Ultima, și sper că și cea din urmă, peripeție înainte de plecare

        Sper să fie ultima pe care v-o mai spun înainte de plecare pentru că orice s-ar mai întâmpla de acum înainte o să consider ca fiind normalitatea (paralelă) care mă înconjoară. Nu mai pot, deja e culmea culmilor tot ce mi se întâmplă.

        Vă spuneam că Blueair și-a anulat toate zborurile din Cluj spre Birmingham cu două săptămâni înainte de plecarea mea și că, după ce a încercat să mă aburească oferindu-mi la schimb un zbor deasupra unui cuib de cuci, m-am sictirit și am renunțat la serviciile lor. Bon. Le-am cerut deci banii înapoi, ei au zis că mi-i dau și într-adevăr în aceeași zi am primit un email de la firma care intermediază tranzacțiile online prin care eram anunțată că suma a fost retrasă de la comerciant și mi se va face un refund pe același card cu care am plătit în decembrie. Mai exact, voi primi 612 lei ”în câteva zile lucrătoare”. Nu știu ce înțelegeți voi prin câteva zile dar eu m-am gândit la trei-patru.

        Între timp m-am luat cu cealaltă problemă, cu viza, și pe asta cu banii am lăsat-o în standby. Vorba vine, ”am lăsat-o”, de fapt știam că se rezolvă, era pe fluxul normal deci nu aveam de ce să îmi fac griji. Nu era doar prima dată când renunțam la un serviciu sau când făceam retur la ceva ce cumpărasem de pe internet și niciodată n-am întâmpinat vreo dificultate. E drept că banii nu vin la fel de ”instant” cum pleacă, dar vin.

        Așa deci, prinsă cu tot felul de treburi legate de viză!!, liste, bagaje, asigurări și alte alea am neglijat problema refund-ului și nu mi-am mai verificat contul până azi când, surpriză-surpriză!… nema bani. Să vezi și să nu crezi. În primul moment m-am gândit că am greșit cardul, că am uitat cu ce am plătit și am luat la purecat toate celelalte carduri pe care le mai am. Aceeași goliciune. Nothing, nada, niente. Nicio intrare. Am simțit că turbez. Trecuseră 15 zile din care 9 lucrătoare. Primul impuls, normal aș zice, (vorbesc de impulsurile raționale, nu de turbarea care m-a cuprins) a fost să pun mâna și să scriu la PayU Services – intermediarii.

        Am primit imediat un reply automat cu numărul solicitării și mi s-a spus că voi primi un răspuns în cel mai scurt timp posibil, lucru de care m-am îndoit profund atunci când am văzut că sediul firmei era la Poznań, în Polonia cred că e asta. No, zic, am pus-o, până stau polonezii să traducă ce am scris eu în românește durează cel puțin o zi dar m-am înșelat. Mi-au răspuns super-rapid că tranzacția la care fac referire a fost finalizată din punctul lor de vedere pentru că au transferat banii exact pe contul cu care s-a făcut plata și mi-au dat numărul de referință, codul de autorizare, data procesării și tot ce mai trebuie. Tot, tot, tot ce aveam nevoie. Știu asta pentru că am lucrat 20 de ani într-o bancă. Deci banii intraseră în banca mea de aproape două săptămâni. În banca mea dar nu în contul meu, lucru care nu mă încălzea nici cât negru sub unghie.

        Continuarea scenariului se mută pe site-ul băncii, la secțiunea reclamații. Sau eram eu cu capsa pusă, sau nu e totuși normal ca după ce te întreabă cum dorești să primești răspunsul și le spui clar că pe email apoi le dai adresa de email ei totuși încep să te întrebe pe ce stradă stai, la ce număr, la ce apartament și ce cod poștal ai. Câmpuri obligatorii!

        Anyway, într-un final am completat toate rubricile inutile ale formularului și, pe fondul bleu ciel al monitorului, banca mi-a confirmat că reclamația mea a fost înregistrată cu succes și că imediat voi primi un email în acest sens. A trecut juma’ de zi și nimic. Încă mai aștept un număr de înregistrare și apoi îmi voi muta așteptările pe bani. 612 lei. 200 de dolari canadieni care zău că mi-ar prinde bine înainte de plecare.

        Cam atât am avut de spus pe ziua de azi. Indiferent ce mi se va mai întâmpla de acum încolo, sper ca seria ghinioanelor legate de plecare să se oprească aici și orice va mai fi o să consider că așa trebuie să fie. Sper doar să nu îmi explodeze țuica în bagajul de cală pentru că da, normal, că o să duc o sticlă de țuică. Ar trebui să fii bătut în cap să mergi cu bagajul gol 🙂