Urmează etapa vieții cu masca pe figură

        Astăzi este o zi specială, ultima din așa numita perioadă a stării de urgență. Deși au trecut doar două luni de la decretarea acesteia, îmi pare că au trecut doi ani, atât de multe frustrări am adunat în mine iar ora 12 din această noapte este așteptată de toată lumea mai ceva ca Revelionul și spun asta fără să exagerez deloc. Tocmai am închis televizorul (mă uitam pe ProTV) și l-am văzut pe Sorin Stratulat (un hair stylist cu carismă, canal de YouTube și multe apariții la tv) care declara cu seninătate și mare bucurie că are programări la salon începând de la miezul nopții 🙂

        Primul meu impuls a fost să mă gândesc la ridicolul situației și să râd ironic dar apoi m-am oprit brusc întrebându-mă cine sau ce îmi dă mie dreptul să judec pornirile celor din jur. De ce să comentez dorințele sau stilul de viață al celor care nu se aseamănă cu mine sau de ce să fac comparații care nu au nicio relevanță.  Fiecare face ce crede cu viața lui, cu banii lui și cu timpul lui, desigur atâta timp cît deciziile sale nu îi afectează pe cei în mijlocul cărora trăiește. Iar dacă Zița, Chița și Aristița vor să își facă șuvițe la miezul nopții, ce treabă am eu cu ele?

        Îmi aduc aminte cât de rău mi-a căzut reacția unei persoane apropiate, atunci când i-am povestit că anul trecut în primăvară l-am dus pe Jax, rottweilerul nostru de 5 ani, la un RMN pentru că niciun veterinar nu reușea să îi pună un diagnostic clar fără rezultatul unei astfel de investigații. Persoana respectivă s-a declarat dezamăgită și chiar șocată în sens negativ că am fost în stare să plătim atât de mulți bani pentru ”un câine” pentru că, da, un RMN la un animal costă la fel de mult ca la un om. Surprinzător pentru unii, pe interior suntem construiți la fel, ba chiar aș putea să spun că inima unui câine este mult mai plină de iubire decât a multor semeni de-ai noștri dar e drept că să vezi asta nu e nevoie de raze și nici de autopsie.

        Desigur că și inimioara de pisică este la fel de caldă și de cuprinzătoare numai că ele, pisicile adică, au un cu totul alt mod de a se exprima. Dacă nu aș fi avut-o pe Sylvestra alături, cred că înnebuneam în pandemia asta atât de singură am fost. Toți cei dragi mie erau la sute sau chiar mii de kilometri distanță și niciun skype, zoom sau whatsapp nu poate să înlocuiască apropierea fizică mai ales atunci când lucrurile sunt atât de nesigure și complicate. Iar faptul că toate călătoriile au fost blocate făcând imposibilă perspectiva unei date certe a revederii a făcut ca viitorul să pară și mai urât.

        Pisica, Sylvie cum îmi place să o alint, m-a salvat de la depresie. Viețuca ei mică mă face să simt că nu sunt singura care respiră între cei patru pereți și somnul ei liniștit din fiecare noapte pe picioarele mele îmi dă senzația de cămin cald și primitor. Ea știe întotdeauna, mai bine decât orice psiholog cu doctorat, în ce dispoziție intru în casă iar dacă sunt bine dispusă se freacă de mine miorlăind dramatic până deschid un pliculeț cu mâncare, dacă însă sunt tristă se cuibărește în poala mea, își lasă capul moale și toarce încetișor. Nu are pretenții mari (poate doar un anumit fel de hrană de la un pet shop online, preferatul ei), nu ține supărarea chiar dacă o cert și, de când a îmbătrânit nici nu mai rupe canapeaua și perdelele.

        Mâine, deci, începe o nouă etapă din viața noastră. Etapa cu mască pe figură lucru care îmi provoacă o stare de anxietate pe care nu mi-o pot explica prea clar, cert este că purtatul măștii îmi dă o senzație ciudată de semi-clauostrofobie de mă iau toate transpirațiile. Mintea mea îmi spune că nu e mare lucru și cu toate astea mi-e teamă să nu mă sufoc așa că presimt că vizitele mele în magazine vor fi foarte rare și mai ales foarte scurte. Oricum, înainte de orice magazin, mâine primul drum pe care o sa-l fac fără declarație va fi la câini, adică cei trei câini ai familiei, Max, Gina și Patrocle pe care nu i-am mai văzut de două luni. Deși în timpul ăsta au avut de toate, căldurică, jucării, spațiu de alergat și cea mai bună hrana pentru caini, sunt sigură că și lor le este dor de mine și mâine vor sări să mă doboare. Abia aștept.

        Later edit:

        Am deschis din nou televizorul și l-am văzut pe Iohannis care a apărut foarte încrâncenat și ferm, cu o mutră serioasă înspre încruntată, zici că era proful ăla care dă numai note de trei și ne-a zis ceva de genul ”români, să fie clar, dacă numarul de cazuri de infectări va crește substanțial, nu voi ezita să declar o nouă stare de urgență!” la care eu m-am făcut mică-mică pe canapea de zici că urma să deschidă catalogul exact la foaia mea. Doamne feri!