Eu sunt bine. Voi?

20 May 2016 Ioana 16 Comments

Mi-a scris azi una un mesaj cum că habar n-am să scriu, că fac greșeli și că ar trebui să mai fac vreo doi ani de gramatică. Nimic concret, doar așa, generalități cu intenția clară de a scuipa niscaiva venin și de a mă jigni. Ce-i drept, a reușit să-mi strice buna dispoziție. Eu sunt genul care ascult părerea oricui și accept orice critică atâta timp cât este argumentată și vine cu exemple punctuale. Sunt de acord că este posibil să fac greșeli și că oricând mai am ceva de învățat și, spre exemplu, chiar n-am avut de ce să mă supăr atunci când cineva mi-a spus că nu este corect să spui servici ci serviciu. Nu știam, mi-am însușit lecția și așa o să scriu de acum înainte, chiar m-am bucurat că am fost trasă de mânecă. Dar răutățile gratuite nu o să mă ducă în niciun caz la bibliotecă să iau cartea de gramatică și să mă apuc de studiu.

Deci m-am indispus teribil mai ales că deja căram în spate încărcătura negativă de la o altă inteligentă care nici nu poate clipi între atâția incompetenți câți (crede ea) că are în jur. Stau și mă întreb cum pot oamenii ăștia să se bucure de viață când totul le pute și se ceartă cu toată lumea? Tăntica asta de care vă povestesc, o colegă care se crede mai deșteaptă ca Einstein, zici că abia așteaptă să-ți spună că nu se poate, că ce faci nu e bine, că ai greșit, că nimic nu știi, că n-ai citit, că nu ai înțeles, că doar ea are dreptate și că ea e atotștiutoare, toate astea cu o figură care exprima scârba deplină față de nimicnicia persoanei tale. Doamne ferește să o rogi ceva (cum am făcut eu necunoscând-o încă prea bine) că mi-a trântit un refuz mai ceva ca o palmă peste față. Gizăz! era să nu mă mai dezmeticesc în urma șocului. Faină zi. M-am demoralizat complet.

Și cum mergeam eu pleoștită spre casă, m-am gândit să sun o veche prietenă cu care n-am vorbit demult, o persoană cu care pe vremuri rezonam foarte bine și cu care aveam o grămadă de povești. Voiam să ies din gaura neagră și să intru într-o zonă cu un vibe mai bun și știam că vocea ei mi-ar aduce un zâmbet așa că mi-am scos telefonul din geantă și am sunat-o. Mi-a răspuns imediat. Ce faci, am întrebat-o, poți vorbi? Da, pot vorbi, sunt la spital, fac chimioterapie. Am simțit cum cade cerul peste mine și m-am blocat. Vorbele mi-au înțepenit în gât în timp ce încercam să cred că am auzit greșit, că am înțeles altceva, că poate făcea aroma-terapie sau cromo-terapie pe la vreun spa, pe undeva… dar nu, adevărul venit ca un trăznet era că făcea chimio-terapie vorbind cu mine de pe un pat de spital iar viața ei se schimbase într-o fracțiune de secundă. Am vorbit apoi dar nu de-ale noastre, ci despre tratamente, despre doctori, despre medicamente, despre regimuri, suc de sfeclă, cazuri, stres, Cernobîl, chirurgi și spitale…

Amărâtă, m-am urcat în autobuzul pe jumătate gol care se oprise în stație și m-am așezat, cu gândurile aiurea, pe un scaun lângă geam. În fața mea o femeie în vârstă cu ochii albaștri mă privea insistent. Știam că mai întâlnisem undeva privirea aceea, îmi sfredeleam mintea dar nu-mi aminteam și pace. I-am zâmbit într-un semn de recunoaștere iar ea mi-a răspuns Bună ziua, doamnă Ioana. Când i-am auzit vocea s-a făcut lumină în capul meu, era femeia care făcea curățenie când lucram la bancă iar ultima oară o văzusem înainte să se pensioneze, trebuie să fi trecut vreo 15 ani de atunci. Fusese o femeie foarte harnică și de treabă, mereu la locul ei, fără să deranjeze vreodată și cu mult bun simț. Ce mai faceți, doamna Minerva? am întrebat-o blând. Parcă aștepta întrebarea asta de-o viață. A început să-mi povestească toate necazurile care dăduseră peste ea în ultimii ani, traiul greu cu o pensie de nici 500 de lei, cu o mamă de 93 de ani paralizată pe pat de 3 ani, cu schimbat de pamperși, cu soțul bolnav de Alzheimer care îi spune ”tanti” pentru că n-o mai recunoaște și, nesupravegheat, pleacă de acasă neștiind să se mai întoarcă singur… Era năpădită de probleme și găsise în mine locul în care să își descarce sufletul înnorat. Mi-a spus că își luase inima-n dinți și plecase de acasă pentru vreo două ore pentru că simțea că nu mai rezistă și o lasă puterile. I-am încuiat pe amândoi în casă și acum mă duc la spectacol în parc să-mi văd nepoata care dansează într-un ansamblu folcloric. Cred că așa de frumos o să fie! Mi s-a rupt inima de mila ei. Am coborât din autobuz mai îngândurată decât atunci când urcasem.

Ajunsă acasă mi-am pregătit prânzul și, ca de obicei, mi-am rezemat telefonul de prăjitorul de pâine căutând să văd ce mai e nou pe YouTube în timp ce mănânc. Am dat peste canalul Ralucăi Gheorghe, o mămică tânără cu două fetițe, Claudia de 2 ani și Melisa, de 11 luni. Raluca face vlogging, adică își filmează viața de zi cu zi așa cum fac alte sute de mii de youtuberi numai că Raluca are ceva special, una dintre fetițe, cea mare, e bolnăvioară. Nu bolnăvioară, ci bolnavă. Grav. Foarte grav. Atât de grav încât doctorii nu i-au dat șanse la supraviețuire atunci când s-a născut. La doi ani încă nu-și ține capul, face crize de epilepsie, este hrănită printr-o sondă și se chinuie să trăiască. Dar zâmbește și gângurește. Nu mi-am imaginat cât de grea poate să fie viața cu un astfel de copil, sigur că știam că trebuie să fii tot timpul cu ochii pe el, dar nu am vizualizat, tehnic vorbind, cât de complicat poate fi să-i dai medicamentele, să-l schimbi și să-l speli după ce vomită de trei ori într-o oră, să-l adormi, să-i bagi mâncarea prin tub, să fugi cu el la spital, să tremuri pe coridoare și tot felul de lucruri care par atât de simple pentru un om obișnuit încât nici măcar nu le mai observă. De ce oare este atâta suferință pe lume?

Mi-am amintit o vorbă pe care o auzeam la una din mătușile mele bătrâne atunci când eram mică și nu înțelegeam prea multe. Necazurile sunt pe oameni și fiecare își poartă crucea.

Supărările mele par acum ridicole. Fleacuri. V-am spus că am una la birou care mă enervează?… Așa, și?

De ce nu mai pot trăi fără mixer

19 May 2016 Ioana 13 Comments

Pentru că este ușor de utilizat, ușor de curățat, ocupă foarte puțin spațiu în bufet și este foarte simplu de mutat dintr-un loc în altul, mixerul vertical este (cred) cel mai util aparat pe care îl folosesc în bucătărie. Sau, poate, cuptorul cu microunde? Nu știu, oricum unul din astea două. Dar să vă spun la ce folosesc eu mixerul și de ce mi se pare că nu mai pot trăi fără el:

Smoothies. Regret, dar cuvântul nu cred că are corespondent în limba română. Pe google translate îmi dă ”piure” dar de fapt este o băutură, hai să zicem un fel de piure dar mult diluat. Clar, smoothie-urile astea sunt pe primul loc atunci când vine vorba de utilizarea mixerului. Căpșuni, iaurt și un pic de zahăr este combinația perfectă de care nu mă pot sătura și sinceră să fiu nu mă dau în vânt după chestiile alea cu multe frunze verzi, țelină și morcovi deși știu că sunt foarte sănătoase. Se pot face o mie de feluri dar mie îmi plac cele dulci, pe bază de fructe.
Sosuri. Mixerul vertical este făcut să reziste la temperaturi înalte astfel încât îl pot folosi direct în tigaie/ oală/ cratiță pasând alimentele fierbinți fără a mai murdări alte vase și asta îmi place teribil de mult. Am și robot de bucătărie, din acela cu bol mare de plastic dar acolo scrie foarte clar în instrucțiuni să nu torni în el lichide fierbinți.
Maioneză. Ca să faci maioneza manual, mestecând cu lingura de lemn, îți trebuie un pic de îndemânare altfel se taie imediat. Cu mixerul mi se pare imposibil, eu cel puțin n-am pățit asta niciodată.
Dressing-uri pentru salate. Nu se compară un dressing făcut cu mixerul față de unul amestecat doar cu telul manual. Primul este mult mai onctuos și cremos plus că arată într-un mare fel pe orice salată. Rețeta mea preferată este aceasta: O lingură de muștar de Dijon, sare, piper (de preferință proaspăt măcinat), o linguriță de herbes de Provence, oregano, pătrunjel sau cimbru (aroma care vă place cel mai mult), oțet balsamic și ulei de măsline. Pe toate astea le pun într-un borcan și direct acolo bag mixerul pentru câteva secunde. Dressing-ul acesta se poate păstra la frigider până la două săptămâni și îl am tot timpul la îndemână pentru a-l pune peste orice salată de vară.
Mâncare de bebeluși. Fructe, legume fierte, cărniță de pui, puse toate la grămadă și băgat mixerul în ele, le transformă în câteva secunde într-o pastă numai bună de hrănit coconelul flămând. Este vorba de Silvia, v-ați dat seama 🙂
Supe cremă. Ultima descoperire este supa cremă de broccoli care îmi place foarte tare și o fac destul de des. Am mai încercat și de ciuperci dar n-am picat pe spate. Oricum supele cremă mi se par o mâncare de iarnă așa că deocamdată voi lua o pauză.
Piure de cartofi. Aici e foarte simplu, după ce scurg apa de pe cartofii fierți , bag mixerul în oală și îl mut din loc în loc adăugând laptele pe rând. Iese un piure foarte fin. Am făcut și piure de mazăre (asta după ce am văzut că englezii sunt înnebuniți după chestia asta verde) dar încă nu am găsit combinația perfectă cu care s-ar putea mânca.
Salată de vinete. N-am mai folosit tocătorul de lemn de ani de zile, procedez exact ca la piure, mut mixerul din loc în loc în castronul în care am pus vinetele dar cu atenție mare, adică îi dau drumul doar câte o secundă ca să nu tranform totul într-o pastă, salata să fie totuși salată, să se simtă bucățelele de vinete.

Există mixere verticale cum ar fi cele de aici care vin cu mai multe accesorii, de exemplu tel dublu pentru bătut spumă albușurile de ou sau chiar pentru amestecat aluaturi de consistență ușoară. Unele au și un mic tocător pentru plante aromatice, ceapă, brânză, nuci sau orice altceva vă mai trece prin cap. Cel mai des eu îl folosesc la tocat pătrunjel (pentru că îmi place să fie tocat foarte, foarte fin) atunci când fac (și fac destul de des) măsline aperitiv. Sunt excelente și merită să încercați măcar o dată pentru că sunt foarte ușor de făcut.

Da, cam astea sunt lucrurile la care folosesc eu mixerul vertical iar acum, după ce am recitit ce am scris mi-am dat seama că de fapt în bucătărie nu mixerul este rege 🙂 Cel mai mult și mai mult folosesc filtrul de cafea pentru că beau cafea în fiecare dimineață. Deci acesta ar fi aparatul aflat pe primul loc și apoi restul. Cred că ar fi interesant de făcut un top al timpului de utilizare pentru fiecare chestie care se bagă în priză și este folosită în bucătărie. O să mă uit aici, o să fac lista completă și revin cu topul 🙂 dar până atunci spuneți-mi voi la ce folosiți mixerul cel mai des?

2 ani de blogging

18 May 201618 May 2016 Ioana 11 Comments

Azi blogul meu a împlinit 2 ani și am uitat să-l sărbătoresc. Pur și simplu nu mi-am adus aminte decât seara deși de mult îmi propusesem să fac din asta un eveniment festiv și să organizez un giveaway, adică un fel de concurs la care să acord un premiu unui cititor. Nu e prima oară când îmi trece ideea asta prin cap, am zis că o să dau un premiu și celui care va avea comentariul cu numărul 1000 (asta s-a întâmplat cândva vara trecută) și ghiciți ce s-a întâmplat? Chiar eu am scris al o mie-lea comentariu 🙂 Se vede treaba că (deocamdată) nu mi se arată faza cu giveaway-ul.

Au trecut repede doi ani, mă uit în agenda pe care o aveam atunci la începuturi și unde îmi notam ce voiam să învăț, idei de articole, lucruri pe care să nu le uit și tot felul de alte chestii. Habar n-aveam cu ce se mănâncă blogging-ul, nu știam mai nimic despre acest domeniu dar nu conștientizam că sunt praf. Acum știu cu mult mai multe dar mi se pare că tot nu știu nimic. Fericiți cei săraci cu duhul!

Cu toate astea nu cred că aș fi vrut ca la început să știu mai multe, drumul pe care l-am parcurs a avut farmecul lui și fiecare descoperire pe care am făcut-o am considerat-o o realizare. Dacă mi-ar fi dat cineva totul mură în gură nu cred că aș mai fi avut aceeași mulțumire de sine și singurul lucru care mi-ar fi plăcut să fie altfel ar fi fost să am în preajmă (online sau offline, nu contează) pe cineva cu același hobby dar nu a fost să fie așa. Aveam atunci impresia că toți cei care scriau pe bloguri sunt mai deștepți, mai talentați, mai siguri de ei, mai cu experiență și total inabordabili. Primii bloggeri pe care i-am cunoscut au fost colegii din competiția SuperBlog iar legătura care s-a creat între noi a fost unul dintre cele mai frumoase lucruri care mi s-au întâmplat de când am început să scriu.

Mi-a făcut plăcere să scriu încă de la început, normal, că de-aia m-am apucat 🙂 , dar nu credeam că pasiunea mea se va dezvolta atât de serios și că-mi va umple atât de mult timp. Nici nu-mi imaginam că voi câștiga bani din scris, de fapt la vremea respectivă nici măcar nu auzisem cuvântul advertorial și credeam că blogurile aduc bani doar prin afișare de bannere publicitare dar nu știam cum se face asta și nici nu mă interesa. Tot ce voiam era să-mi împărtășesc ideile și să fiu citită. Asta își doresc toți cei care scriu iar dacă auziți vreun blogger care susține că scrie doar pentru el să știți că e o mare minciună. Cine vrea să scrie doar pentru el însuși o face într-un jurnal de modă veche sau într-un word pe care nu e nevoie să-l publice pe internet. Dar dacă îți faci blog înseamnă că vrei ca vocea ta să fie auzită. Punct.

Proiecte de viitor? da, mă gândesc serios să-mi dezvolt canalul de YouTube iar de câteva zile încoace mă bate gândul să mai deschid un blog cu un profil total diferit de acesta dar deocamdată nu vă pot da prea multe amănunte. Până una-alta o să mănânc o felie din tortul meu virtual și vă invit și pe voi, cu drag.

Istoria bicicletei

18 May 2016 Ioana Leave a comment

Căutam aseară ceva prin debara când dau peste o vază despre care uitasem complet, de fapt atunci când am văzut-o nici nu știam ce e cu ea, de unde apăruse printre lucrurile mele așa că l-am întrebat pe fi-miu dacă știe ceva despre proveniența ei. S-a luminat tot la față când a văzut-o, Cum, tu mamă, nu mai știi când am câștigat cupa asta la concursul de biciclete? Mi-am amintit de concurs dar nu țineam minte să fi venit acasă cu vreun trofeu. Cum aș fi putut uita faptul că amândoi copiii mei au fost atunci pe podium? Atât de fericiți s-au întors acasă de la concursul de biciclete organizat de 1 iunie , Vlad cu locul I iar Cristina cu locul II. Ce-i drept eu am fost un pic surprinsă pentru că nu știam că sunt atât de buni la ciclism, antrenamentul constând doar în ture în jurul blocului dar m-am lămurit repede când am auzit răspunsul la întrebarea pe care le-am pus-o Cam câți copii au participat la concurs? Trei! a venit răspunsul prompt. Și toți trei am câștigat 🙂 Mai spune ceva dacă poți.

Aveau amândoi biciclete primite de la niște prieteni din Franța și erau cei mai fericiți copii. Pe vremea aia nu prea găseai mare lucru în magazinele românești, nu exista ca acum Noriel unde să te duci țintit la raionul de biciclete copii și să alegi din zecile de modele ce culoare sau ce model vrei. Eventual puteai să mergi în piață la ruși unde mai găseai, dacă aveai noroc, o bicicletă de fabricație sovietică, grea ca naiba și pe care se băteau cumpărătorii. Doamne, ce vremuri 🙂 Și cum stăteam cu Vlad și depănam amintiri despre biciclete l-am întrebat dacă știe când a fost inventată bicicleta, el fiind un mare iubitor a tot ce are roți, indiferent dacă sunt două sau patru. Nu știa. Nici eu nu știam așa că am căutat pe internet și am găsit câteva lucruri interesante pe care vreau să vi le spun și vouă.

1790 Se pare că primul vehicul cu două roți, de fapt o jucărie cu o șa montată pe un cadru de lemn, a fost construit de un meșter francez care se numea Médé de Sivrac. Nu avea pedale, imita un căluț și era destinat copiilor care se puteau deplasa împingând cu picioarele pe jos. Nu avea stabilitate dar cea mai mare problemă era faptul că nu putea lua curba decât dacă așa zisul biciclist se sprijinea pe picioare și ridica roata din față punând-o pe traiectoria dorită.

1820 A apărut velociferul. Mi s-a părut foarte interesant contextul în care a apărut această invenție care are legătură cu erupția vulcanului Tambora din Indonezia în anul 1815, cea mai mare explozie vulcanică din istoria recentă a omenirii. Cenușa aruncată în aer a produs schimbări dramatice ale climei pe întreaga planetă iar anul 1816 a rămas cunoscut ca anul fără vară din cauza scăderii bruște a temperaturii. Anii care au urmat au fost total nefavorabili agriculturii ducând la cea mai cumplită foamete din secolul al XIX-lea atât în Europa cât și pe continentul Nord American. Praful vulcanic extrem de toxic a făcut să dispară pășunile iar fără iarbă caii au murit de foame rămânând în număr total insuficient pentru nevoile de deplasare ale vremurilor respective. Karl von Drais, un baron german cu spirit practic, a devenit rapid faimos cu vehiculul său numit velocifer aducând îmbunătățiri jucăriei inventate cu 30 de ani în urmă. Cu bicicleta sa, tot fără pedale dar cu ghidon, se puteau parcurge 15 km într-o oră.

1830 Un fierar scoțian, Kirkpatrik Macmillan, a construit prima bicicletă adevărată în sensul de azi al cuvântului. I-a pus un fel de pedale (care aveau o mișcare de oscilație și nu de rotație) și i-a dat numele de velociped. A fost prima bicicletă cu care mergeai fără să ajungi cu picioarele pe jos dar din păcate nu a avut succes și bietul fierar n-a vândut nici măcar un singur exemplar.

1870 În următorii 40 de ani nu s-a mai întâmplat nimic deosebit până când un alt fierar, de data asta un francez numit Pierre Michaux, a venit cu o inovație și a atașat pedale (așa cum le știm acum) la roata din față. Pe lângă pedale, a mai avut pentru prima dată ideea suspensiilor, adică a pus scaunul pe o bară care era de fapt un arc lamelar. Cu toate astea, șocurile și zgâlțâielile pe care le resimțea biciclistul au făcut ca vehiculul cu roți de lemn și exterior metalic să fie poreclit “Bone Shaker” (zguduitorul de oase) 🙂

Și de-aici încolo începe nebunia. Singura idee pe care au avut-o constructorii de biciclete pentru a crește viteza acesteia, a fost creșterea diametrului roții din față, cea din spate folosind doar pentru menținerea echilibrului. Viteza înseamnă distanța parcursă în unitatea de timp și cu cât circumferința roții era mai mare, cu atât distanța parcursă la o rotație era mai mare, deci roata a crescut ca Făt Frumos, într-un an cât alții-n șapte 🙂 Perioada dintre 1870 și 1900 a fost era de aur a acestui vehicul ciudat care a avut un succes comercial uriaș.

Pe la 1900 Henry J. Lawson, un englez luminat, a început să reducă diamentrul roții din față și, pe lângă noul design, a introdus sistemul de transmisie bazat pe lanț și pinioane. Noul său model a fost numit bicyclette. Apoi roțile au devenit egale ca mărime, au apărut anvelopele pneumatice, spițele radiale au fost înlocuite cu cele tangențiale și s-au îmbunătățit multe alte caracteristici care au făcut ca bicicleta (în sfârșit denumită astfel!) să devină mai stabilă și mai puternică.

Iar de-aici încolo știm cu toții cum au evoluat lucrurile, vechile biciclete s-au transformat în suporturi de flori iar mountain bike-urile sunt azi la îndemâna oricui.

Lunea fără zâmbete

16 May 2016 Ioana Leave a comment

Azi nu mi-a zâmbit nimeni, poate doar pisica dar și ea, numai cu ochii, pentru că boticul îi este impasibil și nu poate exprima sentimente. M-am sculat binedispusă dar seara m-a prins încruntată pentru că proasta dispoziție se ia mai ușor ca gripa. Nu știu ce-au avut azi toți, poate pentru că a fost luni, poate pentru că s-au săturat de atâta ploaie și vreme mohorâtă dar nici măcar la salut nu mi-au răspuns cu un zâmbet. Pe alte meleaguri asta s-ar traduce ca o totală lipsă de politețe dar aici e simptom de persoană importantă și cum nimeni n-are de câștigat de pe urma prieteniei cu mine, nu rentează să-și încordeze mușchii feței pentru un zâmbet absolut gratuit. Nici cu mine, nici cu alți amărășteni din relația cu care nu au nimic de câștigat.

Probabil unii dintre ei o să se recunoască într-unul din personajele acre cu figura îmbufnată care umblă de parcă li s-ar fi înecat corăbiile în fiecare noapte dar n-o să facă în continuare nimic pentru a-și schimba atitudinea, ba din contră, o să strige în gura mare cât de răi sunt oamenii care observă aceste lucururi. Și o să facă ședințe de grup, de preferință pe la colțuri, în care o să ia la tocat tot ce mișcă.

Sunt zile ca cea de astăzi când abia aștept să ajung acasă unde mi-e întotdeauna bine, cald și miroase frumos a lumânări parfumate, să închid ușa cu o sută de zăvoare și să nu-mi mai intre în casă nimic din zgomotul străzii, nimic din amărăciunea zilei și nimic din griul norilor grei de ploaie. Să mă izolez de tot și de toate, să rămân doar eu și cu mine, să mânânc penne all’arrabbiata cu mult chilli, să beau sirop de zmeură cu apă minerală și să stau ghemuită sub pătura roz uitându-mă pe YouTube ce mai spun Fleur, Amelia și Marnie, prietenele mele virtuale. Noapte bună.

Share This:

Share This:

Share This:

Share This:

Share This: