Cine își mai amintește de ajutoarele de după revoluție?

        E duminică după masă, am aprins o lumânare parfumată (Cappuccino Truffle de la Yankee Candle – complet dezamăgitoare), mi-am făcut un ceai și am citit câteva pagini din ultima carte a Ioanei Pârvulescu, Inocenții. Nu e ceea ce m-am așteptat să fie dar încă mai sper deși am citit aproape o treime. Și pentru că lectura nu a reușit să mă prindă deloc,  m-am apucat, deși fără pic de entuziasm, de făcut un pic de ordine pe blog – verificat spam-ul, șterse comentariile, instalat un plugin, chestii tehnice pe care le amânasem de multă vreme.

        Și cum navigam eu printre setări, ferestre și meniuri, am recitit un comentariu la articolul meu precedent (cel legat de modă) în care cineva spunea că nu îi plac tricourile inscripționate. Aproape instantaneu mi-a venit să-i răspund că sunt de aceeași părere,  nici mie nu-mi plac mesajele  scrise pe piept. Însă întrebarea care m-a străfulgerat dintr-odată m-a oprit înainte să ating tastatura: de când nu-mi mai plac tricourile cu scris? Altădată aș fi fost în stare să ucid pentru unul… E drept că asta se întâmpla foarte demult, în studenție când ne uitam la colegii greci sau arabi și îi vedeam ca pe cei mai înstăriți oameni din lume, eleganți și în pas cu moda pentru că purtau tricouri inscripționate. Îi invidiam nu doar pentru tricourile colorate ci și pentru seturile de carioci și creioanele mecanice Rotring cu mină de 0.5, pentru deodorantele Rexona sau săpunurile Fa, pentru ciocolata Toblerone și bomboanele cu care se întorceau din vacanțe sau pentru țigările Kent pe care le dădeau adminstratorilor de cămin pentru a obține camere mai bune.

        Eram atât de săraci că nu-mi vine a crede. Și nu știu dacă neapărat săraci, pentru că până la urma urmei nu seufeream de foame, aveam case și ne îmbrăcam frumos la petreceri, dar eram atât de înapoiați față de restul lumii încât cred că putem ușor face o paralelă între mărgelele de sticlă colorată cu care Cristofor Columb i-a fermecat pe băștinașii americani și toate flecuștețele pe care le-am primit sub formă de ajutoare imediat după revoluție.

        Eu personal am crezut că l-am prins pe Dumnezeu de un picior când, drept recunoștință pentru cazarea oferită de părinții mei unui grup de francezi sosiți într-o misiune umanitară în România acelor vremuri , aceștia le-au făcut cadou o cutie uriașă cu săpunuri. Cred că erau în jur de 60-70 de bucăți și mama mi-a spus că pot să le împart cu sora mea, deci doar în două, nu în trei!, ea renunțând în favoarea noastră. În cutia cu comori nu erau două săpunuri la fel, și întâi alegeam eu unul, apoi ea, apoi din nou eu și tot așa până le-am împărțit pe toate și ne-am văzut cocoțate fiecare pe câte o stivă de Camay, Fa, Palmolive și Johnson & Johnson. Foarte bucuroasă am fost atunci, parcă și acum când rememorez ziua aceea îmi vine zâmbetul pe buze deși acum pot să mă duc la orice oră din zi sau din noapte să-mi cumpăr de trei ori mai multe săpunuri ca atunci. Dar nu mă mai interesează pentru că lucrurile acestea au devenit prea banale și intră în firescul de zi cu zi.

        Și nu doar de săpunurile francezilor am fost fascinată ci și de ceea ce aruncau la gunoi. Da, exact, de ambalajele acelea de plastic care ar fi putut avea o mie de alte întrebuințări și pe care atunci le vedeam pentru prima dată. Noi încă mergeam la alimentara să cumpărăm iaurt și sana cu borcane de sticlă la schimb în timp ce alții aruncau bunătate de păhărele colorate și frumos desenate pe care le folosiseră doar o singură dată. Păi nu era păcat de la Dumnezeu să le lași acolo? Fără nici cea mai mică ezitare le-am scos din gunoi, le-am spălat și vreo doi ani le-am folosit în fiecare weekend în care am mers la  iarbă verde. Câte cafele am băut din ele, câte povești s-au țesut în jurul lor  și cât m-au invidiat prietenii pentru așa un set, numai eu știu 🙂

        Au mai fost apoi cizmele roz pe care băiatul meu le-a primit la grădiniță. Tot de la ajutoare și tot de la francezi. Fiecare copil primise un pachet cu ceva de îmbrăcat și încălțat, o jucărie și ceva dulciuri. La al meu se nimeriseră o pereche de cizmulițe de piele îmblănite, frumoase la vremea lor, dar acum destul de ponosite și, în plus, model pentru fetițe. Dar explică-i asta dacă poți unui copil de trei ani. I-au fost așa de dragi și i-au plăcut așa de mult că numai cu ele a mai vrut să umble. Că erau roz și pentru fetițe n-ar fi fost așa o mare problemă dar era vară, uneori era caniculă iar el, în pantaloni scurți și cu piciorușele ca două bețe nu s-ar fi despărțit nici în ruptul capului de cizmele cu blană. Toată vara a cutreierat cartierul încălțat ca un homeless de întorcea lumea capul după el pe stradă.

        Însă cea mai drăguță fază mi-a fost povestită de niște prieteni, soț și soție, stabiliți în Danemarca. Se aflau în concediu în România, tot așa, pe la începutul anilor 90 când încă se mai purta moda cu ajutoarele. La un moment dat ea s-a simțit rău și au fost nevoiți să meargă la spital. La secția de ginecologie unde a fost consultată, tot personalul medical începând de la infirmiere și asistente până la medicul care a primit-o, toți, dar absolut toți, purtau halate care pe buzunarul de la piept aveau o broderie reprezentând câteva cuvinte scrise în limba daneză. Și o mică siglă. Când prietenul nostru l-a întrebat pe medic dacă știe de la ce firmă provin halatele, acesta i-a spus că au fost primite cadou, sub formă de ajutoare, cel mai probabil de la un spital din Danemarca dar că nu știe exact. Cu siguranță dacă ar fi știut că de fapt halatele proveneau de la una dintre cele mai mari crescătorii de porci (cu abator, evident) nu ar fi defilat cu atâta mândrie pe holurile spitalului. Să leșine, și mai multe nu când și-a dat seama ce ridicol trebuie să fi fost 🙂

        În străinătate astfel de salopete de lucru brodate  sau halate sau orice alt echipament de lucru primea oricine în prima zi de muncă după ce se angaja, la noi însă era un lucru nemaiîntâlnit la fel ca multe altele cu care eram rămași în urmă.

        Între timp s-a terminat cu ajutoarele dar au înflorit magazinele second hand care înclin să cred că aduc marfă ce provine din donații (adică ajutoarele de pe vremuri). Până să merg în Anglia credeam că doar în estul Europei industria asta este atât de dezvoltată dar nici vorbă, și în Regat lucrurile stau exact la fel, dacă nu chiar la un nivel superior. În fiecare oraș, și am văzut destule, există străzi întregi cu magazine second hand unul lângă altul, deci ne depășesc până și la acest aspect 🙂 După cum știți eu n-am niciun fel de reținere în a colinda astfel de magazine, ba chiar îmi face plăcere să descopăr mereu comori de neprețuit și nu e vorba numai de haine ci de orice alt obiect care a fost folosit de altcineva înaintea mea. De ce să plătesc prețul întreg când îl pot lua la doar o fracțiune din cât a fost inițial? Începând de la ace sau cărți până la masini de brodat sau macarale, pentru orice există o variantă mai ieftină și la fel de bună. Ajutoarele de după revoluție s-au mutat acum în second handuri. Vă mai aduceți aminte de ajutoare și de frenezia creată în jurul acestora? cizme roz

Share This:

12 thoughts on “Cine își mai amintește de ajutoarele de după revoluție?

    1. Asa cum trimitem acum ajutoare pentru cei inundati sau care au avut de suferit in urma unor dezastre, tot asa se trimiteau ajutoare din tarile Europei catre noi, românii. Actiunea asta a durat cativa ani, cred că vreo 4-5.

      1. Posibil. Nu-mi amintesc! Eu am fost foarte uimita cand am vazut prima cutie de cereale…trimisa din afara, din carton, colorata frumos. Imi venea sa dorm cu ea.

  1. Eu mi-am adus aminte ce viata buna aveau colegii greci si cite isi permiteau fata de noi.
    De ajutoare imi amintesc cum zici tu: ça de niste margele de sticla, nu tin minte nimic special.

  2. Eu imi amintesc bine de ajutoare, am avut ocazia sa ajut la impartit in cateva situatii… imi amintesc f bine de un anume tip de turta dulce, f buna…si de niste bucatele de cascaval cum am vazut ca exista si pe la noi, asa in plasute… cerealele gen musli au fost si revelatia mea, pana azi sunt fan si zilnic mananc un tip de fulgi… oricum, ai mei aveau prieteni in Banat si mereu primeam chestii faine luate de la targurile acelea speciale, sampoane melinda roz, sapunuri fa, toblerone, ciocolate, plicuri de budinca, gume, blugi, tricouri, parfumuri…eeee…o gramada!! 🙂 ce vremuri….!!

  3. Eu tin minte ca de la ajutoare am primit prima oara in viata mea absorbante. Absorbante. Acum mi se pare crunt, dar da, in primul meu an eu am folosit vata si carpe. Si am avut mereu flux abundent, eram un copil la 11 ani, groaznic era… Cand am primit absorbantele alea, Doamne… Cred ca a mai durat vreun an pana sa apara in magazine, pfuai cum era…
    Cu hainele, sa stii ca noi avem niste containere de donat, alea cred ca se duc in second-hand uri. Organizatiile umanitare ne pun in posta saci goi si noi ii scoatem in fata usii cu ce scrie pe ei ca au nevoie, uneori jucarii, alteori haine, a fost si cu paturi si haine groase…
    Cumparam in ro din sh, erau de buna calitate fata de plasticele chinezesti din mall, plus vanatoarea de comori

    1. Au apărut și în România astfel de containere (ideea mi se pare excelentă) dar noaptea le golesc țiganii :))))

  4. Eu imi amintesc bine de ajutoare ca m-am imbracat din 6 cutii mai multi ani. Cel mai bine tin minte un set de chiloti, noi nouti (cu atza legati intre ei) de culoarea pielii si subtiri dar rezistenti. La noi veneau de la nemti dupa inscriptiile pe geaca (aveam una pe care scria ceva de biserica 😀 😀 ). In una din cutii erau si 12 cutii de detergent.. iti dai seama ce m-am bucurat de el daca tin inca minte?? mai tin minte ca au fost primii pantaloni de reiat, maro pentru mine, tineau cald iarna fata de porcarii purtam…. tricourile nu mi le amintesc, doar astea.

    Cum se formeaza aceste ajutoare? Prin occident sunt locuri de colectare haine (un fel de ghena,alaturi de sticle, de plastice, dar una si pentru haine). Voluntari le sorteaza, dezinfecteaza (mirosul de secondhand) si impacheteaza. Unele ajung in tari ca romania post decembrista si au facut diferenta pentru ca nu imi permiteam sa cumpar nimic, eu am purtat multe din hainele date de rude mamaiei ca mamaia facea preshuri de carpe, si uite asa unele ajungeau sa le port eu :D. Acum aceste “ajutoare” ajung si prin second handuri la noi.
    Eu cumpar la mana a2a dar nu din magazine ci de pe grupuri locale unde vand persoane. Si mai si vand cele care nu le pot trimite in Ro la cazurile umanitare.

    1. Anul acesta în Suedia s-a deschis un mall întreg cu produse second hand: ”ReTuna Återbruksgalleria se află în Eskilstuna, un orășel cu 69.000 de locuitori din Suedia, și este primul mall din lume în care se vând numai produse reciclate sau reparate”.
      Avem mult prea multe obiecte pe care e păcat să le aruncăm…

  5. Mie tare mult mi-a plăcut Inocenții. Naivitatea întâmplărilor, tonul nostalgic, dulce-amărui, mi s-a părut o întoarcere feerică în niște vremuri mai simple pe care mi-ar fi plăcut să le trăiesc (am copilărit în anii 90).
    Cât despre ajutoare, mi le amintesc și eu. Primeau mătușile mamei (măicuțe) la mănăstire și ne păstrau și nouă multe lucruri. De la haine la jucării, toate mi se păreau fascinante.

    1. Încă n-am terminat cartea. Nu pot să spun că nu mi-a plăcut dar mi se pare un pic prea diluată și poate pentru că a avut atâtea recenzii frumoase, am avut așteptări mai mari. Dar într-adevăr e o carte care te întoarce în liniștea și dulceața copilăriei cu un zâmbet interior greu de explicat în cuvintele oamenilor mari.

Leave a Reply to Ioana Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *