Salariul vostru e calculat corect?

11 November 2016 Ioana 3 Comments

După ce în luna martie am plătit în avans impozitul pe venit pentru tot anul 2016, primesc de la ANAF decizia de impunere pentru anul precedent (adică 2015) prin care sunt informată că mai am de plătit o diferență de 16 lei. Bine, suma e nesesizabilă dar de ce mama naibii nu se compensează cu ceea ce deja am plătit? Eu fac toate eforturile ca să fiu un bun contribuabil și în loc să plătesc trimestrial, dau toți banii la început de an. Cu toate astea, pe situațiile pe care mi le trimite fiscul văd că sumele plătite în avans nu se iau în calcul ca și când nu ar fi același cont în care se cumulează banii. Deci nu se pot lua 16 lei din depozitul pe care îl am deja la ei, musai să fie alți 16 lei.

Multe discuții s-au iscat pe grupul de Facebook când mi-am făcut PFA-ul și mulți prieteni s-au luat de cap când le-am spus de intenția mea. Că o fi, c-o păți, că legislația îi favorizează pe cei care nu plătesc taxe, că interpretarea este dificilă chiar și pentru experți, că odată deschis PFA-ul te dai de ceasul morții dacă vreodată vei dori să-l închizi. Eu nu și nu, că vreau să lucrez legal și că nu vreau să stau cu frica-n spate că mă reclamă cineva și să plătesc apoi amenzi de să uit și cum mă cheamă. Că sunt fată deşteaptă, cu experienţă, cu o grămadă de şcoli la activ şi ce poate fi de neînţeles sau de netrecut pentru cineva care pricepe cât de cât ce e aia contabilitate sau un calcul de taxe?

De priceput, pricep multe. Unele chestii depăşesc însă logica mea. Cum ar fi faptul că vecinii mei trebuie să-şi dea acordul ca eu să pot scrie articole în casa mea, la biroul meu, la calculatorul meu, stând pe scaunul meu, cu pisica mea în braţe. Poate dacă aş fi avut o activitate de genul spart pereţi cu bormaşina sau de fript peşti în ulei încins aş fi înţeles ca vecinii să aibă un cuvânt de spus dar sunt convinsă că imperceptibilul zgomot al tastelor nu deranjează pe nimeni şi este imposibil să se audă de la un etaj la altul.

De chestia asta cu acordul vecinilor am avut nevoie la înfiinţare când m-a luat durerea de cap văzând lista de documente necesare: cerere de înregistrare, cerere de verificare disponibilitate, rezervare nume, anexa 1 de înregistrare fiscală, declarație pe proprie răspundere, aviz de acceptare din partea asociației de proprietari, copie după buletin, copie după diploma de studii, chitanță în valoare de nu-ştiu-câţi lei, copie după chitanța în valoare de nu-ştiu-câţi lei, dosar plic, dovada existență sediu profesional, act de proprietate, extras de carte funciarta, contract de comodat, copie după certificatul de căsătorie, încă un dosar plic plus unul cu șină (just in case). Şi faza cea mai tare… dovada calificării pentru domeniul de activitate. Ce dovadă să depun că ştiu să scriu? copie după foaia matricolă cu notele de la gramatică???

Mi-am adus atunci aminte cum în anii 90 un cunoscut cântăreţ de muzică populară făcea valuri la televiziuni strigând că este ilegal și imoral ca artiștii care nu au studii în domeniu să aibă dreptul să cânte făcând bani din asta. Jesus Christ! Deci, dacă era după el, ar fi trebuit ca atunci când angajăm o trupă să cânte la nuntă, să le crem diploma de Conservator Sau să boicotăm concertele celor care nu au absolvit Școala Populară de Artă.

N-ar fi neapărat greu de înființat un PFA dacă ai nervi de oțel. Nu-ți trebuie decât un vraf de acte pe care le depui toate la un ghișeu. Apoi, o figură care presupui că e acră pentru că nu-i vezi fața neoferindu-ți onoarea de a se uita la tine, îți trântește bolovănos și atotștiutor Aaa, dar nu ați completat tot. Adică? Păi trebuie să scrieți pe fiecare pagină din dosar ”conform cu originalul”, numele și semnătura. Să înțeleg că certificarea o face persoana care depune actele nu cea care le verifică? Exact! De aici te trimite la casierie pentru restul de taxe, apoi chitanțele trebuie depuse și ele în același dosar, mai stai la o coadă, mai faci o copie după buletin apoi ți se spune să revii peste 3-4 zile. 3 sau 4? Nu pot să vă spun exact. 3-4, ce e așa de greu de înțeles? Mai veniți, mai întrebați, mai încercați…

N-am trecut chiar prin toate astea pentru că am avut suprema inspirație să rog un prieten jurist să mă ajute și am rezolvat fără bătaie de cap, mai bine spus a rezolvat el toată hârțogăria pentru că avea ”deschidere” peste tot. Dar e greu totuși să ai de-a face cu sistemul în care ne-am încâlcit cu toții. E greu și începutul dar mai grea e continuarea pentru că legislația e stufoasă și e împrăștiată pe parcursul multor ani. Nu există lege care să nu fie modificată. Articolul 4 e abrogat, articolul 8 e modificat printr-o ordonanță de urgență, articolul 100 dintr-o altă lege modifică anexa 4, normele de aplicare sunt republicate, alt articol e modificat printr-un ordin al ANAF-ul care a fost ulterior contestat la Curtea Constituțională unde a pierdut deci se revine la varianta inițială și uite așa, încet-încet îți dispare avântul antreprenorial.

Distracția începe cu adevărat abia după ce ai înființat PFA-ul și ai activitate. Uneori simți că pur și simplu nu știi de unde să începi și încotro s-o apuci. Din fericire există site-uri ca cel de aici unde ai norocul să găsești informații centralizate și răspunsuri la o mulțime de întrebări cum ar fi un calculator de salarii PFA. Și nu numai pentru PFA. Mi se pare interesant (și util, spun eu) de verificat și calculul de salarii. Până la urma urmei și cei de la resurse umane pot să greșească și de ce să nu verificăm dacă ceea ce vedem pe fluturașul de salariu corespunde cu ceea ce spune legislația din domeniu? Eu tocmai am făcut-o și la mine e ok, la voi e corect calculul?

Alcoolul din viața mea

9 November 2016 Ioana 10 Comments

Nu e politicos să vorbești (foarte mult) despre tine, codurile de bună conduită (și bunul simț) spunând că e preferabil să îi lași pe ceilalți să-și exprime părerile în timp ce tu asculți. Adică decât să îi plictisești tu pe alții, mai bine să te plictisească ei pe tine Din fericire, aceste reguli de bună purtare se referă la comportamentul în societate sau cel puțin așa vreau să cred. Deci nu se referă la destăinuiri scrise pentru că azi am chef de pălăvrăgeală și o să vorbesc numai și numai despre mine. Mai precis despre băuturile alcoolice care îmi plac și pe care le beau cu plăcere (și cu măsură). Sper că titlul nu v-a indus în eroare pentru că n-am povești picante legate de beții O să fac doar top ten-ul favoritelor mele deși ordinea e aleatoare, preferințele schimbându-se în funcție de anotimp și de starea de spirit. Nu de spirt

Bere. O bere rece într-o zi caniculară mi se pare dătătoare de viață. Dar berea îmi place nu numai vara ci și cea care apare înainte de Crăciun, mai precis Tuborg Christmas Brew atunci când o bei cu prietenii. La un moment dat am avut un șef care, la una din petrecerile organizate cu firma, s-a arătat surprins de gusturile mele și mi-a spus pe un ton superior că berea e băutura săracului. Cum nu vreau să par altceva decât sunt, m-a durut fix în… nu, de fapt nu m-a durut nicăieri, l-am lăsat să-și etaleze gusturile rafinate în compania altor persoane.
Vin roșu sec. Mi se pare că vinul se bea neapărat acompaniat de mâncare, adică eu nu prea pot să beau vin pe stomacul gol dar alături de o friptură îi simt mult mai bine aroma. Combinația perfectă, răsfățul suprem de duminica, este o porție zdravănă de spaghetti bolognese cu un pahar de Shiraz. Asta ca să știți dacă mă invitați la masă.
Ouzo. Cred, de fapt sunt sigură, că asta e băutura cu cele mai multe grade de tărie care se regăsesc pe lista mea. Ouzo nu înseamnă doar aromă de anason ci înseamnă Grecia, înseamnă vacanțe și terase pe malul mării.
Mojito. E un cocktail pe care îl beau cu plăcere în serile de vară și pe care mi-l prepar singură de cele mai multe ori mai ales de când tufele de mentă au crescut în neștire pe lângă gardul din grădina părinților. Rețete și tot felul de lucruri interesante despre originea și istoria cocktailului, găsiți aici.
Cuba libre, alt cocktail dar ăsta e și de iarnă și de vară Cola, cofeină și rom, cum să nu-mi placă?
Bloody Mary. Cu muuult suc de roșii ca să-mi țină și de foame. Cică s-au făcut studii și Bloody Mary este cocktailul ideal de servit în avion. Dacă sunteți curioși de ce, intrați aici și o să aflați
Lichior de ciocolată. Din ăla gros ca o cremă și care ține loc de desert, făcut de mine după o rețetă extraordinar de simplă.
Vin fiert. Nu concep să petrec weekendurile friguroase de iarnă fără mirosul de scorțișoară răspândit în toată casa. De când am fost la Viena înainte de un Crăciun și tot orașul mirosea a vin fiert parcă îmi place și mai mult.
Am zis că o să aleg doar zece băuturi și acum sunt în dilemă. Oscilez între gin tonic și eggnog (tot de mine făcut) dar cred că ginul tonic o să câștige pentru că e mai băubil, adică are o arie de cuprindere mai mare. Nu depinde de sezon și poate avea un grad de alcool mai mare sau mai mic, în funcție de dispoziția pe care o am.
Șampanie. Cu cât mai dulce, cu atât mai bună. Îmi place la orice oră dar neapărat să fie băută din pahare elegante ca să-ți încânte nu doar gustul ci și ochii. O asociez cu sărbători fericite, cu aniversări importante și cu celebrări amestecate cu lacrimi de bucurie.

Așa deci. Acum sunt curioasă, dacă o să avem ocazia să stăm vreodată împreună la masă voi ce o să comandați?

De citit la gura sobei

7 November 20169 November 2016 Ioana 23 Comments

Dacă vrei să construieşti un vapor, să nu începi prin a-i trimite pe oameni după lemne, cuie, unelte, sfori şi alte materiale. Învaţă-i întâi să tânjească după marea îndepărtată, nesfârşită… a rostit Ala în timp ce-și scotea mâna în care ținea o țigară aprinsă prin fereastra larg deschisă încercând astfel să trimită fumul în afara biroului. Era cu gândurile în altă parte, poate la îndepărtata mare Okhotsk de pe țărmurile căreia venise cu mulți ani în urmă atrasă de un vis de iubire care ulterior se spulberase. Mi s-a părut mai nostalgică decât de obicei iar fața cu trăsături mongole trăda o tristețe greu de ascuns. Ce frumos ai spus, Ala! S-a întors cu totul către mine și mi-a răspuns oarecum răstit: Să nu-mi spui că nu știi cine a spus asta! Nu, nu știu, e prima dată când aud. Și-a dat ochii peste cap, a pufăit a dispreț și mi-a aruncat câteva vorbe care la anii mei de atunci m-au rănit profund. Și mai spui că-ți place să citești! Ai ajuns la 22 de ani și n-ai auzit de Micul Prinț! Nu, nu auzisem.

Ala era o apariție. Eram colege de serviciu și ne înțelegeam bine deși ea era mai mare decât mine cu vreo 30 de ani. Venită din extremul orient al Uniunii Sovietice, păstrându-și un puternic accent rusesc, era persoana cu care discutam ore în șir despre lecturi, filme și piese de teatru, schimbam impresii și ne împrumutam una alteia cărți și reviste. Arăta altfel, se vedea de la o poștă că nu era din zonă dar, în general, era o persoană plăcută. Avea totuși unele momente în care răbufnea din te miri ce și atunci devenea nesuferită. N-o să uit niciodată cât de tare m-a jignit în ziua aceea și cât de umilită m-am simțit în fața mirării (nedisimulate) că nu auzisem de Micul Prinț. Abia am așteptat să ajung acasă să o întreb pe mama de carte. Da, și ea știa, evident că o citise dar nu o aveam în bibliotecă așa că au mai trecut câteva zile până am pus mâna pe ea.

Mi-a plăcut atât de mult încât de atunci o recitesc iar și iar deși modul în care am făcut cunoștință cu mica nuvelă a fost atât de ”colțuros”. Micul Prinț de Antoine de Saint-Exupéry face parte din genul clasic deși, la fel de bine, ar putea fi considerată o carte pentru copii. Citind-o, îți dai seama cum aproape toți adulții au uitat cum e să fii copil și lumea să pară simplă și lipsită de griji. E o carte de care nu te plictisești niciodată, care poate fi citită la orice vârstă și care oferă nenumărate interpretări, aproape fiecare frază fiind o metaforă. Abia aștept ca Silvia să mai crească puțin să i-o citesc în fiecare seară. Sunt convinsă că o să o adore. După cum se vede, la noi toată familia citește Părerea mea este că pentru a prinde gustul lecturii, copiii trebuie obișnuiți de foarte mici cu cărțile. Să le stârnim interesul, să le arătăm lucrurile frumoase pe care le găsim sub copertă, să-i lăsăm să descopere textura și mirosul hârtiei, să-i încurajăm să descopere universul dintre pagini și, cel mai important, să le oferim exemplul nostru. Ce poate fi mai plăcut în serile lungi de iarnă care vor urma decât să citești cuibărit pe canapeaua lipită de calorifer o carte pe care să simți că n-o poți lăsa din mână? Cum ar fi Zece negri mititei de Agatha Christie, un alt titlu mare al genului clasic.

În ultima vreme mă dau în vânt după memorii, jurnale și scrisori iar de curând am terminat Autobiografia Agathei Christie. Știți ce spunea ea însăși despre cartea care este una dintre cele mai bine vândute cărți din toate timpurile? Că a fost cea mai grea carte pe care a scris-o vreodată. Și o cred Are atâtea amănunte, atâtea detalii și atâtea subtilități încât vizualizezi absolut tot ce se întâmplă și totuși nu poți să-ți dai seama cine e criminalul. Dacă n-ați citit cartea, nu mai așteptați, o să vă delecteze cu siguranță, asta chiar dacă ați văzut filmul. De fapt, care film? că au fost o mulțime de ecranizări. Pe wikipedia zice că ”în total, pe lângă piesa de teatru din 1943, au fost realizate 7 filme, 9 seriale, 2 emisiuni de radio și 1 joc video, ce s-au bazat pe roman sau doar pe ideea acestuia”. Musai să o recitesc, e una dintre (multele) cărți la care mă întorc mereu cu drag.

Și dacă tot sunt în febra căutării de cărți de memorii și amintiri, următoarea pe listă este A trăi pentru a-ți povesti viața de Gabriel Garcia-Marquez. Am citit recenzia acesteia pe blogul Tomatei cu scufiță și sunt sigură că o să-mi placă. (Până acum mi-a plăcut tot ce a recomandat Tomata). Cel mai probabil, după ce o să cunosc mai multe despre viața lui, o să-i înțeleg altfel scrierile în care realitatea se îmbină cu fantasticul și care uneori, recunosc, mi-au dat dureri de cap. De aceea sper să am aceeași revelație ca și în cazul perceperii tablourilor Fridei Kahlo când, după ce am văzut documentarul despre zbuciumatul ei drum prin viață, toate imaginile mi s-au limpezit.

Cam astea ar fi cele trei cărți de pe noptiera mea în următoarea perioadă. Cărți, o lumânare parfumată, o cană de ceai fierbinte și… turtă dulce. Multă turtă dulce Și timp de citit este tot ce-mi doresc. Toate cele trei cărți și, evident, multe altele, le găsiți la Editura RAO în secțiunea RAO Clasic.

Sunt curioasă să aflu voi ce cărți aveți în plan să citiți sau să recitiți acum, în așteptarea sărbătorilor?

Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2016.

Te salut, generație-n blugi

5 November 20167 November 2016 Ioana 7 Comments

Am cinci perechi de blugi. Sau șase? nici nu mai știu exact, oricum nu i-am pus la socoteală pe cei albi pe care îi port numai vara, nici pe cei trei-sferturi care sunt pe ducă și nici alea două perechi de pantaloni scurți din denim. Ar trebui deci să fiu mulțumită și totuși sunt mereu în căutare de alte noi achiziții. De ce? Pentru că nicio piesă de îmbrăcăminte nu e mai versatilă și în același timp atât de clasică precum o pereche de blugi. Nu trebuie să fii fashion designer ca să îți dai seama că jeanșii care ți se potrivesc perfect îți dau o stare de bine și un sentiment de încredere cu care poți apoi începe cucerirea lumii. Cu niște blugi ca lumea, ești bine îmbrăcat tot timpul.

Când lucram la bancă dress code-ul nu îmi permitea să merg la serviciu în blugi ținuta business fiind obligatorie, dar de când am schimbat domeniul, n-am mai ieșit din ei. Cred că blugii sunt cel mai bun exemplu cu ajutorul cărora se poate crea un outfit atât dressed up cât și dressed down. Dacă îți pui o cămașă albă, un sacou, pantofi cu toc și blugi ești dressed up, pe când purtând aceeași blugi cu un tricou și adidași, vei fi dressed down.

Prima pereche de blugi originali pe care am avut-o a fost o pereche de Levi’s pe care îi văd și acum în fața ochilor. Drepți, cu talie înaltă, albastru închis, cu capse de cupru bătute la colțurile buzunarelor, cu cusături paralele făcute cu ață maro groasă și rezistentă și cu o etichetă de piele la spate pe care era scris cu roșu Quality Clothing – Trade Mark.

Aș fi umblat cu eticheta aia pe frunte, atât eram de mândră de blugii mei. Și aveam și de ce pentru că îmi veneau perfect. E adevărat că le făcusem două pense ca să îmi vină mai strâmți pe talie dar nu le stricasem croiul. Am purtat blugii ăia timp de doi ani, zi de zi. I-am purtat și când am fost însărcinată, până în luna a șaptea, când, chiar și după ce am descusut pensele, nu m-au mai încăput. După ce s-a născut Cristina i-am luat din nou și i-am mai purtat vreun an până s-au ros complet de aveam franjuri în loc de tiv. M-a durut inima să renunț la ei dar… pentru că există și un ”dar”, viața lor nu s-a terminat atunci.

Au renăscut mai ceva ca pasărea Phoenix dar nu din propria cenușă ci din bumbacul tocit de vreme. Inventivul și îndemânaticul meu soț a decupat bucățile bune de material, le-a cusut la mașină unele de altele cu tigheluri paralele și din ele a încropit o fustiță pentru o fetiță de doi ani: fiica noastră. A ieșit ceva minunat! A fost atât de migălos în execuție încât i-a făcut până și găici prin care să treacă o curea îngustă iar la spate avea, evident, emblema certificată: micșorase eticheta de piele la dimensiuni corespunzătoare unei fuste nu mai mari de-o palmă. Îmi pare rău că nu am nicio poză de atunci dar vă jur că nu era copil mai elegant decât al nostru în tot cartierul Fustă de blugi, tricou alb chinezesc cu mâneci scurte și Popeye marinarul desenat pe piept, sandale roșii și genunchii zdreliți mereu. Și nu doar că era bine îmbrăcată dar era și frumoasă de întorcea lumea capul după ea pe stradă. Da, da, știu că fiecare cioară își vede puiul frumos dar în cazul nostru chiar așa era

Nu vreau să devin plictisitoare cu amintirile mele din comunism dar cred că dacă pe vremea aia aș fi avut ocazia să văd un magazin cu blugi pentru copii, aș fi leșinat pe loc. (À propos, o prietenă a mamei a ajuns în 1989 în SUA și când a intrat în primul supermarket din viața ei a început să plângă, atât de copleșită a fost de abundența de mărfuri. Aș compara senzația cu cea a unui somalez subnutrit care s-ar trezi brusc în Cora sau în Auchan…) ”Magazinele” de blugi dinainte de revoluție erau situate în căminele studențești unde negrii și arabii își vindeau marfa de contrabandă la prețuri astronomice din geamante ținute sub pat. Și nu numai blugi ci și țigări, cafea, săpunuri Fa sau deodorante Rexona Anyway, bine că am depășit faza asta și nici nu vreau să mă mai gândesc cum ar fi fost dacă am fi rămas înțepeniți în sistemul acela.

Slavă cerului că acum pot să-mi găsesc blugi oricând, oriunde și orice model vreau. Din păcate piața s-a umplut și de tot felul de cârpe, că altfel nu pot să le spun, care deși de la depărtare arată oarecum bine, sunt de o calitate mizerabilă, nu-și păstrează forma, se lasă, se întind, se descos, își transferă culoarea pe piele și, evident, nu țin. Bani aruncați pe fereastră. Ca întotdeauna, și aici se aplică principiul decât mult și prost, mai bine puțin și bun, adică decât 3 perechi urâte, mai bine o singură pereche, dar perfectă.

Fiecare știe ce model i se potrivește cel mai bine sau, cel puțin, așa ar trebui. Mie îmi plac și cei evazați, și drepți, și skinny. După croiala boyfriend nu mă dau în vânt dar asta nu înseamnă că dacă îi văd pe alte persoane nu-mi plac. Poate pentru că sunt eu o girlie girl nu pot să asociez ceva cu boy în ținutele mele. Hmmm… deși ceasurile boyfriend nu-mi displac. Dar la blugi e cu totul altă poveste. Uite așa arată blugii în care mă simt eu cel mai bine și pe care pot să îi asortez la orice (up-ul și down-ul de care spuneam). Pe site scrie că sunt skinny dar, de fapt, modelul acesta se cheamă slim-fit, o altă subtilitate a limbii engleze Blugii care sunt cu adevărat skinny îmi vin așa de strâmți că parcă sunt niște ciorapi și de când am depășit (cu mult) 50 de kilograme nu-mi mai place cum îmi stă. Oricum găsiți aici toate modelele, pentru toate conformațiile și pentru toate gusturile. Inclusiv din aceia sfâșiați de ghearele ursului

Chiar, cât timp credeți că o să țină trendul ăstaa? La început nu mi-a plăcut deloc, acum îmi place dar încă nu m-am încumetat să port și, cel mai probabil, când o să-mi iau și eu o pereche destroyed, o să iasă din modă N-ar fi prima oară când pățesc asta. Mda… v-am spus o grămadă despre dragostea mea pentru denim, acum e rândul vostru. Cât de des purtați blugi și care este modelul vostru preferat?

Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2016.

De ce să fii bun când poți să fii rău?

2 November 2016 Ioana 13 Comments

Ieri, 1 noiembrie, a fost Luminația. Nu știu dacă se poate numi sărbătoare dar cu siguranță este o zi specială în care cu toții (sau cel puțin așa aș vrea să cred) ne gândim mai intens, mai cu drag și cu mai multă nostalgie la cei dragi plecați dintre noi. Cimitirele devin vâlvătăi de lumină reflectând lumânările aprinse pe morminte iar crizantemele de toamnă se revarsă în valuri trecând din coșurile florăreselor în brațele celor care le cumpără pentru a le dărui sufletelor trecute dincolo. Se spune că în această noapte sufletele morților vizitează lumea celor vii. E un mit provenit din cultura celtică, adus de către catolicii de pe alte meleaguri în vestul țării noastre și primit cu brațele deschise de către cei care locuiau aici. Obiceiul de a veni în preajma rudelor și prietenilor adormiți cu flori și lumânări a prins ușor pentru că e o sărbătoare frumoasă și un moment de reculegere iar imaginea cimitirului iluminat oferă câteva clipe de liniște și aducere aminte departe de agitația zilnică.

Pe scurt, ar trebui să fie o zi a reconcilierii, a împăcării cu sinele, a zi în care principiile de bază ale creștinismului, bunătatea, iertarea și iubirea aproapelui, să fie puse pe cea mai înaltă treaptă iar diferențele dintre oameni să se estompeze până la dispariția ultimei granițe. Dar, nu… Hotărârea și determinarea unor încrâncenați cărora li se pare că această sărbătoare nu este ”autentică” te duce cu gândul la lipsa de viziune și deschidere a întunecatului ev mediu.

Nu-mi vine să cred că încă există slujitori ai unei biserici care se declară tolerantă, care îndeamnă oamenii să ignore această zi. Și de ce? Pentru că nu este tradițional românească. Stau însă și mă întreb dacă este tradițional românesc să te târăști în patru labe prin noroaie sau pe pietre ascuțite ca să pupi niște icoane sau să-ți freci portofelul de sfinte moaște în speranța de a-l umple cu cât mai mulți bani. Sau dacă este tradițional românesc să fii primul la campionatul de pupat moaște. De când oare în asta constă credința?

Un preot din zona mea și-a îndemnat enoriașii să nu meargă la cimitir în ziua de 1 noiembrie. Ce? noi nu avem sărbătorile noastre? De ce să le ținem pe ale altora? Un astfel de discurs mi se pare mai mult decât rea-voință, este de-a dreptul răutate, ciudă și frustrare. Iar răutatea merge mână în mână cu prostia. Noi, adică ăia mari și tari care nu ne corcim cu nimeni, ne vom comemora morții în altă zi, în prima sâmbătă din noiembrie numai să nu mergem deodată cu cei de alte religii împreună la cimitir. Cu o astfel de atitudine arțăgoasă, să mă mai mir că în secolul XXI încă se iscă războaie din motive religioase?

Sigur că nu toți preoții ortodocși au făcut asta, nu generalizez, unii chiar au fost la cimitir și au oficiat slujbe în memoria celor morți dar e trist că încă există indivizi cu mintea înfundată care au putere de influență și care își folosesc capacitățile negând dezvoltarea liberă și firească a relațiilor dintre oameni. Ridică bariere imaginare între persoane care conviețuiesc împreună într-o bună vecinătate când, de fapt, diferențele sunt atât de mici. Uneori acestea sunt aproape inexistente dar este suficient să apară un astfel de ”lider” care în virtutea inerțiilor dogmatice să impună puncte de vedere intolerante și totul se duce de râpă. Din păcate, datorită poziției pe care o au, acești înalți funcționari bisericești reușesc să împartă lumea în două. Și uite așa, cei care au ales să urmeze sfaturile prea înțeleptului, prea fericitului și prea cuviosului prelat nu s-au mulțumit doar să stea acasă pe fundul lor ci chiar au început să propage ideea că de Luminație nu trebuie aprinse lumânări. Oare ce urmează? să ne luăm la harță pe tema asta? De fapt tata a primit deja un telefon în care a fost apostrofat pentru gestul de a aprinde o lumânare la mormântul mamei în ziua de 1 noiembrie…

Share This:

Share This:

Share This:

Share This:

Share This: