Salutare, taică… și noroc!

      M-am trezit greu azi dimineață. Greu e un fel de-a spune pentru că de fapt m-am ridicat din pat la 5 și ceva. Sylvestra mă gâdila cu mustățile pe față iar cum nu mai puteam adormi la loc mi-am urmat rutina zilnică destul de apatică și absentă fără să mă gândesc la nimic. Mi-am băut cafeaua, am făcut un duș, m-am pieptănat, m-am machiat, m-am aranjat și am plecat spre servici. Autobuzul a venit imediat și în afara de ‘neața n-am schimbat niciun cuvânt cu nimeni. Nici colega cu care mă întânesc de obicei în stație nu avea chef de povești vânătorești așa că în timp ce mașina mă legăna de la o groapă la alta, era să adorm ținându-mă de bară. Am făcut cei câțiva pași prin părculeț ca un automat, cu ochii pe jumătate închiși și cu mintea blocată fără să văd nimic în jur.
      Și pe când credeam că o să adorm în picioare, zbang! revelația m-a lovit în moalele capului. Starea de amorțeală mi s-a spulberat brusc în momentul în care am ajuns lângă condica de prezență. Impunătoare, blondă, sigură pe ea și fixându-mă cu privirea, mă aștepta ea, doamna la care mă gândesc de câteva zile și pe care nu reușesc să o reperez în timp și spațiu. Doamna cu care m-am intersectat zilele trecute pe stradă și care mi-a ținut o teorie soră cu o lecție de comportament. Doamna care mi-a făcut morală și s-a crizat că nu am salutat-o.
      Mie nici acum nu-mi vine să cred ce-am pățit și, deși pe moment am fost șocată, acum îmi vine să râd. Să vă spun cum s-a întâmplat. Cred că vineri a fost asta. Mergeam eu liniștită pe trotuar când, din sens opus, o doamnă se oprește lângă mine și începe, nu chiar să țipe, dar să strige destul de tare Ce-i cu tine, de ce nu mă mai saluți? nu mă mai cunoști? Eu, blocată, mă uit în spate să văd cu cine vorbește dar nu mai era nimeni în jur și oricum vedeam că se uită la mine și nu la altcineva. Deci, clar, eu eram ținta. M-am speriat și am intrat în defensivă: Ba da, cum să nu te cunosc, scuză-mă dar nu te-am observat… Jur că habar n-aveam cine este, puteai să mă pici cu ceară și nu aș fi putut să dau vreun indiciu unde ne-am mai fi întâlnit în această viață. Despre numele ei nici nu putea fi vorba. În timp ce creierul meu scana tabelele cu fostele colege din grădiniță, școala, primară, liceu, facultate, vecine de bloc, de stradă sau de servici politețea din mine răzbește la suprafață și îmi mai cer scuze încă o dată ba chiar o întreb și ce mai face în speranța că astfel o voi putea identifica. Dar ea se rezumă la a-mi spune doar Bine, am crezut că te faci că nu mă mai cunoști și pleacă mai departe. Am rămas trăznită în mijlocul drumului.
Nu-mi stă în obicei să nu salut oamenii. Mi se întâmplă foarte des, aproape zilnic, să mă salute oameni pe care nu-i recunosc dar nu mă doare gura să le întorc un bună ziua. Așa cum eu o recunosc pe stradă pe vânzătoarea de la Profi pentru că de acolo îmi fac cumpărăturile (deși ea în mod sigur nu mă știe), la fel mă recunosc pe mine cei pe care i-am avut clienți atunci când lucram în bancă. Nu salut prima, că nu am cum dacă nu-i știu, dar răspund de fiecare dată. Dar să mă apuc să strig după oameni pe stradă… never-ever. Aveam la un moment dat o vecină de bloc, o persoană în vârstă care nu-mi răspundea niciodată la salut. Mi-am spus că sau nu vede, sau nu aude dar nu mi-a trecut prin cap să o întreb ce are cu mine sau să mă supăr că nu schimbăm politețuri.
Dar tipa asta habar n-aveam cine poate fi. Până acasă mi-am stors creierii făcând tot felul de ipoteze, eliminând posibile variante și făcând asocieri. Nimic. Figura ei, deși nu total străină, nu-mi aducea aminte de nimeni. Până la urmă, prin eliminare, am ajuns la concluzia că s-ar putea, adică ar putea fi luată în considerare, o fostă colegă din școala generală, mai mare cu doi sau trei ani ca mine care acum e medic dar cu care nu cred să fi vorbit vreodată. O știam, așa cum se știu copiii din curtea școlii, iar parcă mama îi fusese dirigintă. Deși ceva nu se potrivea, doar nu ne salutasem niciodată, am rămas la această concluzie și mi-am propus ca atunci când voi putea, să fac niște investigații suplimentare.
Gândul acesta m-a bântuit câteva zile până în dimineața asta când revelația m-a izbit din plin. Era acolo, lângă măsuța pe care se află condica de prezență, așteptând să o salut. M-am luminat dintr-odată și m-am liniștit. Doamna ofensată nu este presupusa doctoriță ci este colegă de servici cu mine. Jesus! Lucrez de trei luni la un job nou, în instituție sunt aproape 300 de oameni cu care mă întâlnesc rar spre deloc pentru că nu colaborez cu toți. Cu unii n-am vorbit niciodată, pe unii nici măcar nu i-am văzut încă. Dar suntem colegi. Încă nu îi cunosc pe toți. Pe mine și pe celălalt nou venit probabil ne-au observat mai ușor, ei se știu de ani de zile, noi suntem noutățile și abia cu timpul  o să ne integrăm cu totul. Deocamdată pe unii îi știu doar din vedere, pe alții nici măcar atât.
Ce ușurare! Dilema s-a descâlcit. Doamna (că încă nu am aflat cum o cheamă) poate să fie liniștită de acum înainte. O să o salut de la o sută de metri și o să-i urez o zi frumoasă fără să pierd nicio ocazie. Sper să o fac fericită 🙂

Share This:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *