Nu voi dona nici 5 bani pentru Cumințenia Pământului

        Dar în primul rând trebuie să știm despre ce vorbim așa că iată ce scrie wikipedia despre sculptura care a agitat spiritele românilor:

        ”Cumințenia pământului este o sculptură realizată de Constantin Brâncuși care este clasată în categoria „Tezaur” a Patrimoniului cultural național. Sculptura prezintă o femeie concentrată asupra ei însăși sugerând o filosofie a lui Brâncuși anterioară creștinismului. Este realizată din calcar crinoidal prin tehnica cioplirii. A fost expusă inițial în 1910 la Muzeul Național de Artă al României, stârnind reacții contradictorii, dar în cele din urmă a fost acceptată. Sculptura este în prezent evaluată la cca. 20 milioane de euro. Face parte dintr-o colecție bucureșteană privată, dar a fost scoasă la vânzare, Ministerul Culturii fiind invitat să își exercite dreptul de preemțiune dar nu a fost înaintată nicio ofertă. Există încă 6 cumpărători dispuși să achiziționeze sculptura dacă guvernul român decide să nu o cumpere.”

        Dacă vă întrebați cum a ajuns sculptura într-o colecție privată, răspunsul e foarte simplu. Pur și simplu a fost cumpărată de la Brâncuși de inginerul iubitor de artă Gheorghe Romaşcu  în anul 1911 exact așa cum unii dintre noi cumpărăm tablouri ale unor artiști (deocamdată) necunoscuți. Nu se știe niciodată cum va evolua cariera artistică a pictorului respectiv și ce curbă va lua valoarea de piață a tablorului. Spre exemplu, prețul Cumințeniei a crescut exponențial spre norocul proprietarului.

        Sculptura a fost însă confiscată de regimul comunist în 1957  și retrocedată în urma unui lung proces familiei colecționarului abia în 2012. Deci, legal vorbind, sculptura nu a aparținut niciodată statului român. A fost expusă însă la Muzeul Național Cotroceni prin bunăvoința proprietarilor care la un moment dat, mai exact în primăvara lui 2016, s-au hotărât să o vândă. E dreptul lor pentru că, și aici sper că suntem cu toții de acord, dreptul la proprietate este garantat prin Constituția României. Așa că mormăielile idealistico-filosofice legate de iubirea de țară, patrie și simboluri naționale nu-și au rostul.

      Dreptul de preempțiune este reglementat de lege și reprezintă dreptul unei persoane de a fi preferata oricărei alte persoane la cumpărarea unui anumit bun, în cazul acesta ”preferatul” fiind Ministerul Culturii. Adică cei care s-au hotărât să vândă au oferit întâi sculptura Ministerului Culturii: luați-o, v-o vindem vouă pentru că știm că e importantă pentru voi și sunteți cei mai îndreptățiți de a o avea în patrimoniu. Nu o dăm altcuiva dacă o vreți voi. Poate deveni sculptura voastră pe care să o expuneți în ce muzeu vreți.

        Dar sigur că tranzacția nu reprezintă o donație ci este un act de vânzare-cumpărare care  se face pe bani serioși. Mai precis 11 milioane de euro. Habar n-am cum s-a ajuns la valoarea asta sau cine a fost în comisia de evaluare dar comparând cu Irișii lui Van Gogh care s-au vândut cu 49 de milioane de dolari în 1987 (valoarea actuală estimativă 78 de milioane) aș spune că prețul nu este exagerat fiind, totuși, o piesă celebră.

        Din cele 11 milioane de euro care ar trebui plătite pentru Cumințenia Pământului, Guvernul va plăti 5 milioane iar pentru restul, Ministerul Culturii a lansat o subscripție publică pentru satisfacerea orgoliului nostru național. Să facem front comun, să punem mână de la mână, să fim uniți în cuget și-n simțiri și să dăm dovadă de patriotism. Să ne vedem cu capra în ogradă și apoi putem muri liniștiți. Adică să ne vedem cu sculptura în Muzeul Național de Artă, nu contează că traficul de vizitatori dintr-un an ar putea fi făcut într-o zi. Dar nu despre asta vreau să vorbesc acum deși ar fi interesant de știut câți dintre adepții acestei idei au fost măcar o dată într-o galerie de artă în ultimii cinci ani. Sau în ultimii zece ani. Sau măcar o dată-n viața lor. Dar Brâncuși e al nostru și chiar dacă nu o recunoaștem pe Domnișoara Pogany ne batem cu pumnul în piept că ne aparține ca și când am fi avut vreo contribuție la realizarea operei de artă.

        Marșând, ca de obicei,  pe exacerbatul sentiment de mândrie națională, guvernul ne ia din nou de proști cerându-ne să contribuim prin donații la  strângerea fondurilor pentru cumpărarea unei statui în care este îngemănat spiritul creator al poporului român. Nu al lui Brâncuși, ci al poporului. Genialitatea  noastră debordează din nou iar măiestria artistului este de fapt seva urcată prin rădăcinile adânc înfipte în istoria de secole și abia așteptând să fie scoasă la lumină  de mâinile creatoare. Spiritualitatea este omniprezentă în tradiții iar linia dintre moștenirea culturală și personalitatea puternică a sculptorului este aproape invizibilă astfel încât nu mai facem nicio diferență între Brâncuși ca persoană și dorința noastră de a ne regăsi în viziunea sa. Pe scurt, ni se induce ideea că Brâncuși suntem noi.

        Site-ul creat de Ministerul Culturii se cheamă www.brancusielameu.ro. Serios? Brâncuși e al meu doar pentru că am avut norocul (sau ghinionul, depinde din ce parte privești) să mă nasc pe aceste meleaguri? Eu credeam că Brâncuși e o valoare universală și că este al tuturor celor care îl înțeleg, care îl admiră și care îi pătrund sensurile. Dar guvernul vrea să ne atingă coarda sensibilă și să ne gâdile orgoliul băgându-ne în cap prostii și gândindu-se că poate așa reușește să ne înduioșeze și să băgăm mâna în buzunar.

        Nu înțeleg de ce ar trebui să plătim noi prețul acestei sculpturi. De ce ar trebui să sărim în ajutorul statului făcând donații după ce am fost scărmănați de toate taxele și impozitele posibile și imposibile. După ce am contribuit din greu la toate cheltuielile nesimțite făcute de parlamentari, după ce că le susținem indemnizațiile pentru neparticipări la ședințe, după pensiile speciale pe care tocmai și le-au votat și după toate milioanele de euro duse pe apa sâmbetei în delegații de agrement, acum ni se cere cu un glas mieros să ne facem datoria față de țară. Dar oare nu ar fi mai simplu și mai eficient să se facă rapid o rectificare bugetară prin care să se micșoreze cheltuielile de care tocmai spuneam?  Cu un mic efort suma necesară cumpărării statuii ar putea deveni imediat disponibilă.

        De ce să ne mobilizăm într-un demers așa zis patriotic și să dăm sms-uri iar în timpul ăsta să uităm că ne mănâncă viermii în spitale și că zeci de mii de copii abandonează școala pentru că părinții nu au bani de caiete? Da’ de ce să nu luăm milionul primit ca mită de viceguvernatorul BNR Olteanu și alt milion de la Oprescu și de la Udrea vreo două și poate contribuie și Hrebenciuc cu ceva mărunțiș și uite-așa în două zile am avea Cumințenia la noi în muzeu. Că ăștia arestații stau câteva luni după gratii (sau poate chiar acasă că doar judecătorii resping cererile procurorilor), își dau ochii peste cap, își trimit avocații să mai dea niscaiva declarații despre nevinovăția lor, mai fac două-trei valuri în presă și rămân bine-merci cu banii la teșcherea.

        Nu se pune problema că nu prețuiesc arta dar ideea de a cere din nou  bani de la populație mi se pare revoltătoare. Un guvern prin ale cărui buzunare găurite se scurg sume considerabile, să aibă tupeul să vină cu mâna întinsă în fața națiunii îmi provoacă repulsie.

        Iar, pe de altă parte, îmi pun întrebarea Chiar trebuie ca statul român să cumpere Cumințenia Pământului? Obiectele pe care le vedem în marile muzee ale lumii sunt, în marea lor majoritate, proprietatea colecționarilor care le închiriază și le plimbă prin diverse expoziții, deci există și alte variante de a prezenta publicului opere de artă. Dar, după cum spuneam, acesta e un alt subiect. Până una-alta, termenul de strângere al celor 6 milioane de euro este 30 septembrie și deocamdată nu s-au adunat decât câteva sute de mii. Rămâne de văzut ce vor hotărî românii. Eu știu deja că nu voi dona nici măcar 5 bani.