uni

Sunt necesare uniformele? sau halatele albe la medici?

        Duminică am fost la botezul Ruxandrei. Așa de mult îmi place numele ăsta, nume de domniță cu obârșie boierească, și știu că și mamei îi plăcea tare mult. De fapt la ea am auzit analogia care mi-a rămas în minte. Cred că s-ar fi bucurat tare mult să știe că pe una dintre strănepoatele ei o cheamă astfel și sper, sper din suflet!, ca nu cumva cineva să devieze și să înceapă să îi spună Ruxi. Și, credeți-mă, nu îmi fac temeri în mod gratuit, există antecedente care îmi arată că tuturor Ruxandrelor pe care le cunosc, nu multe, e adevărat, frumosul nume cu vechi consonanțe românești  li s-a prescurtat în ciudatul și unisexul Ruxi.

        Botezul nepoată-mii s-a ținut la București și am mers cu mașina. O zi dus, o zi întors că de n-ar fi nu s-ar povesti. Vorbesc de drumul nesfârșit pe șoselele patriei, drum care te ține câte 40-50 de kilometri pe o singură bandă în spatele unui tir imens și supraîncărcat, de ajungi să-ți dorești moartea. Și cum stam noi în mașină rozându-ne unghiile de plictiseală, trei generații cu trei moduri de gândire diferite, am ajuns să abordăm diverse subiecte controversate, ba chiar să ne și certăm pe anumite teme cum ar fi cele politice (ceea ce nu ar fi vreo noutate). N-am avut însă treabă cu PSD-ul, cu Iohannis sau alte entități autohtone ci am trecut la nivel global: Putin, americanii și Siria. Adevărul este că dacă toată lumea ar avea aceeași părere despre orice subiect, orice conversație ar deveni, chiar înainte să înceapă, anostă și plictisitoare. Să tot aprobi și să spui da, să dai din cap și să zâmbești admirativ celui din fața ta nu e deloc amuzant, ba aș spune că politețea și eleganța exagerată pot transforma o întâlnire ce ar purtea avea nerv și esență,  într-o lălăială seacă.

        Așadar și prin urmare, cum știu că cei care citiți acest blog nu vă sfiiți să vă expuneți opiniile, aș vrea să aud ce aveți de spus în privința uniformelor, un alt subiect pe care l-am discutat în mica (dar lungaaa) noastră călătorie. Întâi de toate o să vă spun părerea mea: îmi plac și mi-au plăcut întotdeauna uniformele. Clar ca bună ziua. Nu m-a deranjat niciodată să port uniforma școlară, asta începând chiar de la grădiniță când îmi aduc perfect aminte cu câtă mândrie am mers în prima zi cu șorțulețul albastru cu guleraș alb și fundă roșie la gât, demonstrând lumii întregi că sunt deja un copil mare ieșit din bebelușie.

        Uniforma de pionier mi s-a părut frumoasă și, chiar dacă nu le înțelegeam pe deplin semnificația, eu și prietenele mele ne străduiam să adunăm cât mai multe insigne pe care să le purtăm în piept ca pe niște decorații. La liceu sarafanul bleumarin nu mi-a ”îngrădit” niciodată feminitatea așa cum aud uneori persoane care se plâng de frustrările de acest gen. E adevărat că am avut parte de un liceu cu profesori de excepție care nu au pus niciodată aspectul fizic înaintea capacităților intelectuale. Exista o anumită lejeritate din acest punct de vedere și dacă în locul cămășii albastre îți puneai un tricou nimeni nu comenta nimic, la fel cum n-am auzit niciodată vreun profesor să facă observație vreunei eleve că are fusta prea scurtă sau prea lungă sau că nu are bentiță pa cap (recunosc, cordeluța mi s-a părut o tâmpenie căreia nu i-am văzut niciodată rostul).

        Când lucram la bancă a apărut la un moment dat zvonul că se vor introduce uniforme, cămașă și sacou pentru toți cei din front office. Pfff… nu vă spun câtă disperare  și ce panică s-a produs… cum să fim toți îmbrăcați la fel? ca pe vremea comuniștilor! De unde și până unde e asociată uniforma cu comuniștii, habar nu am pentru că în Anglia, care n-a văzut picior de comunist decât la televizor, toate, dar toate școlile, au uniformă. E simplu și pentru părinți, e simplu și pentru copii, uniforma conferind un  sentiment de apartenență sau chiar de mândrie în cazul unei școli bune.

        Mai nou am observat o tendință în rândul medicilor de a renunța la halatul alb, un simbol care oferă statutul și prestanța acestei meserii de o grămadă de vreme. Unii spun că vestimentația tradițională este asociată cu injecțiile și cu alte proceduri dureroase dar și cu veștile proaste și că halatul sperie pacienții. Alții, dimpotrivă, susțin că astfel de halate medicale oferă credibilitate și profesionalism în timp ce ținutele colorate scad prestanța în fața pacienților. Există un adevăr pe undeva, de curând am fost într-o clinică stomatologică și la un moment dat, în timp ce așteptam pe hol, a apărut o tânără într-o costumație roz cyclam poate un pic prea excentrică pentru gustul meu. Am fost convinsă că este uniforma personalului care se ocupă de curățenie și nu era deloc așa. Tipa era chiar doctoriță și mi-am dat ulterior seama după discuția pe care a purtat-o cu un pacient. Nu aș spune că am prejudecăți dar totuși în mintea mea s-au întipărit câteva preconcepții greu de înlăturat și, departe de mine să afirm că ar exista meserii mai puțin onorabile, presupun că nici unui medic nu i-ar plăcea să fie confundat cu femeia de serviciu.

        Dar trecând de medici și de halatele lor, care nu sunt chiar o uniformă în adevăratul sens al cuvântului, să luăm cazuri mai simple cum ar fi însoțitorii de zbor, șoferii de autobuz sau vânzătorii din anumite magazine care imediat arată altfel atunci când poartă uniforma specifică. Chiar și un mecanic auto cu salopeta pătată de vaselină oferă un sentiment de încredere și de profesionalism atunci când se prezintă în fața clientului costumat corespunzător. Am văzut patroni de service auto care lucrau cot la cot cu angajații îmbrăcați în pulovere rupte, lungite și deșirate la coate, cu pantaloni răriți în genunchi de ziceai că sunt homeleși și nu oameni cu o afacere prosperă. Când se prezintă unul din ăsta în fața ta oare îți mai vine să îi lași mașina pe mână? Sunt atâtea locuri în care, cu o sumă de nimic, ar putea să-și facă salopete de lucru brodate fie cu  numele firmei, fie cu un mesaj drăguț încât pur și simplu nu înțeleg de ce sunt atât de nepăsători. Până la urmă vorba aia cu haina face pe om se aplică și în astfel (sau mai ales) în astfel de cazuri.

        De uniformele militare, formale sau mai puțin formale, nu mai spun nimic. Nici nu are rost. Doar uitați-vă la poza de mai jos și să aud că aveți tupeul să spuneți că nu vă plac. De uniforme, zic :)uni

Share This:

Citește mai mult

masina suruburi

Aventuri în aeroport

        Mai țineți minte cum ne întreba educatoarea la grădiniță Copii, ce se vede în acest tablou? iar noi răspundeam cuminți în acest tablou se vede un cal… sau un lup sau o pisică… La fel ca atunci, o să vă întreb eu pe voi astăzi, dragii mei, ce se vede în poza de mai jos? masina suruburi        Eu una nu am știut să răspund din prima încercare și l-am întrebat pe Cristi, dar ce e asta, dragă??, atunci când foarte încântat mi-a arătat cutia spunându-mi că e cadoul pentru ziua de naștere a lui Vlad, băiatul nostru. O sculă care se folosește la înșurubat, mi-a răspuns. (Sau des-șurubat? că deja am uitat. De fapt, cred că se poate folosi în ambele sensuri, sau în orice caz dacă aș fi inventat-o eu, așa aș fi făcut-o). Oricum n-am cerut amănunte că nu mă interesa deloc ce se afla în cutie. Dacă bărbatu-meu știa că asta i-ar face plăcere copilului și se va bucura, foarte bine, pentru că eu de câte ori i-am luat haine sau cosmetice sau cărți,  a spus mulțumesc și aproape că nu s-a uitat la ele. Până la urmă cadoul trebuie să placă celui care îl primește, nu celui care îl dăruiește.

        Problema a apărut pe aeroportul din Birmingham când cei de la security mi-au pus aceeași întrebare atunci când au văzut dihania în lădița de plastic gri care aluneca pe banda rulantă alături de cureaua, ceasul și kindle-ul meu.  Ce este asta? iar eu, cu cea mai inocentă mutră pe care o aveam, le-am spus că este ceea ce scrie pe cutie. Nu cred că o să vă lase să treceți  mi-a spus tipul care făcea prima evaluare a bagajelor dar zice stați totuși să-l întreb pe șeful meu. Stau, ce să fac. Vine șeful, un tinerel simpatic, ia cutia, o întoarce pe toate părțile și după o analiză de câteva minute, îmi dă permisiunea să trec mai departe prin detectorul de metale. Cutia merge pe bandă, eu printre cele două porți care încep să piuie ca toți dracii ca de fiecare dată când mi se face semn să mă apropii. Știam că așa se va întâmpla pentru că toate sutienele mele au balene metalice pe care detectorul le sesizează imediat. Evident că urmează controlul corporal care mă scoate din minți de fiecare dată. Știu că femeile alea își fac doar meseria dar uneori mi se pare că sunt exagerat de zeloase. Mă mângâie și mă freacă din cap până în picioare până reușesc să mă enerveze. De data asta nici nu a fost prea greu pentru că deja devenisem un pic irascibilă la gândul că ăștia ar fi în stare să îmi arunce cadoul pentru Vlad.

        În sfârșit termină tipa cu masajul, îmi zice să plec și, cu speranța că am scăpat, mă duc să-mi recuperez pantofii de la capătul rândului. Era o aglomerație de nedescris în aeroport, se călcau englezii în picioare să plece în Punta Cana, Tenerife și Maldive, toți pregătiți de vacanță, în șlapi și cu ochelari de soare bengoși  deși afară se luau la întrecere codurile galbene și portocalii de ploaie și vijelie. Bineînțeles că dintr-o primă privire nu mi-am văzut pantofii, în schimb l-am văzut pe nenea care stătea cu pistolul meu de găurit/ înșurubat/ desșurubat uitându-se la el ca la o bucată de rocă extraterestră. Este bagajul dumneavoastră? mă întreabă politicos așa cum sunt toți englezii. Da. În interior se află ceea ce scrie pe cutie? Răspund din nou, da. Se pare însă că vrea să se convingă de acest lucru și scoate afară toate componentele, le studiază ca și când ar fi fost un potențial cumpărător apoi îmi spune, la fel de politicos, că nu pot urca în avion cu așa ceva. Pfff… urât moment. Dar, zic, aș putea să trec înapoi, să merg în parcare să las pachetul lu’ bărbatu-mio?, nu de alta, dar costase o sută de lire chestia asta. Se gândește el așa un pic și, într-un final, dă din cap ceva de genul bine, fie, treacă de la mine… Ok, răsuflu ușurată, mă duc, mă duc, dar pe unde să mă duc?? că la controlul de securitate nu există decât un singur sens: din afară înspre porțile de îmbarcare.

        Nu știa omul pe unde aș putea trece pentru că, cel mai probabil, nu scria în procedurile lor pe unde se întorc femeile nebune care vor să desșurubeze interiorul avionului așa că îl cheamă pe șefu-so. Îi explică situația și acesta, alt englez amabil și politicos, zice, haideți că vă conduc eu, luați-vă doar biletul și pașaportul și lăsați bagajul la persoana care vă însoțește (eram cu soră-mea). Zis și făcut. Numai că eu eram în șosete iar pantofii mei pe nicăieri. Deja eram super agitată și cu tensiunea la cer și singurul lucru care îmi mai lipsea era să-mi caut ghetele prin toate tăvile aruncate alandala în super-aglomerația creată de exodul spre țările calde. Mi-era teamă să nu-și piardă ăsta răbdarea dar, nu, omul a fost complet nepăsător la trepidațiile mele, lucru care m-a făcut încă o dată să pricep de unde vine expresia de calm englezesc. După ce m-a condus prin câteva coridoare interminabile și vreo trei birouri, după ce a deschis o ușă cu cartela lui, mi-a dat drumul în lume și m-am văzut din nou liberă. Liberă să alerg, că deja eram în criză de timp, să-mi întâlnesc soțul și să îi predau pachetul. Ne-am văzut, i l-am dat, ne-am pupat din nou de ”la revedere” și am zbughit-o să reiau circuitul de la controlul de securitate.

        Alerg pe lângă ghișeele de check-in, ocolesc în viteză cozile, mă arunc pe scările rulante și în sfârșit ajung din nou să scanez biletul ca să intru în zona de verificare. Biiip! și se aprinde un bec roșu. Îl scanez încă o dată cu susu-n jos, același bip, același ”x” roșu. Clar, biletul devenise invalid după prima utilizare. Deja mă luaseră transpirațiile. Mă duc la negresa care superviza intrarea și îi explic ce s-a întâmplat rugând-o să mă ajute să mă strecor înăuntru. De data asta calmul ei, tot englezesc, mă enervează maxim. Se mișcă atât de încet, îmi verifică și biletul și actul de identitate de o sută de ori, se uită pe enșpe mii de monitoare fără nicio urmă de grabă și, în sfârșit, după ce vede că sunt o persoană de încredere îmi urează a nice flight, îmi zâmbește cu toată fața, îmi deschide ușița iar eu, toată fleașcă, mă așez din nou la coada imensă pentru un nou control.

        Nu vă spun că acum iar n-a fost bine? că de ce n-am niciun bagaj? Că de ce călătoresc aşa? M-au întrebat toţi, unul câte unul, pe rând, de-mi venea să-mi tai venele. Suspectă fiind, am trecut la controlul corporal varianta superioară dar eram deja oricum pe jumătate leşinată de atâta agitaţie aşa că n-am mai avut nicio reacţie.  Norocul prostului ştiţi care a fost? că avionul meu spre Cluj a plecat cu întârziere de o jumătate de oră, Dumnezeu să le dea sănătate celor de la Blueair care au făcut posibilă întârzierea, că dacă nu, ratam plecarea. Cred că niciodată nu m-am bucurat mai tare decât atunci când am văzut pe panou cum din on time linia s-a transformat în delayed :) ai fi zis că văzusem scris  bingo aşa de tare îmi venea să ţopăi.

        Cireaşa de pe tort a venit totuşi abia după ce m-am urcat în avion. Aveam locul 25A, chiar bine că stau la geam mă gândeam eu în timp ce înaintam pe culoar cu paşi mărunți până ce am ajuns în partea din spate a avionului. Dar… surpriză-surpriză!! Și chiar una de proporții: ultimul rând era 21, nici vorbă de 25!! Locul meu pur și simplu nu exista.  M-a apucat un râs isteric de nu înţelegea însoţitorul de zbor ce naiba m-a apucat. Până la urmă călătoria a decurs mai mult decât perfect, am primit un loc cu extra leg room iar lângă mine nu a mai fost nimeni deci am stat ca un belfer. Eram așa de obosită psihic că nici măcar n-am putut să citesc.

        Pentru următoarea călătorie Cristi m-a rugat din nou să transport ceva, de data asta din România în Anglia, dar tot cu avionul. Are un coleg, Robert, ”ăla cu câinii” îmi spune când nu știu despre cine e vorba, pentru că omul are 10 (zece) căței chihuahua. Robert ăsta, cu care soțul meu se înțelege foarte bine,  i-a spus lui odată că a băut nu știu ce vin românesc și că i-a plăcut extraordinar de mult. Nu mai țin minte exact ce soi, dar știu că era ceva vin alb. Și cum Cristi vrea să îi facă un cadou de ziua lui ceva autentic românesc, s-a gândit la vinul respectiv. Vinul e deja cumpărat, vreo 6 sticle, dar pe lângă alea, mi-a transmis să mai iau și ceva feteasca neagra, că vrea să-l învețe pe englez ce înseamnă cu adevărat un vin bun :) Ce să zic, fiecare cu gusturile lui,  Cristi preferă vinul roșu, eu, categoric, vinul alb.

        Dar nu mă văd nici moartă cărând atâtea sticle de vin chiar dacă vor merge la bagajul de cală. Cine știe ce pocinog mi se mai întâmplă, să se spargă sticlele, să curgă peste alte valize, să se împută avionul sau alte alea :) Am găsit și soluția, am rezolvat problema cu un  românaș de-al nostru care face transporturi cu mașina proprie, vine și îți ia pachetul de acasă și îl duce la adresa din Anglia, cum s-ar zice door-to-door cu 1,2 lire pe kilogram. Iar eu o să călătoresc doar cu poșeta ca o adevărată doamnă ce sunt :)

Share This:

Citește mai mult

carte

Se poate face un bine și fără donații de bani

        Era frumoasă și conștientă de frumusețea ei. Cu buzele pline și roșii, cu niște ochi verzi ce te băgau în boală, cu un ten perfect ce nu purta nici cea mai mică urmă de machiaj, părea o păpușă vie ce tocmai ieșise din adolescență. Părul lung până la fund îi era împletit în două cozi groase cât mâna iar în urechi purta cercei de aur care reflectau lumina în scânteieri de oglindă la fiecare mișcare a capului. Nu i-aș fi dat mai mult de 18 ani și uitându-mă în buletin am fost surprinsă să văd că urma să împlinească 25. O chema Brigitta. Cu doi de ”t”.

        Semnați aici și aici, i-am spus în timp ce îi întindeam pixul ieftin ce se termina cu o spirală elastică lipită de ghișeul de lemn de pe care luciul se ștersese de mult. A luat hârtiile și fără nici cea mai mică urmă de interes, a mâzgălit un fel de iscălitură în josul fiecărei pagini apoi mi le-a întins înapoi fără să scoată niciun cuvânt. Pe exemplarul care rămâne la noi vă rog să scrieți am primit un exemplar, data de astăzi și să semnați încă o dată, am continuat eu urmând procedura uzuală în timp ce separam foile fără să-mi ridic privirea dintre paginile răsfirate în fața mea. Niciun gest din partea ei. Tăcere. Se uita stingheră la mine iar obrajii îi deveniseră brusc stacojii. E ceva în neregulă? am întrebat-o nedumerită. Încerca să spună ceva dar bâiguia neinteligibil și am rugat-o să repete.

        Nu știu să scriu… am auzit într-un final și m-am oprit blocată holbându-mă fără să vreau la fata care cu câteva minute înainte mi se păruse frumoasă. Ăăă…cum adică? am insistat crezând că nu aud bine. N-am fost niciodată la școală, a continuat timid  scuzându-se inutil ca un copil ce tocmai făcuse o trăznaie. Eram în stare de șoc fără să știu cum să reacționez la auzul unei astfel de declarații. Nu mai văzusem niciodată pe cineva atât de tânăr complet analfabet deși prin natura meseriei pe care o am am întâlnit adesea persoane care se îngrozeau atunci când li se cerea să scrie trei rânduri  sau invocau lipsa ochelarilor când aveau de completat un simplu formular. Însă cu un pic de ajutor din partea mea reușeau până la urmă să scrie cu litere de tipar tremurate ducând la capăt mica sarcină ce inițial li se păruse peste puterile lor. De bine, de rău, cunoșteau literele dar să nu știe să scrie deloc, deloc, nu întâlnisem încă pe nimeni.

        Cât de vitregă poate să fie soarta cu unii oameni astfel încât un drept fundamental, dreptul la educație, să le fie atât de flagrant călcat în picioare? Nu există copil pe lumea asta care la șase ani să nu-și dorească să meargă la școală cu ghiozdănelul în spate împreună cu toți prietenii de pe stradă și  nu există infirmitate mai mare decât incapacitatea de a rămâne pierdut în fața literelor care deschid ferestre către lume.

        Cei mai mulți dintre noi nici măcar nu ne putem imagina cum ar fi viața fără să fim capabili să citim o carte sau un ziar, dar ce spun eu de cărți când năpăstuiții soartei nu pot descifra nici măcar prețurile afișate în magazine, semnele de circulație, orarul autobuzelor sau al trenurilor, nu pot completa un formular, nu pot citi prospectul unui medicament sau subtitrarea unui film și nici măcar nu își închipuie câte minunății se află în lumea internetului.

        Neștiința lor este un handicap imens care ne afectează pe toți, de cele mai multe ori un analfabet nu se va putea angaja niciodată, pentru că cine și-ar dori să lucreze cu cineva care nu e în stare să citească nici măcar un anunț pe care scrie închis sau, din contră, deschis? Ce sarcini ar putea duce la îndeplinire un astfel de angajat? Neavând din ce trăi, neavând cu ce-și hrăni copiii care apar inevitabil fără a fi necesară știința de carte, ce le rămâne de făcut acestor oameni? Să fure, să tâlhărească, să facă orice pentru a trăi la limita subzistenței. Lupta pentru supraviețuire îi îndeamnă spre ilegalități iar societatea îi marginalizează și în timp ce  ei își scot copiii la cerșit, noi îi blamăm că nu îi trimit la școală. Puțini însă realizează că un handicap al minții, așa cum este analfabetismul, îi împiedică să gândească la fel cum ar face un om care a trecut prin școală. Mintea lor este închisă și  nu face conexiuni în afara nevoilor primare iar noi nu avem dreptul să-i abandonăm aruncându-i la marginea lumii. Cunoșterea reprezintă însăși esența umanității iar mintea omului este cea care ne diferențiază de tot ceea ce face parte din regnul viu.

        Există multe campanii pentru ajutorarea copiilor aflați în imposibilitatea de a merge la școală și asta este un lucru minunat dar cei care au ajuns deja la vârsta maturității  fără să fie în stare să citească cele mai simple cuvinte sau să facă socoteli elementare au fost lăsați deoparte. E frustrant și nedrept. Cred că și ei merită o a doua șansă și sunt convinsă că niciodată nu este prea târziu. În 1953, primul său an de învățământ, tatăl meu a fost repartizat în satul Pucălățești, județul Alba. De fapt doar un cătun în care, pe lângă copiii de vârsta claselor primare de care urma să se ocupe, trăiau aproximativ 100 de adulți greu încercați de viață. 60 dintre aceștia nu știau nici să scrie, nici să citească. Împreună cu alți dascăli, tatăl meu a început o campanie de alfabetizare și după doi ani toți cei 60 de neștiutori de carte au obținut certificat de absolvire a patru clase. Pe bune. Fără pile, fără relații, fără aranjamente de culise ci doar pe baza cunoștințelor dobândite. Și, mai ales, fără să fie cheltuite sume importante de bani. Aș putea spune că alfabetizarea este  cauza umanitară care se poate duce la îndeplinire cu cele mai puține fonduri. Este nevoie doar de dorința de a face bine, încredere, optimism, elan și câțiva voluntari. Eu, una, m-aș băga oricând la așa ceva. Voi?

        Articol scris pentru Spring SuperBlog 2018, la proba sponsorizată de brokerul de credite – AVBS Credit: www.avbs.ro, compania de intermedieri credite bancare numărul 1 în România, după cifra de afaceri, în topul companiilor cu capital 100% românesc, în domeniul brokerajului bancar. Visează… Obține cu AVBS!”

AVBS-CREDIT

Share This:

Citește mai mult

arlington row

Weekend în Cotswolds

        Cu fiecare vizită pe care o fac în Anglia mai descopăr o părticică din țara aia minunată și, așa cum am mai spus de multe ori, Anglia nu înseamnă nici pe departe Londra. M-am simțit extraordinar de bine la Londra (în singura dată când am fost, acum șase ani) dar de atunci nu am simțit niciodată dorința de a o revedea. A fost un fel de bifă pe lista celor 100 de locuri pe care trebuie să le vezi înainte de a muri și cam atât. În schimb zona rurală a bătrânei Anglii este ceva care mi-a intrat sub piele și la care visez mereu, este locul de care nu mă mai satur, unde nu mă plictisesc niciodată și unde m-aș întoarce oricând. Dar ce spun eu că m-aș întoarce? Mâine m-aș muta acolo! dacă aș avea bani, evident, pentru că prețul vieții în Cotswolds este, din multe puncte de vedere, mai ridicat chiar decât în capitală și se știe că Londra este unul dintre cele mai scumpe orașe din lume.

        Cotswolds se numește partea Angliei unde am făcut excursia de o zi în weekendul trecut și cuprinde părți din cinci comitate (sau județe? cum se traduce oare counties?): Wiltshire, Gloucestershire, Oxfordshire, Warwickshire și Worcestershire. cotswolds

        Considerată ca fiind inima Regatului este una dintre comorile cele mai bine protejate de englezi. Și credeți-mă, au cu ce se mândri. Peisajul rural cu dealuri molcome și veșnic verzi (iarba nu se usucă nici iarna), sătucurile medievale cu case din piatră de culoarea mierii (un calcar specific zonei) sau conacele impunătoare retrase după garduri de piatră îți dau simțământul că tocmai ai intrat într-o poveste din timpuri imemoriale. Cotswolds a prosperat devenind cea mai bogată regiune a Angliei începând cu Evul Mediu datorită creșterii oilor, lâna acestora, de o calitate excepțională, fiind cunoscută și vândută în toată Europa. De fapt chiar etimologia numelui derivă din ocupația de bază a locuitorilor, cot însemnând în anglo-saxonă țarc pentru oi iar wold – deal, Cotswolds fiind astfel un fel de ”dealuri pe care se află țarcuri”, lucru care se păstrează și în prezent. Trecând cu mașina pe șoselele impecabile, am văzut peste tot în stânga și-n dreapta oi păscând în tihnă fără să fie afectate de ploaia care parcă nu se sfârșește niciodată. Ce mi s-a părut foarte drăguț era faptul că mieluții erau îmbrăcați cu un fel de pelerine de ploaie portocalii, exact așa cum poartă unii căței de salon atunci când sunt scoși la plimbare.

        Un aspect important pe care vreau neapărat să îl punctez atunci când vă gândiți la o excursie în Anglia este să nu aveți așteptări (pozitive) din partea vremii. În Anglia plouă mult, asta știe oricine, iar dacă veți spera la cer senin și zile calde s-ar putea să fiți dezamăgiți. Mai bine porniți cu mindset-ul că vremea este mizerabilă, vă luați o jachetă cu glugă sau o umbrelă și pantofi corespunzători iar dacă, printr-o minune, apare soarele, cu atât mai bine. Dacă nu, măcar veți fi scutiți de supărări inutile. Noi am plecat sâmbătă dimineața pe o ploaie torențială dar asta nu ne-a împiedicat cu nimic să ne bucurăm de splendorile locului. Traseul, pregătit și studiat cu minuțiozitate dinainte, a însemnat plecarea din Coventry având destinația finală Bath, adică exact de-a lungul regiunii Cotswolds, asta însemnând aproximativ 150 de km și bineînțeles nu pe autostradă ci pe drumurile care duc prin satele tradiționale.

        Într-o singură zi n-ai cum să vezi tot, iar când stai și te uiți pe hartă nu știi ce să alegi. Pozele de pe internet îți iau ochii, fiecare localitate are un specific și un istoric de neratat, te gândești că o abatere de 10-15 km de la drumul principal nu poate să ia mult dar până la urmă timpul fizic nu îți ajunge decât pentru mult mai puțin decât ai plănuit inițial. În final noi ne-am lăsat duși de ritmul propriu fără să transformăm excursia într-un maraton ceea ce a fost o alegere mai mult decât înțeleaptă. Am luat-o la pas tihnit și chiar dacă nu am respectat planificarea făcută acasă, a fost o zi memorabilă de care îmi voi aminti întotdeauna cu plăcere. Toate localitățile în care am făcut popasuri ne-au depășit așteptările iar dacă acum, când încă nu au înfrunzit copacii, arată ca în povești, cred că din luna mai încolo rămâi literalmente gură-cască.

  • Moreton in Marsh, în traducere ”ferma de pe mlaștină”, a fost primul sătuc în care am oprit și deși ploua destul de tare nu ne mai dădeam duși de acolo. Impactul vizual a fost mai mult decât copleșitor și am făcut o mie de poze fără să știm că ne așteaptă locuri cu mult mai spectaculoase. Cred că ”am pierdut” vreo două ore pe străduțele medievale iar asta ne-a dat un pic programul peste cap fiindcă nu am mai apucat să vedem tot ce ne-am propus pentru ziua respectivă și am fost nevoiți să tăiem de pe listă câteva localități. Practic am explorat doar cinci orășele din cele șapte vizate inițial.Moreton in Marsh
  • Bourton on the Water. Ca în toate localitățile din zonă, numărul turiștilor îl depășește pe cel al localnicilor (3300) dar noi am avut norocul să ”prindem” o zi în care nu era foarte aglomerat, pe de o parte fiind încă departe de sezonul estival iar pe de altă parte fiind cu o zi înainte de Paști. Mă gândesc că mulți or fi stat acasă să petreacă în familie și astfel orășelul străbătut de râulețul Windrush avea un aer extrem de liniștit. Podurile joase, construite pe arcade din aceeași piatră galbenă pe care o vezi peste tot, au adus localității denumirea de Veneția din Cotswold. bourton on the water2Tot aici se află atelierul/ manufactura care face parfumuri pentru însăși Regina Marii Britanii și o mulțime de magazine cochete care vând lânurile tradiționale sub diverse forme începând de la simple fire până la tricotaje superbe din cel mai fin cașmir. Ca să nu mai spun de restaurantele cu mici terase în față de unde nu m-aș mai fi dezlipit în vecii vecilor. b3
  • Bibury. Era cât pe-aci să spun că dacă ar fi să aleg doar una din cele cinci localități în care ne-am oprit, aș alege Bibury dar nu ar fi corect din partea mea pentru că toate mi-au plăcut la fel de mult. Este mică, doar 600 de locuitori, și este neschimbată de 600 de ani. Nu, n-am greșit. Șirul de căsuțe numite  Arlington Row a fost construit în 1380 și de atunci au rămas exact la fel fiind locuite și în ziua de azi. Inițial au fost casele unor muncitori, mai exact țesători de lână, iar acum, la prețul astronomic la care au ajuns, au devenit case de vacanță pentru londonezii bogați care se retrag aici la fiecare sfârșit de săptămână. arlington rowFiecare sat, oricât de mic sau mare ar fi, are o biserică ce ar putea deservi un număr mult mai mare decât localnicii și toate aceste lăcașuri de cult sunt cunoscute sub denumirea de wool churches pentru că au fost construite din donațiile fermierilor și negustorilor care se ocupau, ați ghicit, cu crescutul oilor și comercializarea lânii. WOOL CHURCHEconomic vorbind, Anglia a dus-o extraordinar de bine în toate timpurile și nu e de mirare acest lucru având în vedere că au avut mereu minți luminate care au controlat pârghiile în interesul națiunii. Spre exemplu, pentru a susține producția de lână și a crește consumul intern și nu doar exporturile, în timpul regelui Carol al II-lea, mai exact în 1667, a fost adoptată o lege care prevedea că toate trupurile care urmau să fie înmormântate trebuiau să fie învelite într-un giulgiu de lână cu excepția cazului în care persoana ar fi murit de ciumă:

    No corps should be buried in anything other than what is made of sheep’s wool only; or put into any coffin lined or faced with any material but sheep’s wool, on pain of forfeiture of £5.”

  • Tetbury, un alt orășel superb, știu că mă repet și devin plicitisitoare dar nu găsesc alt cuvânt mai potrivit :) Este în apropierea reședinței prințului Charles de la Highgrove de unde se vede că și mărimilor de sânge albastru le plac aceleași lucruri ca și muritorilor de rând. The Market House, construită în 1655 și încă funcțională este unul din punctele de atracție ale orașului. Când am ajuns noi era deja târziu și în piața acoperită și construită pe piloni de piatră se strângeau deja tarabele dar tot am apucat să vedem și să simțim un pic din atmosfera locală. tetbury2Localitatea este una dintre cele mai vechi din zonă, aici existând o mănăstire atestată încă din anul 681 adică pe vremea când pe la noi bântuiau popoarele migratoare. Au ceva avans față de noi :) tetbury
  • Castle Combe. Era aproape noapte când am ajuns în micul paradis și noroc cu mine că am insistat să ne abatem din nou de la drumul principal ca să vedem  the “Prettiest Village in England”. Mare păcat ar fi fost să ratăm așa ceva. Satul de doar 300 de locuitori și-a câștigat acest titlu pe bună dreptate și reprezintă chintesența satului tipic englezesc. castle combNu există stâlpi de iluminat public și nici antene de satelit iar dacă nu ai vedea câte o mașină din loc în loc ai putea jura că ești contemporan cu Shakespeare. castle comb2În seara în care noi ne-am plimbat prin Castle Comb nu mai era picior de turist pe stradă, un singur om am văzut care își plimba câinele iar în rest o pace și o liniște întreruptă doar de ciripitul păsărilor. Am crezut că am ajuns în rai, jur că nu am destule superlative ca să exprim stările prin care am trecut.

        Îmi place enorm să călătoresc, să descopăr locuri noi și în general prefer să văd de fiecare dată altceva. În afară de acum, când mi-am jurat că o să revin cât de curând în Cotswolds, mi s-a mai întâmplat o singură dată să îmi doresc cu ardoare să merg din nou pe aceleași cărări umblate și anume în Santorini dar uite că au trecut deja șapte ani și încă nu mi s-a materializat dorința. În Cotswolds însă pare mai ușor de ajuns, cel puțin pentru mine. Dacă ar fi să recomand un singur loc din Anglia, cu siguranță acesta ar fi în capul listei și credeți-mă că am văzut o mare parte din țara asta minunată.

Share This:

Citește mai mult