Duminică am fost la botezul Ruxandrei. Așa de mult îmi place numele ăsta, nume de domniță cu obârșie boierească, și știu că și mamei îi plăcea tare mult. De fapt la ea am auzit analogia care mi-a rămas în minte. Cred că s-ar fi bucurat tare mult să știe că pe una dintre strănepoatele ei o cheamă astfel și sper, sper din suflet!, ca nu cumva cineva să devieze și să înceapă să îi spună Ruxi. Și, credeți-mă, nu îmi fac temeri în mod gratuit, există antecedente care îmi arată că tuturor Ruxandrelor pe care le cunosc, nu multe, e adevărat, frumosul nume cu vechi consonanțe românești li s-a prescurtat în ciudatul și unisexul Ruxi.
Botezul nepoată-mii s-a ținut la București și am mers cu mașina. O zi dus, o zi întors că de n-ar fi nu s-ar povesti. Vorbesc de drumul nesfârșit pe șoselele patriei, drum care te ține câte 40-50 de kilometri pe o singură bandă în spatele unui tir imens și supraîncărcat, de ajungi să-ți dorești moartea. Și cum stam noi în mașină rozându-ne unghiile de plictiseală, trei generații cu trei moduri de gândire diferite, am ajuns să abordăm diverse subiecte controversate, ba chiar să ne și certăm pe anumite teme cum ar fi cele politice (ceea ce nu ar fi vreo noutate). N-am avut însă treabă cu PSD-ul, cu Iohannis sau alte entități autohtone ci am trecut la nivel global: Putin, americanii și Siria. Adevărul este că dacă toată lumea ar avea aceeași părere despre orice subiect, orice conversație ar deveni, chiar înainte să înceapă, anostă și plictisitoare. Să tot aprobi și să spui da, să dai din cap și să zâmbești admirativ celui din fața ta nu e deloc amuzant, ba aș spune că politețea și eleganța exagerată pot transforma o întâlnire ce ar purtea avea nerv și esență, într-o lălăială seacă.
Așadar și prin urmare, cum știu că cei care citiți acest blog nu vă sfiiți să vă expuneți opiniile, aș vrea să aud ce aveți de spus în privința uniformelor, un alt subiect pe care l-am discutat în mica (dar lungaaa) noastră călătorie. Întâi de toate o să vă spun părerea mea: îmi plac și mi-au plăcut întotdeauna uniformele. Clar ca bună ziua. Nu m-a deranjat niciodată să port uniforma școlară, asta începând chiar de la grădiniță când îmi aduc perfect aminte cu câtă mândrie am mers în prima zi cu șorțulețul albastru cu guleraș alb și fundă roșie la gât, demonstrând lumii întregi că sunt deja un copil mare ieșit din bebelușie.
Uniforma de pionier mi s-a părut frumoasă și, chiar dacă nu le înțelegeam pe deplin semnificația, eu și prietenele mele ne străduiam să adunăm cât mai multe insigne pe care să le purtăm în piept ca pe niște decorații. La liceu sarafanul bleumarin nu mi-a ”îngrădit” niciodată feminitatea așa cum aud uneori persoane care se plâng de frustrările de acest gen. E adevărat că am avut parte de un liceu cu profesori de excepție care nu au pus niciodată aspectul fizic înaintea capacităților intelectuale. Exista o anumită lejeritate din acest punct de vedere și dacă în locul cămășii albastre îți puneai un tricou nimeni nu comenta nimic, la fel cum n-am auzit niciodată vreun profesor să facă observație vreunei eleve că are fusta prea scurtă sau prea lungă sau că nu are bentiță pa cap (recunosc, cordeluța mi s-a părut o tâmpenie căreia nu i-am văzut niciodată rostul).
Când lucram la bancă a apărut la un moment dat zvonul că se vor introduce uniforme, cămașă și sacou pentru toți cei din front office. Pfff… nu vă spun câtă disperare și ce panică s-a produs… cum să fim toți îmbrăcați la fel? ca pe vremea comuniștilor! De unde și până unde e asociată uniforma cu comuniștii, habar nu am pentru că în Anglia, care n-a văzut picior de comunist decât la televizor, toate, dar toate școlile, au uniformă. E simplu și pentru părinți, e simplu și pentru copii, uniforma conferind un sentiment de apartenență sau chiar de mândrie în cazul unei școli bune.
Mai nou am observat o tendință în rândul medicilor de a renunța la halatul alb, un simbol care oferă statutul și prestanța acestei meserii de o grămadă de vreme. Unii spun că vestimentația tradițională este asociată cu injecțiile și cu alte proceduri dureroase dar și cu veștile proaste și că halatul sperie pacienții. Alții, dimpotrivă, susțin că astfel de halate medicale oferă credibilitate și profesionalism în timp ce ținutele colorate scad prestanța în fața pacienților. Există un adevăr pe undeva, de curând am fost într-o clinică stomatologică și la un moment dat, în timp ce așteptam pe hol, a apărut o tânără într-o costumație roz cyclam poate un pic prea excentrică pentru gustul meu. Am fost convinsă că este uniforma personalului care se ocupă de curățenie și nu era deloc așa. Tipa era chiar doctoriță și mi-am dat ulterior seama după discuția pe care a purtat-o cu un pacient. Nu aș spune că am prejudecăți dar totuși în mintea mea s-au întipărit câteva preconcepții greu de înlăturat și, departe de mine să afirm că ar exista meserii mai puțin onorabile, presupun că nici unui medic nu i-ar plăcea să fie confundat cu femeia de serviciu.
Dar trecând de medici și de halatele lor, care nu sunt chiar o uniformă în adevăratul sens al cuvântului, să luăm cazuri mai simple cum ar fi însoțitorii de zbor, șoferii de autobuz sau vânzătorii din anumite magazine care imediat arată altfel atunci când poartă uniforma specifică. Chiar și un mecanic auto cu salopeta pătată de vaselină oferă un sentiment de încredere și de profesionalism atunci când se prezintă în fața clientului costumat corespunzător. Am văzut patroni de service auto care lucrau cot la cot cu angajații îmbrăcați în pulovere rupte, lungite și deșirate la coate, cu pantaloni răriți în genunchi de ziceai că sunt homeleși și nu oameni cu o afacere prosperă. Când se prezintă unul din ăsta în fața ta oare îți mai vine să îi lași mașina pe mână? Sunt atâtea locuri în care, cu o sumă de nimic, ar putea să-și facă salopete de lucru brodate fie cu numele firmei, fie cu un mesaj drăguț încât pur și simplu nu înțeleg de ce sunt atât de nepăsători. Până la urmă vorba aia cu haina face pe om se aplică și în astfel (sau mai ales) în astfel de cazuri.
De uniformele militare, formale sau mai puțin formale, nu mai spun nimic. Nici nu are rost. Doar uitați-vă la poza de mai jos și să aud că aveți tupeul să spuneți că nu vă plac. De uniforme, zic 🙂
