P8200746

Un pic de îndemânare

         Știți cu toții pantofii aceia comozi pe care îi purtăm zi de zi și nu ne mai vine să luăm altceva în picioare. Sunt convinsă că fiecare avem o pereche cu care am putea să mergem pe jos 10 kilometri fără să ne jeneze nici un pic. Pantofi care pur și simplu ne sunt dragi. Așa sunt sandalele pe care mi le-am cumpărat la începutul verii și de care nu m-am despărțit nici o zi. N-am mai avut ceva atât de comod de tare multă vreme, nu au nici o cusătură pe interior, nici un noduleț, parcă sunt desculță când le port. Și in plus arată foarte drăguț și au o culoare care merge cu orice: nude. Pe românește, culoarea pielii.
         Așa că în momentul în care una dintre ele mi s-a stricat am crezut că leșin.

 

         Mi s-a agățat ceva de lanțul ornament (nici acum nu știu exact ce, cred că o sârmă pentru că eram pe stradă) și când am pășit, lanțul s-a rupt. Pentru că era de plastic deși părea metalic. Acuma, na, made in China, dar totuși foarte frumoase. Deci m-am împiedicat destul de tare și am fost teribil de supărată că mi-am stricat sandalele.
         După ce-am ajuns acasă le-am pus lângă coșul de gunoi cu gândul să le arunc imediat și să nu le mai văd. Ca să nu-mi tot aduc aminte ce rău îmi pare după ele. Nu știu de ce nu am dus gunoiul afară în seara aia. În orice caz a doua zi când am văzut din nou sandalele lângă coșul de gunoi m-a străfulgerat o idee. Ce-ar fi să le repar ?
          Întotdeauna mi-a plăcut să meșteresc, să cos și să fac lucrușoare hand-made. Nu era mare lucru de făcut, doar de înlocuit lanțul cu altceva. M-am tot uitat să văd ce găsesc prin casă: lanț nu aveam, dar aveam niște mărgele foarte frumoase care aș fi putut să le înșir pe un elastic. Dar erau prea colorate și nu vroiam să modific stilul sandalelor. Am găsit în schimb o panglică aurie rămasă de la Crăciun care se potrivea exact cu ce aveam în gând. Panglica avea marginile făcute dintr-o sârmă subțire astfel încât poate fi modelată cu ușurință și rămâne în forma pe care i-ai dat-o. Pe scurt: cum o pui, așa stă. În poză sunt toate ustensilele și materialele de care am avut nevoie:

 

 

         Am tăiat panglica, am trecut-o prin gaică, am împletit-o și apoi am cusut cele două capete unul de altul (dedesubt, să nu se vadă).
          Apoi am pus un strop de lipici în două-trei locuri ca să nu se deplaseze noul ornament și să nu-și modifice forma. Și gata, asta a fost tot. Tot proiectul nu a durat mai mult de 10 minute (pentru ambele sandale). Și parcă îmi place mai mult varianta a doua, cea modificată.
           De-acum pot să merg liniștită la plimbare pentru că sunt pe deplin mulțumită de rezultat. Ce spuneți, mi-au ieșit bine sandalele ?

Share This:

Citește mai mult

cumparaturi-Lidl

Cumpărături la Lidl

         Zilele trecute am ajuns din nou la Lidl. Spun că am ajuns pentru că de obicei nu de acolo îmi fac cumpărăturile din simplul motiv că nu prea e în drumul meu. Și ca de fiecare dată când intru la Lidl găsesc mici comori pe care nu le pot refuza. Și reduceri care îmi fac cu ochiul. Aproape tot ce am cumpărat a fost cu reducere de 30% sau la promoție (în afară de salată și sirop care aveau prețul integral).  
 

         Am plătit cu totul 48 de lei. Da, inclusiv ochelarii. Vă vine să credeți sau nu, ochelarii au costat 8 lei !! Mă tot uitam de ceva vreme după o pereche de ochelari aviator dar nu eram chiar obsedată de idee și nici nu îmi venea să dau prea mulți bani . Oricum mai am două perechi de ochelari de soare de care sunt foarte mulțumită și pe care mi-i admiră toată lumea :)
         Aceștia erau cu preț redus. Inițial costaseră vreo 12-13 lei, nu mai știu exact, oricum tot foarte puțin. Mi s-au părut extrem de draguți. I-am probat și m-am uitat în oglinda din poșetă pentru că în magazin nu exista oglindă. Mi-a plăcut cum arată așa că mi i-am luat. Sunt extrem de bine lucrați, chiar am studiat finisajele cu atenție și nu am nimic de reproșat.
 

         Au un arc mic, acolo unde se îmbină brațul cu rama, ceea ce le dă un oarecare grad de elasticitate. Se așează perfect după ureche, nu sunt nici prea strâmți, nici prea largi. Sunt foarte ușori iar lentilele filtrează lumina exact cât trebuie. Concurează cu orice pereche de ochelari pe care i-aș fi luat din mall de la magazine gen Mango, Meli-Melo, Pull&Bear sau H&M. Am dat doar câteva exemple și credeți-mă că știu ce vorbesc, cunosc magazinele pe dinafară. (Sper că ați sesizat că nu îi compar cu Ray-Ban, nici chiar așa…) Nu aș fi găsit cu mai puțin de 40-50 de lei. Deci sunt super-încântată.
 

         Bineînțeles că nu m-am putut abține să nu cumpăr ulei. Ulei de floarea soarelui. Am o ciudățenie legată de ulei. Nu pot să știu că nu am în casă cel puțin 2-3 litri. E o reminiscență de pe vremea răposatului (știți la cine mă refer). Atâta am suferit pe vremea aia din lipsă de ulei încât și acum, după atâta vreme de când se găsește la liber, îmi vine să îmi fac stocuri. Mi-aduc aminte de o salată de vinete făcută cu prea puțin ulei pentru că, pur și simplu, nu mai era mai nimic în sticlă. Aveam musafiri și am scos salata de vinete din frigider. Cum stătuse la rece iar ulei în ea pusesem insuficient, se întărise într-un hal de puteai să o tai sub formă de cuburi. Arăta oribil și nu avea nici un gust. E unul din motivele pentru care la mine, acum,  uleiul nu se termină niciodată.
         Am mai cumpărat un avocado pe care o sa-l las pe bufet să se coacă vreo 2-3 zile și apoi o sa fac un guacamole simplu și delicios , ceapă verde pentru că în piață nu se mai găsește demult, șervețele umede la o super-ofertă și niște chestii congelate. Măslinele sunt foarte bune, am mai luat și am scris despre ele aici . Peștele încă nu știu cum e dar o să vă țin la curent :)
        Voi de unde vă faceți cumpărăturile ?

Share This:

Citește mai mult

10440663_724597244268341_2686847467779038423_n

Jax, Gina și încă unul

         Jax a fost primul. Primul câine din curtea atelierului auto pentru că înainte să fie atelierul  au mai fost câțiva câini. Jax este Rottweiler, luna asta a împlinit un an și pe el l-am cumpărat. A fost singurul câine pe care l-am cumpărat vreodată.
         Vlad, băiatul meu, și l-a dorit foarte mult și tot el a mers să-l aleagă dintre alți șase frați pe care îi avea. Dar s-a întâmplat cum se întâmplă de obicei : câinele l-a ales pe om și nu omul pe câine. De cum a intrat în casa în care se găseau câinii de vânzare, Jax a venit către Vlad. Ceilalați căței nici nu l-au băgat în seamă. Doamna care îi vindea i-a spus că pe ăsta nu-l vrea nimeni pentru că are o cicatrice deasupra ochiului unde îl îmbucase maică-sa pentru că era neascultător. Nu era perfect. Dar a început să se gudure pe lângă Vlad și să-l lingă pe mână. N-a mai contat că avea o pată pe față și că nu era femelă așa cum își propusese de acasă. Legătura dintre ei se crease deja.
         Primele zile l-am ținut în casă pentru că așa era obișnuit și afară s-au nimerit a fi câteva zile friguroase de octombrie. Plus că nu vroiam să plângă prea tare după despărțirea de mama lui deși nu a dat semne că ar suferi vreun pic. Apoi, treptat,  l-am învățat să doarmă la atelier, la început în vestiar  într-un geamantan în care avea o pernă. Nu am înțeles niciodată de ce stătea cu capul pe pardoseală și doar cu fundul pe pernă. A ros tot geamantanul, perna, jucăriile, mocheta și orice altceva a mai găsit în vestiar.
Jax
          Când a mai crescut i-am făcut o căsuță în care i-am pus tot soiul de plăpumioare, pături și pernițe. Le făcea bucăți-bucățele în două, trei zile. Noroc că e plin orașul de magazine second-hand și aveam de unde să îi cumpăr altele. Când am cedat nervos i-am umplut căsuța cu fân și s-a liniștit. Nu a mai avut ce roade, și-a făcut o groapă în fân și culcușul acesta i-a fost în sfârșit pe plac.
         Deși are o curte mare doar pentru el, lui Jax îi place foarte mult să meargă la plimbare în lesă. De fapt cred că i-ar plăcea fără lesă dar cu toate că nu e un câine agresiv n-ai avea cum să te plimbi cu huiduma de 60 de kilograme fără să înspăimânți trecătorii. În afară de asta e și ilegal.
         Într-o zi, pe la sfârșitul lui aprilie, Jax s-a întors acasă de la plimbarea pe care o făcuse cu soțul meu, urmărit de o cățelușă care l-a condus până la poartă. Era o cățelușă fără stăpân care a doua zi l-a așteptat răbdătoare în fața porții. L-a urmărit, din nou, pe tot traseul plimbării. A treia zi a intrat sfioasă în curte la invitația lui Jax care se bucura tare mult să aibă un partener de joacă.
         Era urâțică și slăbuță, cu un cap mic, mic, cu blana încâlcită dar extrem de vioaie și de vorbăreață. Pe cât e Jax de tăcut, că îi auzi vocea o dată pe lună, pe atât de mahalagioaică e asta mică. Latră, aleargă și face scandal continuu. Ne-am spus că împreună ar face o echipă bună și văzând cât de bine se înțeleg ne-am hotărât să o luăm definitiv pe Gina, pentru că așa i-am pus numele, în curte lângă Jax.
Gina
         Atât de fericită a fost Gina, parcă l-ar fi prins pe Dumnezeu de un picior. Primele două săptămâni nu a vrut să doarmă decât pe sacul cu mâncare (boabe uscate pentru câini). Literalmente acolo stătea toată ziua, ca o cloșcă pe cuibar. Orice am încercat să facem să îi oferim ceva mai confortabil nu a vrut să se dea jos de pe sac. Cred că își imagina că a ajuns în rai. Am dus-o la veterinar , am deparazitat-o și am sterilizat-o. Eu cred că ăsta e cel mai mare bine pe care putem să îl facem animalelor fără stăpân, să nu le mai lăsăm să se înmulțească și să aducă pe lume alte animăluțe nefericite.
         Acum Gina și Jax se înțeleg de minune, se joacă, aleargă și nu se plictisesc niciodată. Gina e respectuoasă și întotdeauna îl lasă pe Jax să mănânce primul. Știe clar cine e șeful.
         Problema a apărut acum câteva zile și are patru lăbuțe. Ne-am trezit cu un alt cățel în curte. Nu în fața porții, ci direct în curte. Un cățel cam de mărimea Ginei dar încă pui după cum se vede după trăsături și după blană.
         Vlad i-a dat mâncare și apă și apoi l-a scos pe stradă. A doua zi dimineața era înapoi fără ca cineva să știe pe unde a intrat. Apoi am crezut că a plecat și cumva ne-am simțit ușurați. Dar săracul a stat toată ziua ascuns sub o mașină și a ieșit de acolo abia seara când l-a răzbit foamea. Jax, tolerant cum e, l-a primit cu brațele labele deschise. Gina l-a acceptat și ea în teritoriu dar o mai enervează când vede că are pretenții la mâncarea ei și câteodată este nevoită să mârâie .
          Nu mai aveam nevoie de încă un câine. Trei sunt deja prea mulți dar ce pot să mai fac acum ? Nu mă lasă inima să-l alung. E încă speriat și cred că a suferit mult. Are o ureche tăiată și coada la fel, rănile s-au vindecat dar cred că cineva și-a bătut joc de el. Mă îndoiesc că ar fi pățit asta în lupta cu alți câini pentru supraviețuire pentru că lui îi e frică de oameni. Nu mă lasă (încă) să-l mângâi dar dacă îmi întind mâna către el astfel încât să o țin mai jos decât botul lui și el să dețină controlul, își pune lăbuța peste mâna mea și pur și simplu mă mângâie, apoi mă prinde cu gura fără însă să strângă cu dinții. Mi-a topit inima cu gestul ăsta.
         Mă tot gândesc dacă am făcut bine că l-am luat și pe el, cât de mare o să crească (e clar că nu o să rămână mic ca Gina) și câtă mâncare va trebui să cumpărăm. Pentru că e o cheltuială destul de mare cu trei câini. Ca să nu mai punem la socoteală și hrana pisicilor. Că avem și din astea două bucăți, una acasă și una la internat în curtea părinților. Plus vaccinurile și alte cheltuieli cu veterinarul. Sper că o să ne descurcăm, ca întotdeauna când te trezești cu o sarcină în plus pe cap, apare și soluția.
         Dacă ar fi să îmi aleg (vreodată) un câine pe placul meu aș alege un Jack Russel Terrier. E adevărat că sunt puțini în România, eu personal nu am văzut în realitate decât doi, dar am văzut multe emisiuni despre această rasă. Mi se par cei mai drăguți, mai veseli și mai optimiști câini de pe pământ.
Jack Russel Terrier

Dar în ritmul în care adun animalele pe lângă mine se pare că nu o să am prea curând ocazia să aleg vreun câine. Așa că mă mulțumesc cu ce se nimerește. Am uitat să spun că noul venit  încă nu are un nume. Ce nume credeți că i s-ar potrivi?
Later edit : Patrocle a rămas la noi și toți trei se înțeleg de minune. Uneori se înghesuie toți  în aceeași cușcă și stau ca sardelele :) Poza de mai jos cu cei trei muschetari e făcută pe la începutul lui decembrie 2014. Sunt adorabili !

Share This:

Citește mai mult

fbb

De ce pierd vremea pe Facebook

  • Pentru că aflu știrile importante imediat ce s-au întâmplat. De exemplu prăbușirea avionului Malaysia Airlines din Ucraina sau, mai recent, moartea lui Robin Williams. Nimic nu mă împiedică să caut ulterior toate amănuntele pe site-uri de știri adevărate. Dar prima informație îmi vine de pe Facebook.
  • Pentru că am reîntâlnit prieteni dragi din trecut, aflați peste mări și țări, cu care am reluat legăturile și cu care schimb impresii despre lumea în care trăim. E ca și cum am sta la taclale în fiecare seară.
  • Pentru pozele simpatice cu copii, pisici si căței care îmi luminează ziua.
  • Pentru bancurile care mă fac să râd.
  • Pentru informațiile despre subiecte de cultură generală aduse în fața mea de pagini de prestigiu cărora le-am dat like. Nu este zi să treacă fără să știu un pic mai multă istorie, muzică, geografie sau chiar politică.
  • Pentru locurile despre care aflu că există și unde sper să călătoresc într-o zi.
  • Pentru că pot să fiu la curent cu tendințele din modă și beauty.
  • Pentru că găsesc un îndemn mobilizator atunci când sunt cu moralul la pământ.
  • Pentru că am cunoscut mulți oameni deosebiți, care au talent într-un domeniu sau altul și își exprimă trăirile prin intermediul Facebook. Altfel nu aș fi ajuns la ei niciodată.
  • Pentru că am găsit idei ingenioase legate de casă, bucătărie sau grădină pe care le-am pus în practică și mi-au făcut viața mai ușoară sau mai frumoasă, după caz.
  • Pentru că nu mă mai simt singură chiar și atunci când, de fapt,  sunt teribil de singură.

    În opinia voastră, asta înseamnă pierdere de vreme ?

Share This:

Citește mai mult

P8010598

Muzeul Satului. Like

         Am mai descoperit un loc minunat în București: Muzeul Satului. E un fel de Românie în miniatură.  Nu vă grăbiți  să asociați imaginea cu cea a unui muzeu clasic, cu lungi șiruri de încăperi, cu vitrine de sticlă, cu bariere de sfoară peste care nu se trece, cu multe lumini aprinse și liniște mormântală. Este altceva. Este pur și simplu un parc în care te poți plimba de dimineața până seara fără să te plictisești nici o secundă. Un parc la care trebuie să plătești bilet la intrare, 10 lei, unde nu se fumează și unde nu ai voie să-ți aduci câinele la plimbare pentru că e totuși un muzeu. Cu toate astea am văzut pisici care își duc veacul pe acolo fără să fie stingherite de nimeni. Ba chiar am donat câțiva bănuți ca să le fie viața mai ușoară.
 
        
         Am intrat la muzeu prin poarta Miorița din parcul Herăstrău și am stat vreo 4-5 ore dar nu am apucat să vedem nici jumătate din cele  300 de case care se găsesc acolo. A fost o zi frumoasă și caldă de vară fără să fie însă caniculă așa că am putut să ne plimbăm în voie pe alei. Am intrat în căsuțe, le-am admirat și ne-am imaginat care ar fi casa moșului și care a babei. Sunt case și chiar biserici aduse din toate zonele țării, una mai frumoasă ca alta. În jurul lor s-au făcut grădinițe de flori și parcă sunt acolo de când lumea și pământul, nu sunt doar niște exponate reci de muzeu. Se simte că încă au viață în ele.
Casă din Dobrogea
         Unele case au ușa deschisă și în interior regăsești atmosfera tradițională, mobila, covoarele, vasele, prosoapele, exact ca acum o sută sau două sute de ani. Nu sunt case pustii, zici că cineva trebuie să se întoarcă acasă din moment în moment.  Mi-a plăcut foarte mult casa din Sălciua poate și pentru că am simțit-o mai aproape de originile mele.
 
Casa din Sălciua – Valea Arieșului
         Cele mai multe case sunt foarte, foarte mici în comparație cu ce se construiește acum iar ca să intri pe ușă trebuie să te apleci destul de bine. Acum când revăd pozele făcute atunci nu mai țin minte din ce zonă a țării e fiecare casă pe care am admirat-o dar cred că asta nu e important decât pentru un specialist. Știu doar că toate casele sunt din România și ne reprezintă pe toți într-un fel sau altul.
 
 
 
         Am avut o mare, mare surpriză legată de un anumit tip de locuință. Voi cum vă imaginați că arată un bordei ? Până acum eu știam că este o locuință îngropată în pământ în care trăiau cei năpăstuiți de soartă, cei mai săraci dintre săracii satului. Cel puțin eu asta am învățat la școală. În Muzeul Satului am văzut pentru prima oară un bordei și tot ce am avut în minte legat de acest cuvânt s-a spulberat pe loc. Am intrat înăuntru și mi s-a părut cea mai confortabilă casă dintre toate cele pe care le-am putut vizita în muzeu. Am îndrăgit-o pe loc. Atât de tare încât acum îmi doresc nespus să am și eu undeva un bordei de vacanță.
 

 
        
 
         Este  mult mai încăpător decât pare pe dinafară, lumina care intră pe geamurile aflate la nivelul solului este suficientă și vara păstrează răcoarea pământului. Faptul că nu are nevoie de fundație mi se pare un mare avantaj din punct de vedere al costurilor de construcție. Mi s-a părut o soluție foarte interesantă, ecologică și demnă de pus în practică.
         Parcul se întinde pe multe hectare și ca să vezi tot ai destul de mult de umblat dar din când în când poți să te odihnești pe o bancă la umbra unui stejar sau, dacă îți face plăcere, poți să stai chiar pe iarbă. Pentru că, în sfârșit, au dispărut și din parcurile noastre plăcuțele cu nu călcați pe iarbă.
 
 
         Mi-au plăcut coșurile de gunoi care erau la tot pasul și care se integrau perfect în peisaj. Adevărul e că nu am văzut nici o hârtiuță aruncată pe jos. Ce bine ar fi să fie la fel de curat și în România din afara muzeului. Ce frumos ar fi să avem o Românie curată !
 
 
         Muzeul Satului nu este un loc pe care să spui că l-ai văzut, l-ai bifat pe listă și acum treci la o altă destinație. Este un loc în care poți să revii mereu cu aceeași plăcere pentru o plimbare printre lucruri frumoase. Cred că este un loc minunat și când este acoperit cu zăpadă și sper să îl revăd într-o zi de iarnă adevărată.
         Pentru voi care este cel mai frumos loc din România ? Puteți să-l faceți cunoscut postând cele mai frumoase poze pe aplicația Inegalabila Românie . Și nu uitați să faceți măcar un gest, oricât de mic ar fi, pentru păstrarea curată a naturii.





Share This:

Citește mai mult