pluta

De-a naufragiații

        Într-una din zilele trecute am ieșit la o plimbare prin oraș cu sora mea. Se sărbătoreau Zilele Clujului și aglomerația, veselia și kitsch-ul acestor evenimente mă atrag ca un magnet de fiecare dată. Simt că trăiesc atunci când mă las luată de valul mulțimii care se deplasează în același ritm, oprind în dreptul fiecarei tarabe pe care sunt expuse mărgele de sticlă colorată, împletituri din paie, mici obiecte decorative, borcane cu miere, dulceață de tandafiri sau plante uscate. 
        Exact asta făceam, căscam ochii la ce se vindea pe stradă, când ne-am întâlnit întâmplător cu doi veri de-ai noștri pe care nu îi mai văzusem de ceva vreme, vreun an să fie. Și decât să stăm în picioare în mijlocul drumului la povești, ne-am așezat pe o băncuță la una din terasele improvizate să bem bere din pahare de plastic și să vorbim pe îndelete despre una, despre alta. De obicei, la întâlnirile de acest fel suntem împreună cu soți, neveste, copii, nepoți și multe alte rude și nu îmi aduc aminte să se fi întâmplat să stăm doar noi patru de cînd eram mici copii. Nu am dat-o pe latura nostalgică și nici nu am depănat amintiri ci am vorbit doar despre prezent, despre excursii, joburi, un pic de politică (evident) și alte mărunțișuri. Nu știu dacă discuțiile, sau doar simpla prezență a verilor mei, a declanșat declicul emoțional care mi-a adus în față gânduri de care uitasem aproape complet. Amintiri fără mare importanță, puse bine la păstrare, despre un joc ciudat, inventat de mine și cu care îmi terorizam sora și verișorii cu care am copilărit împreună.
       Jocul se numea ”de-a naufragiații” sau ”de-a inundația”. Stăteam cu toții pe un recamier și trebuia să ne imaginăm că suntem înconjurați de ape și plutim în derivă. Scopul era să supraviețuim o perioadă cât mai lungă cu ceea ce aveam în barcă. Uneori îmi imaginam că am plecat cu patul la plimbare pe oceane și că acesta era de fapt o plută pornită într-un soi de expediție.
        Eu eram cea mai mare și toți trebuiau să asculte de mine. Adică nu aveau voie să se dea jos din pat pentru că s-ar fi înecat, ceea ce îi ducea la exasperare pe verii mei și pe sora mea care erau toți trei firi foarte active care ar fi alergat de dimineața până seara pe stradă, s-ar fi urcat pe garduri sau pe garaj și în niciun caz nu ar fi stat înghesuiți în casă, într-un pat. Dar erau nevoiți să mi se supună și nici acum nu pot să-mi dau seama cum de nu au răbufnit niciodată.
        Partea interesantă a jocului consta în a ne pune mintea la contribuție și a aduna toate obiectele de care am fi avut nevoie pentru a duce o viață normală pe plută. Adică vase, provizii, apă, jucării, cărți, bețe, creioane, cârpe, haine, pături și ce ne-o mai fi trecând prin cap la vârsta aia. După ce că spațiul de desfășurare al jocului era limitat, ne mai și îngropam în bagaje. Bieții copii abia mai puteau sufla între atâtea obiecte adunate pe pat și trântite claie peste grămadă.

foto oceanexplorer.noaa.gov
        De la ce mi-o fi venit ideea jocului, habar nu am, în orice caz nu a pornit de la Robinson Crusoe, carte pe care am devorat-o abia prin clasa a V-a. Jocul însă exista în mintea mea cu mulți ani înainte, dar e adevărat că după ce am citit cartea am trecut la un alt nivel. Adică am început să mă gândesc cu seriozitate că ar trebui să luăm cu noi cât mai multe cuțite, topoare, frânghii, chibrituri și chiar vreo două-trei găini. Cred că ultima oară când am jucat acest scenariu a fost la verii mei acasă, pe balcon, unde exista o ladă cu capac (un fel de cufăr)  pe post de bancă. I-am pus pe toți să umple lada cu tot felul de jucării și apoi ne-am așezat cu toții pe capac. Sfârșitul a venit când cel mai mic dintre noi s-a apucat de plâns că vrea la baie, eu nu l-am lăsat să plece că s-ar fi înecat  și a venit mătușă-mea să vadă ce se întâmplă. S-a enervat destul de tare când a văzut că peste nucile și borcanele din ladă i-am pus tot felul de hârtiuțe, firimituri de pâine și i-am adus din bufetul din bucătărie toate lingurile de lemn și celelalte ustensile.
        N-am mai auzit pe nimeni să aibă astfel de închipuiri și sunt tare curioasă ce ar spune un psiholog despre acest joc și ce interpretare i-ar da. Există oare vreo legătură între anumite experiențe trăite, povești auzite seara și ciudățenia asta de joc? Ce mi se pare interesant este faptul că îmi doresc foarte mult și visez des la un moment dat când o să pot face o croazieră în jurul pământului plutind pe oceane. Să fiu înconjurată de ape și să mă trezesc în fiecare dimineață în leagănul valurilor exact  ca în jocul copilăriei mele. Credeți că o să mi se îndeplinească această dorință?
         

Share This:

4 păreri despre “De-a naufragiații

  1. daca iti doresti destul de mult eu cred ca ti se va implini visul. jocul e intradevar inedit dar cred ca nu neobisnuit pentru acele vremuri. azi cu greu mai gasesti copii cu imaginatie la ale jocului , poate doar la sate, desi si acolo a patruns tehnologia.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *