Iar eu, ca întotdeauna, am crezut.
Era sfârșitul lui ianuarie cu vreme moale și ceață groasă care ți se lipea umed de piele iar eu mă îndreptam grăbită spre casa părinților mei cu gândurile îngrămădite de-a valma. Ocoleam pe cât posibil noroiul de pe strada plină de gropi dar de cele mai multe ori nu aveam cum să mă feresc de bălțile murdare și lățite dintr-o bordură în alta. Făceam pași laterali doar din obișnuință pentru că de fapt nu-mi păsa că-mi murdăresc ghetele, mă gândeam doar la mama și la starea în care o voi găsi. La telefon îmi spusese mai devreme că se simte bine dar așa îmi spunea în fiecare zi ca să mă ferească de îngrijorări pe care le considera inutile și nu se plângea niciodată oricât de rău i-ar fi fost. Eram îngândurată și tristă și îmi târam greoi picioarele cărând în spate povara dureroasă a cerului întunecat pe care nu se vedea nici urmă de lună sau stele. Oriunde îmi îndreptam privirea nu se vedea decât un imens ocean de negru apăsător.
Am intrat zgribulită în casă, am traversat holul lung fără să aprind lumina și am deschis ușa de la camera mamei. Erau cu toții acolo și i-am cuprins cu privirea într-o imagine pe care n-o s-o uit câte zile oi avea. Mama, îmbrăcată ca peste zi, stătea întinsă pe canapea cu o pătură pe picioare iar Vlad, îngenuncheat pe covor, era prăbușit peste pieptul ei într-o îmbrățișare care o cuprindea cu totul în timp ce tata privea împietrit scena de pe fotoliul alăturat. În primele momente nu am înțeles ce se întâmpla, apoi am auzit suspine și mi-am văzut copilul plângând în hohote cu lacrimile șiroind într-un potop de nestăvilit. Voiam să întreb ce s-a întâmplat și nu puteam să scot nicio vorbă în timp ce cuprindeam scena cu toate simțurile știind că nu era loc de cuvinte. Am auzit apoi vocea blândă a mamei cu tonul inconfundabil, ușor cântat, ca atunci când aducea alinare celor din jur: Nu mai plânge, Vlăduțele, acesta este mersul firesc al vieții, știm aceste lucruri de când ne naștem și trebuie să fim recunoscători pentru anii pe care i-am trăit frumos… toți avem un drum de urmat dar lumea asta nu se termină cu noi și viața continuă la fel de frumoasă iar de la bunici rămân doar amintirile, toți ajungem la un sfârșit. Să nu fi trist copilașule, eu știu că mă iubești dar tu să-ți vezi de viața ta și să nu plângi după mine…O să vezi că totul o să fie bine…
Mama abia mai avea energie, se scurgea viața din ea ca apa pe care vrei să o ții în pumni și totuși ea era cea care ne încuraja și ne dădea putere și speranță să putem merge mai departe. Eram din nou copleșită să văd cum mama care își trăia ultimele zile, se gândea doar la noi și la cât de greu ne va fi fără ea. Nu se temea de moartea care se întindea în fața ei, ci la golul pe care îl vom resimți noi, cei care urma să rămânem. Îmi spusese cu câteva zile înainte că i se rupe inima de mila mea și-a soră-mii știind cât de cumplit de greu ne va fi, la fel cum i-a fost și ei când a trecut prin aceleași clipe devastatoare la moartea bunicii mele. O să rămâi cu-n gol în suflet pe care n-o să-l mai umple nimeni, niciodată…Mă uitam la copilul meu care o strângea într-o îmbrățișare disperată vrând parcă să o țină pentru totdeauna aproape și mi se răsucea sufletul de durere în timp ce gheare ascuțite îmi rupeau bucăți întregi din inimă. O să vezi că totul o să fie bine… a spus din nou mama cu convingere iar eu m-am așezat la celălalt capăt al canapelei îmbrățisându-i picioarele.
Dacă spune mama, poate așa va fi… am îndrăznit să deschid portița speranței, doar întotdeauna s-a întâmplat așa cum mi-a promis. Întotdeauna, de la cele dintâi amintiri. Țin minte parcă ar fi fost ieri când am venit distrusă de la grădiniță plângând că, în afară de mine, toți copiii știu să deseneze un strugure iar ea m-a liniștit imediat, mi-a arătat cum se face și mi-a spus că totul o să fie bine. Și exact așa a fost, peste câteva zile am desenat cel mai frumos strugure din toată grupa. Când în clasa a VII-a m-am umplut toată de pete roșii de parcă eram arsă și copiii se uitau ciudat la mine ocolindu-mă, m-a ținut acasă, m-a tratat cu răbdare și mi-a promis că n-o să-mi rămână urme și că totul o să fie bine. Iar când Cristina, primul meu copil, m-a anunțat printr-un email că nu se mai întoarce din America, tot în brațele mamei m-am prăbușit, convinsă fiind că lumea mea s-a încheiat. M-a încurajat, mi-a spus că nimic nu este veșnic, că lucrurile se vor aranja și că totul o să fie bine. Și a avut dreptate, așa a fost.
Am plâns de atâtea ori și tot de atâtea ori mi-am regăsit încrederea și sprijinul în vorbele ei, de ce nu ar fi fost și acum la fel? O să fie totul bine îi repeta băiatului meu care se încleștase de gâtul ei ca un naufragiat de colacul de salvare. Vorbea cu atâta convingere și atât de sigură pe ea încât era imposibil să n-o crezi. Și m-am lăsat convinsă… iar dintr-odată toată atmosfera din casă mi s-a părut strălucitoare ca în zilele în care eram mică și ai mei primeau musafiri. Luminile calde ale candelabrului se răsfrângeau împăciuitor peste paharele de pe tava cu medicamente iar dogoarea sobei de teracotă ne mângîia pe toți într-o moleșeală plăcută. Brusc, totul devenise calm și armonios fără urmă de suferință. Nu pot să-mi dau seama nici acum cu ce efort ne-a făcut pe toți să îi credem cuvintele dar mă gândesc că, de fapt, am vrut să ne amăgim pentru o ultimă oară. Am vrut să credem. Ca și când ar fi fost una din serile obișnuite, ne-am pierdut apoi în conversații despre evenimentele zilei, despre cunoștințe și prieteni, despre politică și alte subiecte fără importanță dar care dau farmec întâlnirilor în familie.
Am crezut atunci că o să fie totul bine pentru că așa mi-a spus mama. Dar nu a fost. Au mai trecut doar câteva zile de la acea promisiune și mama s-a stins. Am fost atât de debusolată încât nici nu mai știu cum s-au învălmășit zilele urâte de iarnă până când a venit primăvara, au înflorit pomii iar ferigile care îi plăceau atât de mult și-au desfășurat mosoarele într-o explozie de verde. Și nu a fost bine deloc. Nici când salcâmii au invadat aerul cu mirosul lor înnebunitor nu a fost bine, nici când tufele de bujori s-au aplecat sub greutatea florilor nu a fost bine, nici când s-au copt primele cireșe. Știu deja că n-o să fie bine nici când aroma florilor de tei o să-mi inunde amintirile. Mi-a promis că o să fie totul bine iar eu, ca întotdeauna, am crezut.
Astăzi este ziua mea și e prima dată când mama n-o să-mi mai spună La mulți ani. Și nu e bine deloc.
La multi ani, frumoasa noastra! Nimic nu o sa fie ca inainte, asa ca sa nu lasam sa treaca o clipa, fara sa apreciem ce avem!
Mulțumesc femeie dragă 🙂 E adevărat că mă copleșește uneori tristețea dar sunt recunoscătoare că am avut-o pe mama atâția ani frumoși alături și mulțumesc lui Dumnezeu în fiecare zi pentru tot ceea ce am. Și, slavă domnului, nimic nu-mi lipsește.
La multi ani , Ioana !
Iti citesc postarile de ceva timp… am vrut de mai multe ori sa-ti scriu , sa te felicit , sa-ti spun ca blogul tau ma emotioneaza , ma inspira , MA ODIHNESTE , ma face sa ma intorc cu bucurie in timp ( ps. am fost colege intre ’82-’86 , la facultate , la camin , la “armata “) …Dar cu articolul asta m-ai coplesit ! Te inteleg foarte bine , poate pentru ca si eu mi-am pierdut parintii ,dar vreau sa te incurajez s-o crezi in continuare pe mama ta , VA FI BINE , pentru ca ea e tot timpul cu tine , este in fiecare celula din tine , in fiecare respiratie si in fiecare gand al tau ,asa cum tu esti cu copiii tai , chiar daca nu esti tot timpul linga ei si-apoi …in Univers …nimic nu se pierde …”convietuim” cumva cu toti cei care au fost si cu cei ce vor veni…suntem un TOT : CREATIA !!! Deja tu ai o alta Silvia care va duce Lumina si Bucuria Vietii mai departe …Sa-ti fie bine , sa fii fericita , cu toti ai tai si …scuze ca m-am bagat in vorba …dar nu m-am mai putut abtine : “de vina “esti tu , cu talentul asta al tau , de povestitor ! Doamne ajuta si sa-auzim de bine !
Ce surpriză frumoasă, dragă Adriana! Îți mulțumesc pentru cuvintele de apreciere și, da, ai perfectă dreptate, în Univers nimic nu se pierde, totul se transformă…
O mare imbratisare, Ioana! La multi ani! Iti doresc sa ai parte de sanatate, noroc, multa liniste si bucurie!
Si daca Mama spune, atunci asa este: o sa fie bine!…
Mulțumesc, Sînziana. Da, o să fie bine 🙂
Da,trist si frumos in acelasi timp.
Eu o sa-ti spun ca ai fost o norocoasa!
Ai reusit sa-ti iei ramas bun si nici nu poti sa-ti imaginezi ce binefacere este.
Te pup si-ti doresc inca o data
LA MULTI ANI!
Multumesc draga mea Elena, să știi că există o oarecare doză de împăcare în faptul că am reușit să-mi iau rămas bun și sfârșitul nu a venit brusc.
La multi ani, Ioana!
Ce privilegiata esti ca ai avut asa mama! Asa frumos ai scris!
Sigur va fi bine, trebuie doar sa ai rabdare!
Mulțumesc 🙂 Da, timpul le rezolvă pe toate.
Ai darul de a povesti frumos…Am citit intreg articolul plangand. Si plang in continuare. Ai descris exact ceea ce am simtit eu, in urma cu cateva zile, de ziua mea…Singurul lucru pe care mi l-am dorit atunci a fost sa aud telefonul iar la celalalt capat vocea ei calda si senina:La multi ani, Tzumpi!
Lasă, Țumpi, că ne avem una pe alta 🙂
La mulţi ani, Ioana!
Mama ta a avut dreptate. O să fie bine. Pentru că suntem croiţi astfel încât să putem trece peste suferinţă. Unii mai uşor, alţii mai greu, unii mai repede, alţii într-un timp mai îndelungat… Dar trecem cu toţii. Toţi cei consideraţi “normali”.
Sigur, pe suflet rămân cicatrice. Dar ne învăţăm să trăim cu ele. Să ne fie… bine cu ele. ŞI nu vorbesc din auzite. De când am pierdut-o eu pe mama au trecut mai bine de 22 de ani.
Așa e, normalitatea ne împinge să mergem înainte… și mergem.
La multi ani, Ioana!
Ma cuprinde tristetea citind, cu toate ca stiu din proprie experienta ca “o sa fie bine”, ca omul este facut sa se adapteze la nou, la tot ceea ce vine, bun sau rau. Durerea ramane permanent acolo, nu poate fi stearsa, dar noi invatam sa traim cu ea si sa luptam in continuare pentru cei ramasi alaturi. Te imbratisez!
Mulțumesc, Vienela. Eu sper totuși că durerea o să treacă și vor rămâne doar amintirile frumoase. Nu mai știu cine spunea, parcă Brăncuși, ”dacă omul și-ar aduce aminte de toate în fiece clipă, în lume n-ar mai exista decât spânzurați și nebuni”…
La multi ani, Ioana.
Mulțumesc, Maria.
la mulți ani! îți spun și eu astăzi pentru că ieri, sunt absolut sigură, mama ta ți-a zâmbit din cer, fie-i odihna ușoară!
știi că, de fapt, ești norocoasă? ai avut o mamă deosebită și spun aceasta pentru că puțini sunt cei care au puterea să se desprindă senin de lumea aceasta, cu gândul la ceilalți și mai puțin la ei. puțini au avut șansa să-și audă părinții spunând astfel de cuvinte, să știi.
știu ce înseamnă pierderea, știu că noi, oamenii, trăim de parcă am fi nemuritori și am da orice ca astfel de despărțiri să nu se petreacă. dar ele vin pentru că omul este muritor (iartă-mă că sună așa de lemnos). pentru mine acest an a adus multe despărțiri, unele chiar nedrepte, aproape imposibil de crezut, am și uitat șirul îngropăciunilor, nu și pe cel al lacrimilor.
draga mea, ce vreau eu să-ți spun este că da, acel gol din suflet va rămâne mereu dar că tu ai datoria să păstrezi în sufletul tău tot ceea ce a sădit mama ta. nu să fii puternică ori să reziști, dimpotrivă, o să te lovească dorul peste ani buni și atunci vei plânge din nou, dar e important ca atunci să ai frunze verzi ale amintirilor în suflet. ele te vor ajuta să treci dinspre lacrimă înspre zâmbetul de aducere aminte, acela pe care mama ta îl merită.
Minunate cuvinte, ca de altfel întotdeauna, mulțumesc din suflet.
O, Ioana, Ioana, draga tatii, ma faci sa plang… Totul ai memorat si reproduci ca de pe o pelicula cinematografica. Nu uita ce ne spunea mereu, inainte de a se stinge: “Nu faceti tragedie dupa mine, nu purtati doliu decat sase saptamani, pana la parastasul de 40 de zile. Continuati-va viata si totul o sa fie bine. Acesta este rostul lumii. De acolo de sus eu o sa ma grija de voi de toti.” Doamne, Doamne, cat imi lipseste…
Cu cateva zile de intarziere, La multi ani si din partea mea, Ioana!
Eu zic ca a avut dreptate mama ta, o sa fie bine si o sa fii si tu bine, doar ca mai ai nevoie de cateva zile de nastere pentru a te impaca, a accepta, a fi bine :). Viata asta are un dar de a le aseza pe toate…
Urările sunt binevenite oricând, multumesc Iulia!