cruci

Zile mai puțin senine

        Nu ești niciodată pregătit pentru moarte chiar dacă știai de ceva timp că nu mai există speranță, că drumurile toate sunt înfundate și că lumina care pâlpâie slab nu mai are cum să fie resuscitată. N-ai cum să fii pregătit să înțelegi pe deplin sensul cuvântului niciodată, să vezi cum cineva drag a încetat să mai fie, să conștientizezi lipsa definitivă ce nu mai are cale de întoarcere. A murit un om, din afară sună banal, doar asta se întâmplă în fiecare zi dar când e vorba de cineva cu care până mai ieri ai vorbit, ai râs, ai depănat amintiri și ai stat la masă îți vine greu să cuprinzi imensitatea veșniciei ce se așterne în față. E o tristețe care nu se poate împărtăși cu nimeni, e o durere pe care cei care rămân în urmă și-o poartă singuri, unii la vedere, alții ascunzând-o în adâncurile sufletului. Pe lângă tristețe apar frământarile legate de ceea ce ai fi putut face și n-ai făcut înainte de a fi fost prea târziu, de ceea ce nu ai apucat să spui sau poate din contră, apar regrete înfipte ascuțit despre cuvinte rostite care nu își aveau rostul. E deja târziu și timpul nu mai poate fi dat înapoi.

        Veneam de la înmormântarea tatălui lui Cristi și gândurile ne măcinau pe amândoi în tăcere în timp ce înaintam greoi pe drumul prost asfaltat cu gropi lăbărțate care se întindeau dintr-o margine în alta a șoselei nelăsând loc de ocolire. Era deja întuneric iar vremea câineoasă spulbera haotic zăpada întârziată de martie. Cheile Bicazului, peisajul drag al vacanțelor de altădată, se închideau în stânci colțuroase, abrupte și negre ascunzând umbre greu de deslușit la fiecare curbă. Ciudat cum frumusețea sălbatică și semeață se poate transforma atât de radical în apăsare bolovănoasă, cum piscurile ce-mi păreau odată că despică fericit seninul cerului erau acum doar fragmente reci și sumbre de peisaj selenar.

        Mergeam înapoi spre casă în tăcere și cu gândurile învălmășite. Doar huruitul motorului spărgea liniștea ce părea că ne înconjoară din față, din spate, din trecut și din viitor. Mă întrebam dacă nu-i este frig acolo… l-am auzit încet pe Cristi. Aceeași întrebare mi-o pusesem și eu cu un an înainte când am înmormântat-o pe mama în toiul iernii într-un taior subțire… E așa de imposibil de greu să-ți imaginezi cum e dincolo, dacă mai există ceva din ceea ce acum ni se pare firesc, dacă mai există anotimpuri, dacă e cald sau frig, dacă mai simți setea sau foamea sau somnul, dacă te mai cuprind dorurile… Ne băgăm morții în pământ, mai aruncăm o privire, o lacrimă sau un șiroi, apoi plecăm și îi lăsăm acolo pentru totdeauna.

        Așa l-am lăsat și pe socrul meu în curtea unei biserici dintr-un mic sat din Moldova, un sat care nici măcar nu fusese al lui dar în care se întâmplase să-și petreacă ultimii ani din viață. Un loc în care dacă nu s-ar fi ițit câteva panouri care să ne amintească de faptul că Uniunea Europeană a refăcut drumul și a înființat un timid sistem de salubrizare, ai fi putut crede cu ușurință că trăiești pe vremea lui Ștefan cel Mare. Gospodării sărăcăcioase, garduri improvizate, cotețe în paragină, acoperișuri gata să cadă, pari uitați în pământ din verile trecute, cratițe ruginite și lighene de tinichea aruncate în fiecare curte, gunoaie strânse prin șanțuri și mulți, foarte mulți oameni ce păreau fără adăpost. Murdari, cu haine de căpătat, mirosind îngrozitor și mai având un pas până la a intra în comă alcoolică au apărut de nicăieri și de peste tot la locul procesiunii știind că este rost de băutură și poate chiar ceva de mâncare. Habar n-am cine erau și cum puteau să-și ducă veacul în starea deplorabilă în care s-au prezentat dar mi-a fost milă de ei. De ei și de toate animalele pe care le-am întâlnit în drumul spre cimitir.

        Nu știu cum s-a făcut dar parcă toți caii erau costelivi și vai de capul lor și nici nu știu cum mai aveau putere să tragă la căruțele descentrate la care erau înhămați. Câinii din curți erau, fără excepție, legați în lanțuri mai mari decât ei și păreau atât de resemnați încât nici măcar nu mai lătrau. Chiar lângă biserică am văzut o cățelușă cu blana bătucită atârnându-i în lațe soioase, ascunsă pe jumătate sub o magazie de lemne. Avea trei pui negri, trei jucării cu ochii ca mărgelele care încă nu apucaseră să știe cât de amară poate fi viața și se hârjoneau voioși în pământul prăfos. M-am gândit la soarta mizerabilă care urma să-i aștepte și am avut impulsul de a-i lua de acolo și de a-i salva pe toți trei așa cum am făcut cu Patrocle al nostru. Să-i duc la veterinar să le pună un astfel de microcip iar apoi să-i sterilizez. Eu cred că nu putem face un bine mai mare animalelor decât de a opri înmulțirea necontrolată a acestora. Un animal sterilizat își găsește mai ușor o familie adoptivă iar problema puilor nedoriți dispare. Procedura e devenit deja rutină și nu e mare lucru să duci animăluțul la o clinică veterinară cum e cea de aici pentru a-l face fericit pe viață. În afară de acea mică sumă de bani pe care trebuie să o plătești nu este nevoie decât de multă, multă dragoste pentru necuvântătoare.

        Și dacă tot am adus vorba despre animale, ultima scenă care pe mine m-a șocat a fost sfârșitul înmormântării. Când credeam că toate ritualurile s-au încheiat, sicriul fiind deja în groapă și toate rugăciunile rostite, am văzut două femei și un bărbat care au început să se agite cerând ca cineva din partea familiei să vină să dea găina peste groapă. N-am înțeles despre ce este vorba până când au pus pe mormânt un sac de rafie din care au scos, pe rând, trei găini legate de picioare, pe jumătate moarte, pe care le ținuseră într-un portbagaj închis timp de mai multe ore. Trei găini asfixiate urmând un ritual probabil pre-creștin din care nimeni nu mai înțelege nimic și care oricum e o superstiție anacronică. Am fost așa de impresionată de bietele păsări că am și plecat de acolo nemaiputând să văd cum chinuie animalele.

        Stau și mă întreb ce-i face pe oameni să fie sau să devină atât de insensibili? Sărăcia, lipsurile, viața grea îi abrutizează? Nu cred, prin marile orașe văd o mulțime de oameni fără adăpost și aproape toți sunt înconjurați de câini iubitori care ar fi în stare să-și dea viața pentru ei, deci nu sărăcia este cauza. Și oare atunci ce îi face pe țăranii din satele românești să își trateze atât de rău animalele? cruci

Share This:

11 păreri despre “Zile mai puțin senine

  1. in primul rand condoleante…

    In al 2 lea rand, animalele la tara nu sunt de companie cu moduri de viata, surse de venit. Daca vaca nu e cooperanta/e nabataioasa, va sfarsi vanduta/la abator. Insa agresivitatea nu are nicio scuza.
    Sa stii ca nu toate satele sunt asa -sunt multe sate de oameni gospodari, de barbati ca alta data cu o rutina de viata dictata de natura si Dumnezeu: zi de zi se trezesc devreme sa aiba grija de animale, apoi mic dejun, apoi gospodarie ( reparat garduri, copaci, gradini-desi gradinile pica de obicei pe gospodine), acoperisuri, curatat grajduri etc, animale iar, pranz, odihna dupa masa, iar gospodarie, apoi seara se aduc animalele si mulg si pun la adapost si abia dupa aia cina sii odihna, si asta o facut tataia timp de zeci de ani pana o murit, 365 de zile pe an, si avea si serviciu. Nu am vazut animale chinuite, nu am vazut caine neingrijit, nu am vazut animale lovite. Dar nu mai sunt multi oameni ca alta data, cu dragoste de Dumnezeu si creatia Lui, cu respect pentru cele ce vin, si fara sa astepte sa le pice din cer pomeni.

    1. În niciun caz nu am vrut să spun că toți oamenii de la țară sunt răi sau că dacă ești din Moldova ești mai puțin gospodar decât în altă parte a țării. Nu, am întâlnit oameni ”pita lui Dumnezeu” cum se spune, de o bunătate și o gingășie sufletească cum rar vezi chiar dacă erau săraci lipiți.
      Și da, animalele nu au rolul de animale de companie de cele mai multe ori, și porcul pe care îl ținea bunica urma să fie tăiat de Crăciun dar atâta timp cât trăia o ducea regește. Și găinile la fel, aveau cuibare calde și cotețe curate chiar dacă sfârșeau în oală.
      Cred că, din păcate, sursa multor rele este alcoolul…

  2. Din pacate, caii bătuți, slabi cu ochii goliti de orice dorinta de a mai trai, cainii bătuți si alungați înjurati- asta e realitatea care o vad zilnic. Asta e si întrebarea pe care mi-am pus-o si eu de ce oamenii de la sate sunt atât de dezumanizati cu animalele care, se presupune, ca le asigura cat de cat un trai, un venit. Ce ii impiedica sa fie oameni? Desi aceeasi oameni care isi chinuie animalele isi chinuie si familia. Pentru ca atata stiu ei. Acesta e normalul lor. Animale chinuite oameni chinuiți. Mai grav este ca, si copii lor cresc exact in acelasi fel pentru ca atata vad la părinții lor si la vecini si de aici cercul se închide. Vor continua sa faca aceleasi lucruri si le vor transmite mai departe.

    1. Copiii fac ce văd la ei acasă și cred că școala ar trebui să facă mai multe pentru ei. Mai puțină matematică inutilă și mai multe lecții de viață.

    2. Nici nu am inteles ca zici despte toti oamnii de la tara, ci ca ai nimerit intr-un loc al pierderii valorilor. Eu sunt moldovianca, am evitat sa zic in primul comentariu dar iti confirm: alcoolul + ajutoarele sociale primite aiurea sunt sursa decaderii in multe comunitati din moldova. Nu ca nu s-ar bea si in alte parti ale tarii, dar ca in Moldova vazui extrema….

      Si da, si la bunicii mei animalele erau ingrijite, hranite, curatate. Era o forma de respect, chiar daca porcul sfarsea in oala (vacile le vindeau). Acea forma de respect ce o tin minte e fata de propria persoana, fata de munca proprie, fata de cei din jur, fata de natura etc. Nu se mai fac barbatii ca alta data….

  3. Condoleante, Ioana. Multa, multa tristete in randurile tale. In gospodaria bunicilor mei, animalele erau tratate cu maxim respect si blandete. Doar cainele parca nu primea niciodata suficient de multa dragoste…
    Cat despre ritualul inmormantarii cu gainile acelea… Doamne fereste! Odios!

  4. condoleanțe.
    și, ca să încerc un răspuns, mă gândesc că oamenii de la țară percep animalele ca pe obiecte necesare. asupra cărora au drepturi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *