Prima mea amintire despre televizor este legată, de fapt, de un pește de sticlă foarte colorat care trona pe un mileu așezat deasupra acestuia în casa unei mătuși care locuia peste drum de noi. Eram foarte mică, nu înțelegeam nimic din ce se petrecea în cutia vorbitoare dar peștele mă fascina și aș fi vrut să mă joc cu el. Mai târziu aveam să observ că aproape toți colegii mei de clasă aveau peștele pe televizor, mult mai târziu aveam să aflu că de fapt acesta era un kitsch ordinar iar acum, mai încoace, aveam să constat cu stupoare că peștele de sticlă a devenit un obiect vintage și este la mare căutare prin târgurile de vechituri.
Încă nu mergeam la școală când ai mei și-au cumpărat primul televizor. Cum emisiunile pentru copii erau destul de rare evenimentul a trecut neobservat de către mine. (Mult mai încântată am fost când s-a cumpărat frigiderul pentru că făcea cuburi de gheață pe care le scoteam fără să fiu văzută și le lingeam). Țin totuși minte că, pentru a-l proteja de praf, televizorul avea tot timpul o husă din material textil trasă peste el. Iar în fața ecranului se punea un celofan colorat, de obicei galben sau roșu. Unii spuneau că rolul celofanului era să te ferească de radiații și să nu ți se strice ochii, alții spuneau că așa se vede mai frumos. Moda asta ciudată a ținut destul de mult și a fost atât de răspândită încât la magazine se vindeau coli de celofan în foarte multe nuanțe.
În copilărie emisiunea mea preferată se numea 1001 de seri și se difuza în fiecare seară la ora 7:20. Erau 10 minute de desene animate cu Mihaela și Azorel.
Dacă în vreo seară mama uita cumva să ne cheme de la joacă (pe mine și pe sora mea mai mică) și pierdeam desenele animate se pornea tragedia. Sora mea, temperament coleric, se trântea pe jos și începea să urle: acuma să mi le-arăți, acuma să mi le-arăți ! în timp ce eu, instalată pe canapea, așteptam minunea prin care mama ar fi putut să ne-arate din nou desenele. Nu participam la istericalele soră-mii dar într-un fel speram ca țipetele ei să aducă un rezultat favorabil nouă ceea ce, evident, nu avea cum să se întâmple.
Mai târziu aveam să umăresc cu sufletul la gură, alături de câteva milioane de alți români, filmul Dallas. Un episod pe săptămână pe care apoi îl comentam în familie, cu prietenii, cu colegii, la școală sau la coadă la lapte. Nu era om să nu fie la curent cu acțiunea filmului sau să nu știe cine e JR sau Sue Ellen. Nu știam ce e aia telecomandă. Vorbesc de mine, eu cel puțin habar nu aveam de existența acesteia și atât de tare mă intriga cum naiba făcea Pamela că, fără să se dea jos din pat, închidea televizorul.
Mai târziu aveam să umăresc cu sufletul la gură, alături de câteva milioane de alți români, filmul Dallas. Un episod pe săptămână pe care apoi îl comentam în familie, cu prietenii, cu colegii, la școală sau la coadă la lapte. Nu era om să nu fie la curent cu acțiunea filmului sau să nu știe cine e JR sau Sue Ellen. Nu știam ce e aia telecomandă. Vorbesc de mine, eu cel puțin habar nu aveam de existența acesteia și atât de tare mă intriga cum naiba făcea Pamela că, fără să se dea jos din pat, închidea televizorul.
În anii 80 visul oricărui român era să aibă un televizor color. Nu că ai fi avut ce urmări pe singurul canal care exista la vremea aceea dar puteai închiria un video și să stai o noapte întreagă să vezi filme. Sau puteai să improvizezi o antenă și să prinzi bulgarii, rușii sau ungurii, în funcție de zona în care locuiai. Eu am văzut primul televizor color din viața mea într-un shop. Eram studentă la București și intram uneori cu câte o colegă în shop-ul de la etajul I al hotelului Dorobanți să ne uităm la vitrinele care ascundeau comori neprețuite cum ar fi săpunuri Fa, deodorante Rexona sau pastă de dinți Colgate. Într-una din zile a apărut la vânzare un televizor color, era deschis și în fața lui era buluc de oameni. Era un meci de fotbal și mi-a plăcut foarte mult cum se vedea gazonul care părea extrem de verde și tricourile roșii și albastre ale jucătorilor. Privind retrospectiv cred că nuanțele erau cam stridente și nu erau naturale dar atunci mi-au plăcut foarte mult.
Visul de a avea un televizor color s-a transformat în realitate și s-a numit Elcrom în memorabila zi de 23 august 1989. Am făcut rost de el cu foarte multe pile și cu 13000 de lei. Adică salariul meu de stagiară pe 6 luni. Țin minte perfect ziua aia pentru că prima emisiune pe care am văzut-o la noul televizor a fost defilarea. Ultima defilare de 23 august. Și pentru că a fost colorată a fost foarte frumoasă, m-am uitat cap-coadă și o să o țin minte toată viața.
Acum aveam televizor color dar nu aveam la ce să ne uităm. Un vecin cu inițiativă și relații la securitate a venit cu un proiect de nerefuzat: să punem toți vecinii bani și să cumpărăm împreună o antenă parabolică. Receiver-ul (parcă așa se numea aparatul prin care schimbai canalele) urma să stea cu rândul, câte o săptămână, la fiecare dintre noi. Nu mai știu câți doritori am fost dar ideea s-a pus în practică destul de repede și a funcționat perfect. Parcă ne pusese Dumnezeu mâna în cap. Televiziunea era ceva de vis! Aveam musafiri în fiecare seară și nu mai dormeam nopțile. Canalul preferat era Sky Movie și acolo am văzut primul film „la liber”. Se numea A Friendship in Vienna si era vorba despre prietenia dintre două fete, una evreică și una fiică de nazist convins, în anii dinaintea celui de-al doilea război mondial. Am plâns pe rupte la filmul ăla și tare mi-ar plăcea să-l revăd.
Urmăream cu mare plăcere reclamele din pauzele publicitare. Da, reclamele. Decât să pierdem reclamele mai bine pierdeam puțin din film. Oricum nu ne mișcam din fața televizorului decât ca să mergem la baie. Acolo mâncam, acolo dormeam. Iar reclamele la detergenți sau spaghetti erau adorabile! Și cum să nu fie când la noi în alimentara nu se mai găseau nici măcar surcele.
Din fericire revoluția a venit la scurt timp după instalarea antenei parabolice și nu a trebuit să ne mai facem griji că s-ar putea să ne fie confiscată. Receiver-ul stătea în continuare câte o săptămână la fiecare dintre noi. Pe de o parte era bine că puteai să alegi programul pe care îl doreai, pe de altă parte era enervant că tot timpul suna cineva la ușă să te roage să schimbi canalul. Mai ales copiii care nu vroiau altceva decât desene animate erau cei mai pisălogi 🙂
Între timp anii au trecut, au apărut firmele de cablu, au apărut programele românești, a apărut Andreea Esca, talk-show-urile, telenovelele, știrile de la ora cinci, scandalurile, politica, Zăvoranca, Bahmuțeanca și încă o mie de alte chestii care ne enervează dar care nu ne împiedică totuși ca primul lucru pe care îl facem atunci când ne întoarcem acasă e să deschidem televizorul. Care de fapt nu mai e doar un televizor.
Anul acesta, la aniversarea căsătoriei noastre, soțul mi-a făcut o surpriză. Nu haine, nu poșete, nu parfumuri. Ca toate cadourile pe care mi le-a făcut de-a lungul timpului și acest cadou era cu cablu de băgat în priză. Un televizor . La început am fost contrariată și nu am înțeles de ce a cumpărat alt televizor când cel pe care îl aveam mergea foarte bine, abia apoi am înțeles că de fapt acesta era un smart-tv. Diferența între cele două era cam ca și cea între primele telefoane mobile, mari cât o cărămidă și un iPhone. Dar nu e vorba doar de grosime ci de faptul că my new baby are un sistem de operare, adică un calculator încorporat. Se poate conecta la internet și are o mulțime de aplicații care merg direct pe televizor: YouTube, Facebook, Skype, Twitter… știți voi, alea unde pierdem vremea în cel mai plăcut mod posibil. În urmă cu 10 ani, când încă internetul meu de-acasă era pe dial-up nici în visele mele cele mai îndrăznețe nu credeam că se va ajunge atât de departe cu tehnica. Dar ce zic eu 10, când YouTube-ul abia la anul în februarie împlinește această vârstă…
Visul de a avea un televizor color s-a transformat în realitate și s-a numit Elcrom în memorabila zi de 23 august 1989. Am făcut rost de el cu foarte multe pile și cu 13000 de lei. Adică salariul meu de stagiară pe 6 luni. Țin minte perfect ziua aia pentru că prima emisiune pe care am văzut-o la noul televizor a fost defilarea. Ultima defilare de 23 august. Și pentru că a fost colorată a fost foarte frumoasă, m-am uitat cap-coadă și o să o țin minte toată viața.
Acum aveam televizor color dar nu aveam la ce să ne uităm. Un vecin cu inițiativă și relații la securitate a venit cu un proiect de nerefuzat: să punem toți vecinii bani și să cumpărăm împreună o antenă parabolică. Receiver-ul (parcă așa se numea aparatul prin care schimbai canalele) urma să stea cu rândul, câte o săptămână, la fiecare dintre noi. Nu mai știu câți doritori am fost dar ideea s-a pus în practică destul de repede și a funcționat perfect. Parcă ne pusese Dumnezeu mâna în cap. Televiziunea era ceva de vis! Aveam musafiri în fiecare seară și nu mai dormeam nopțile. Canalul preferat era Sky Movie și acolo am văzut primul film „la liber”. Se numea A Friendship in Vienna si era vorba despre prietenia dintre două fete, una evreică și una fiică de nazist convins, în anii dinaintea celui de-al doilea război mondial. Am plâns pe rupte la filmul ăla și tare mi-ar plăcea să-l revăd.
Urmăream cu mare plăcere reclamele din pauzele publicitare. Da, reclamele. Decât să pierdem reclamele mai bine pierdeam puțin din film. Oricum nu ne mișcam din fața televizorului decât ca să mergem la baie. Acolo mâncam, acolo dormeam. Iar reclamele la detergenți sau spaghetti erau adorabile! Și cum să nu fie când la noi în alimentara nu se mai găseau nici măcar surcele.
Din fericire revoluția a venit la scurt timp după instalarea antenei parabolice și nu a trebuit să ne mai facem griji că s-ar putea să ne fie confiscată. Receiver-ul stătea în continuare câte o săptămână la fiecare dintre noi. Pe de o parte era bine că puteai să alegi programul pe care îl doreai, pe de altă parte era enervant că tot timpul suna cineva la ușă să te roage să schimbi canalul. Mai ales copiii care nu vroiau altceva decât desene animate erau cei mai pisălogi 🙂
Între timp anii au trecut, au apărut firmele de cablu, au apărut programele românești, a apărut Andreea Esca, talk-show-urile, telenovelele, știrile de la ora cinci, scandalurile, politica, Zăvoranca, Bahmuțeanca și încă o mie de alte chestii care ne enervează dar care nu ne împiedică totuși ca primul lucru pe care îl facem atunci când ne întoarcem acasă e să deschidem televizorul. Care de fapt nu mai e doar un televizor.
Anul acesta, la aniversarea căsătoriei noastre, soțul mi-a făcut o surpriză. Nu haine, nu poșete, nu parfumuri. Ca toate cadourile pe care mi le-a făcut de-a lungul timpului și acest cadou era cu cablu de băgat în priză. Un televizor . La început am fost contrariată și nu am înțeles de ce a cumpărat alt televizor când cel pe care îl aveam mergea foarte bine, abia apoi am înțeles că de fapt acesta era un smart-tv. Diferența între cele două era cam ca și cea între primele telefoane mobile, mari cât o cărămidă și un iPhone. Dar nu e vorba doar de grosime ci de faptul că my new baby are un sistem de operare, adică un calculator încorporat. Se poate conecta la internet și are o mulțime de aplicații care merg direct pe televizor: YouTube, Facebook, Skype, Twitter… știți voi, alea unde pierdem vremea în cel mai plăcut mod posibil. În urmă cu 10 ani, când încă internetul meu de-acasă era pe dial-up nici în visele mele cele mai îndrăznețe nu credeam că se va ajunge atât de departe cu tehnica. Dar ce zic eu 10, când YouTube-ul abia la anul în februarie împlinește această vârstă…
 |
Televizor LED LG 32LB570B, 81 cm, HD Ready, IPS, MCI 100, Triple XD Engine, Retea, Smart TV, Rama metalica |
Ca să nu mai spun cât de simplu este acum să cumperi un televizor. Singurul lucru de care ai nevoie sunt banii. Și de fapt nici ăia pentru că poți să cumperi în rate. Nu mai trebuie să ai pile și relații, nu mai trebuie să te înscrii pe liste de așteptare, nu mai trebuie să te ploconești și să te căciulești, pur și simplu intri pe un magazin online și răsfoiești zecile de oferte . Și stai și te uiți și alegi. Iar televizorul ți se aduce la ușă și ți se mulțumește că ai cumpărat. Iar mai apoi te așteaptă cu alte oferte de nerefuzat. Ce bine că am trait să o văd și pe asta!
Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2014.
