură nu poate fi decât o reușită.

Iar o vacanță la Straja, chiar și în varianta mini, este deja pe lista mea de priorități pentru 2015.

Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2014.

Share This:

Share This:

Share This:

Share This:

Share This: