Absolvenții de pe Facebook

        Pentru cei de vârsta mea, ziua de ieri a adus cu siguranță măcar un gând nostalgic și un zâmbet interior. Cum ar fi putut vreunul dintre noi să nu-și fi adus aminte pentru o clipă bucuria cu care așteptam ziua de 15 iunie, ultima zi de școală și începutul vacanței mari? Pentru mine ziua aceasta va rămâne pentru totdeauna prima zi de vară indiferent de vremea de afară. Mirosul de crini și iasomie însemna începutul unei lungi perioade fără griji, fără lecții, cu dormit până târziu, cu mâncat roșii încălzite de soare direct din grădină, cu tabere, cu jocuri nesfârșite și cu cărți devorate la umbra viței de vie. Citeam tot ce-mi cădea în mână cu o poftă nebună, nu mă plictisea nimic, luam cărțile una câte una ca și cum aș fi mâncat cireșe iar lecturile obligatorii mi se păreau floare la ureche și le terminam în câteva zile. Nu-mi puteam imagina lumea fără cărți.

        De altfel mi-e greu și acum să admit că există oameni care n-au citit o carte în viața lor și nu, nu mă gândesc la vreun trib african ci mult mai aproape, nici n-o să vă vină să credeți cât de aproape. Mi-am adus aminte de o întâmplare șocantă văzând multitudinea de poze cu care părinții au împânzit Facebook-ul  mândrindu-se cu absolvenții de toate vârstele, de la gădinițe până la mari universități. Făcând o paranteză, mi se pare ridicol ca un copil de 5-6 ani să poarte tocă și robă acestea fiind străvechi simboluri academice pentru cei licențiați iar purtarea lor de către cei care încă nici măcar nu știu să scrie și să citească mi se pare că ia oarecum în derizoriu importanța desăvârșirii intelectuale. Dar aceasta e doar părerea mea. Dacă părintele îi pune odraslei toca pe cap înainte să-i cadă dinții de lapte, să nu ne mai mirăm că alții își atribuie gratuit lucrări de doctorat.

        Dar să nu-mi uit ideea de la care plecasem. Era prin luna martie când, după moartea mamei, tata s-a hotârăt să doneze unei biblioteci o parte din cărțile de specialitate ale mamei. Mama a fost profesoară de franceză și avea o mulțime de cărți de valoare, apariții recente sau mai vechi, scrise de către foști colegi de-ai ei, cărți de istorie a literaturii franceze, fonetică,  gramatică și lingvistică. Cum în familie ne-am îndepărtat cu toții de acest domeniu, știam că nu o să mai avem nevoie de ele și ar fi fost păcat să zacă uitate pe rafturi când altcuiva i-ar fi putut fi de mare folos. Cei de la Facultatea de Litere din cadrul Universității Babeș Bolyai din Cluj au primit cu încântare vestea că vor primi aceste volume așa că tata a stabilit o întâlnire cu ei și într-o dimineață rece de iarnă târzie s-a dus la facultate.

        A știut exact unde să meargă la sediul facultății de pe strada Horea dar după ce a intrat în clădire nu găsea biblioteca așa că a întrebat două fete cu mape sub braț, ce păreau studente. Acestea au ridicat din umeri și au trecut mai departe. A întrebat apoi un băiat în ce direcție s-o ia să ajungă la bibliotecă dar nici acesta nu a știut să-i spună. Apoi alt grup de fete, apoi altul… nimeni nu avea habar, nimeni nu auzise de bibliotecă. Într-un final a găsit o studentă care a venit cu ideea salvatoare Dar de ce nu-l întrebați pe portar?… Da, portarul trebuia să știe și, într-adevăr așa a fost, portarul a fost singurul care a știut să-l îndrume și nu pentru că ar fi frecventat biblioteca ci pentru că probabil era una dintre atribuțiile sale.

        Deci dintre toți studenții de la Litere niciunul nu a știu unde este biblioteca. Și era vorba de Litere, nu de Politehnică. Și trecuse bine de jumătatea anului universitar neexistând circumstanța atenuantă că proaspeții boboci ar fi fost dezorientați în clădirea încă necunoscută pentru ei, deși mă îndoiesc că toți cei întrebați erau în anul I. Trecuse sesiunea de iarnă și niciunul nu avusese nevoie să consulte o carte… Știu că acum există internetul și știu exact ce poți găsi acolo: referate scrise de alții, rezumate făcute de generațiile anterioare, unele pline de greșeli grosolane, materiale prescurtate, fraze disparate, cârpeli menite să-ți asigure un cinci amărât. Poate acestea sunt materialele după care învață studenții? Și atunci devine firesc să auzi un reporter proaspăt ieșit de pe băncile facultății care are un vocabular de maxim o sută de cuvinte și care repetă aceeași întrebare la nesfârșit sub forme diferite. Ceva de genul Cum vi se pare festivalul? Ce părere aveți despre festival? Cum credeți că a fost organizarea? Cum vi s-a părut atmosfera? Cum v-ați simțit la festival? Văd mereu la televizor astfel de faze și lucrul care mă miră cel mai tare este cum de intervievatul are răbdarea necesară să răspundă același lucru și probabil că doar bunul simț îl face să rămână pe loc și să nu întoarcă spatele reporterașului de doi bani.

        Știu că este frumos, este minunat și este o bucurie imensă pentru părinți să-și vadă copilul absolvent dar oare doar patalamaua contează? oare diploma ține loc de ceea ce ar trebui să aibă în cap? Pozele în ținută festivă de pe Facebook șterg cu buretele lipsa de pregătire? Puteți să aruncați cu roșii în mine dar nu mă pot abține să nu comentez. Mă îngrozesc când văd mândria cu care își aruncă toca în aer cei care de la toamnă vor deveni profesorii copiilor și nepoților noștri iar singura carte pe care au citit-o în viața lor a fost primul volum din Cireșarii…