Ieri am început să citesc o carte care de la primele pagini mi s-a părut extrem de interesantă. Nu este vorba de un roman, este o carte de marketing dar este scrisă într-un stil foarte plăcut, lejer și fără termeni tehnici astfel încât poate fi înțeleasă de oricine. Mai mult decât atât, este înțesată cu foarte multe exemple din viața reală, lucru care mă face să nu o mai las din mână și, pe lângă că se citește ușor, ridică unele întrebări care ar putea deveni adevărate teme de dezbatere publică. 
Atât de tare mi-a plăcut ideea următoare că e musai să v-o împărtășesc și vouă și tare mi-ar plăcea să vă aflu punctul de vedere. În urmă cu câțiva ani studenților de la o universitate americană li s-a cerut să facă o alegere aparent simplă. Ce ar prefera?
- a) o slujbă în care ar câștiga 50000 de dolari pe an
- sau varianta b) una în care ar câștiga 100000 de dolari pe an
Deși la prima vedere așa pare, nu este o întrebare pentru idioți. Toată lumea ar trebui să aleagă varianta b, nu-i așa? Dar, pentru că există și un dar, acest salar este legat de o anumită conjunctură și anume: În cazul primei opțiuni studenții ar fi avut un salar dublu față de ceilalți angajați care ar câștiga doar 25000 de dolari pe an iar în cazul variantei b, salariul lor ar fi fost jumătate din cel al potențialilor colegi care ar încasa fiecare câte 200000 de dolari pe an. În cazul celei de-a doua variante studenții ar fi avut mai mulți bani în total dar mai puțini decât cei din jurul lor.
Ce credeți că au ales majoritatea studenților? Varianta a cu mai puțini bani în termeni absoluți dar mai mulți în termeni relativi, adică au ales să trăiască mai bine decât cei din jurul lor. Se pare că oamenilor pur și simplu nu le pasă cum o duc ei ci contează mai mult performanțele lor în comparație cu ale altora. Oamenilor le pasă de ierarhii și vor să simtă în permanență că au un statut superior. Mulți se laudă (în mod inconștient uneori) cu performanțele lor fie că acestea sunt notele obținute de copii la bacalaureat, vacanțele în locuri exotice sau doar feluri de mâncare mai deosebite (gândiți-vă câte poze cu sarmale, prăjituri sau cozonaci au fost postate pe Facebook acum, de sărbători).
Sunt aproape sigură că nici eu n-aș suporta să am un job în care toți colegii mei să câștige dublu față de mine făcând aceeași muncă și aș prefera să am un serviciu unde să am recunoașterea necesară dar să nu simt zilnic umilință chiar dacă aș câștiga jumătate. De fapt există chiar și un proverb care într-un fel sintetizează cam aceeași idee: Decât codaș la oraș, mai bine fruntaș la sat. (Sunt surprinsă din nou de inteligența poporului român care, uite, le știe pe toate 🙂 )
Este în natura umană să ne comparăm mereu cu cei din jur și să vrem să impresionăm fie prin cunoștințele noastre, fie prin talentele pe care le deținem, fie prin aspectul exterior pentru că suntem ființe sociale care nu putem trăi în singurătate. Exemplul pe care vi l-am dat și care m-a pus pe gânduri l-am scos dintr-un context în care era vorba despre moneda socială și despre afișarea simbolurilor vizibile de statut pe care oamenii le arată celorlalți dar până la urmă întrebarea are sens și de una singură așa că vă rog să îmi spuneți, voi ce variantă ați alege? 50000 sau 100000 de dolari pe an? cu aceleași condiții impuse, desigur 🙂
Fiarte interesanta alegerea. totusi, eu una as alege varianta a doua, nu doar pentru ca sunt bani mai multi fata de prima varianta, ci si pentru ca daca as sti ca in jurul meu lumea castiga dublu, as face pe dracu’ in patru sa obtin si eu la fel… Adica m-ar stimula ideea ca sunt la coada clasamentului.
Deci ai lua-o ca pe o provocare, nu ca pe ceva dat deja 🙂
Ioana, am citit intrebarea ta, atit “in” cit si “scoasa din” context. In ambele cazuri raspunsul meu e acelasi:
“Accept, acum, doar pentru o luna, salariul de 50.000 USD!”
Stiu ca iese din standard dar eu am fost totdeauna modesta!!!
… La multi ani, cu drag!
La mulți ani, Marta! 🙂
Cu certitudine 100 000!!! Nu am orgolii când e vorba de bani! Şi mi-am amintit cum era exact vorba aia: Decât codaş la oraş, mai bine-n satu’ tău fruntaş!
Așa era vorba, uitasem că e cu rimă 🙂
nu este în natura umană competiția și comparația. acestea sunt induse de educație, de nivelarea cu care se lucrează (patul procustian) pentru a domina mulțimea, anihilând individualitatea și în esență libertatea.
salariul ca definiție este exprimarea bănească a muncii prestate. dar oare așa este de fapt?
a alege să câștigi mult, foarte mult, presupune să plătești un preț pe care nu oricine îl poate plăti: veniturile mari aduc responsabilități mari, multe ore de muncă și poate chiar înrobire.
și am să-ți dau un exemplu: corporatiștii. am o amică (eram cândva prietene), senior legally la o corporație de-asta, câștigă porcesc de mult, dar viața ei socială este zero. își permite, ce-i drept, o vacanță pe an în grecia, în care plătește de obicei pe cineva să o însoțească. dar sunt sigură că în ziua de crăciun, după ce a stat singură, cu ochii în tavan, vreo două ore, s-a trezit că mai are niște rapoarte de făcut.
din cauza ritmului ei de muncă prietenia noastră a devenit… amiciție.
la polul opus, eu am renunțat acum cinci ani la un job de top, la salariu mare, pentru că îmi prețuiesc libertatea. și pentru că nu mă plăceam deloc cum/ ce devenisem.
Total de acord cu tine în ceea ce privește raportul muncă/viață socială dar exemplul nu făcea deloc referire la cantitatea de muncă depusă ci doar la comparația cu cei din jur. Să te situezi mai sus sau mai jos decât unul care face exact același lucru cu tine nu este ceva peste care să treci ușor. Adică eu așa cred, că majoritatea oamenilor se raportează la anturaj și puțini sunt aceia care își cară căsuța de fildeș peste tot.
raportarea la celălalt, competiția sunt externe naturii umane, induse de societate și de tarele educației.
în esență un atac la individualitate și liberul arbitru. eu sunt unul dintre aceia care ridică ziduri în jurul meu și care își cară căsuța de fildeș după el.
pentru că sunt intransigentă și voluntară, ca și subaltern am fost un coșmar pe care unii l-au executat prin remunerație. diferența ar fi însă că foștii mei colegi, mai umili și mai bine remunerați sunt acum anchetați de dna.
Oh, ce spui tu cred că sunt extremele, marea majoritate a oamenilor sunt destul de influențabili.
interesanta perspectiva. ma asteptam ca diferentele de salarizare sa fie exprimate in mai multa munca, mai putina libertate. sincer, putin imi pasa ca fac cei din jur, atata timp cat eu reusesc sa ajung la un nivel multumitor pentru mine. ca, odata atins acest nivel, omul vrea mai mult… nue e rau deloc, zic. In fond, asta e motorul progresului!!!
Exemplul este pur teoretic, nu cred că există așa ceva în realitate. Sau, mai știi? în originalitatea de care românii dau dovadă s-ar putea ca nepotul patronului să ia un salar de două ori mai mare decât un simplu angajat care face exact aceeași muncă 🙂
Eu am fost in situatia sa aflu ca am colegi cu salariu dublu si facem la fel. M-a demoralizat – nici nu stiu sa negociez. Ce am facut dupa prima dezamagire emotionala: cautat altceva de munca, era clar ca piata ofera salarii mai mari. Si da, am gasit cu 30% mai mult.
Foarte frustrant, așa e.