Nu am ținut niciodată un jurnal al recunoștinței, chestie foarte la modă în ultimul timp, și nu pentru că nu mă atrage ideea (ba din contră, mi se pare una foarte bună) ci pur și simplu pentru că am tot tergiversat lăsând de pe o zi pe alta așa cum se întâmplă de multe ori dacă nu ai un deadline impus. Nu îmi exprim deci recunoștința în scris dar cred totuși că și dacă o faci doar gândind este un exercițiu prin care realizezi cât de multe lucruri din viața ta merg bine ajutându-te să te îndepărtezi de sentimentele și experiențele negative. Pentru o eficiență maximă se spune că e bine să te concentrezi pe lucruri cât mai concrete și să fii cât mai exact cu putință. Adică să nu o faci la modul general gen ”am o familie frumoasă” ci să iei un mic gest petrecut în timpul zilei pe care să îl prețuiești la adevărata lui valoare cum ar fi un compliment primit de la partener, o îmbrățișare spontană de la copil sau o încurajare primită atunci când aveai mai mare nevoie.
Optimiștii văd întotdeauna partea plină a paharului, trăiesc în prezent și de aceea sunt mereu bine dispuși și cu chef de viață. Recunoștința se poate manifesta și pentru lucrurile materiale pe care le deții și nu mi se pare deloc nelalocul lui să te bucuri de anumite obiecte care te înconjoară. Unele bunuri materiale sunt importante chiar dacă fericirea poate fi obținută și fără ele. Mare cuvânt fericirea asta și nu știu dacă am fi mai fericiți fără tot ce ne aduce societatea modernă. Eu personal sunt departe de a fi adepta unui stil de viață minimalist și nu mi-ar plăcea să mă întorc la vremurile în care aveam doar trei perechi de încălțări: o pereche de pantofi pe care îi purtam primăvara și toamna, o pereche de cizme și una de sandale. Așa aveau toate colegele mele și nu sufeream din această cauză pentru că asta era normalitatea timpurilor de atunci. Dar de ce să nu mă bucur acum când am posibilitatea să-mi schimb pantofii la fiecare două trei zile și de ce să umblu cu aceeași pereche de cizme cinci ani doar ca să îmi mențin dulapurile goale?
Sunt recunoscătoare în fiecare zi pentru bunăstarea materială la care am ajuns și obiectele care mă înconjoară le consider micile mele comori. Nu sunt atașată emoțional de ele dar prezența lor în viața mea mă încântă nespus. Când aveam 18 ani nici în cele mai frumoase visuri nu credeam că o să am în baie trei rafturi pline de cosmetice și că o să am concomitent crema de zi, cremă de noapte, cremă de ochi, ser hidratant și mască exfoliantă. Sau că voi căuta pe google după cuvintele crema antirid și nu crema antirid pret. Nu că banii nu ar conta, nu că m-ar da afară din casă, dar pur și simplu am ajuns să îmi permit să-mi cumpăr ce cosmetice vreau, când vreau și de unde vreau. Cum să nu fiu deci recunoscătoare pentru asta?
Iar ca să înțelegeți mai bine contextul, o să vă povestesc o amintire înduioșătoare din vremuri (aproape) imemoriale. Eram în ultimul an de liceu și stăteam la internat într-o cameră împreună cu alte cinci colege de clasă. Eram multe, e adevărat, dar norocul e că ne înțelegeam foarte bine și am rămas la fel de bune prietene până în ziua de azi. Primisem de curând, cu ocazia mărțișorului parcă, un cadou de la iubitul meu de atunci (coleg de clasă și el) un spray deodorant Rexona cumpărat de pe piața neagră. Pare ridicol acum un astfel de cadou dar la vremea respectivă era aur curat. Mă invidia toată lumea pentru comoara pe care o țineam în dulap de parcă eram burdușită cu Chanel și Dior. Una din colegele mele de cameră fusese invitată la o întâlnire și urma să se vadă cu un băiat (pentru a doua sau a treia oară), un băiat care venea în Cluj special pentru ea și aveau să se întâlnească la gară, dis de dimineață pentru că atunci sosea trenul. Știam desigur toate amănuntele pentru că eram ca surorile și împărtășeam totul. Emoții mari, pregătiri pe măsură, cu ce să se îmbrace, la ce oră să plece ca să nu ajungă nici prea repede, nici prea târziu și tot felul de sentimente amestecate ca la 18 ani. N-a îndrăznit să-mi ceară sprayul și nici eu nu i l-am oferit pentru că era încă nou nouț și nu îl începusem. Cumva știam amândouă că ea avea nevoie de spray, știam că era imperios necesar să se dea cu Rexona pentru așa un eveniment important, eu știam că ea și-l dorește, ea știa că eu știu că nu are curaj să mi-l ceară și totuși niciuna dintre noi nu am spus nimic, am lăsat tensiunea care plutea în aer să se întindă la maxim și ne-am culcat.
Dimineața, pe întuneric încă, s-a sculat să plece la gară, a venit lângă patul meu, m-a atins pe față cât să mă trezesc și m-a întrebat dacă poate să se dea cu sprayul meu. Desigur, i-am răspuns, și m-am întors pe partea cealaltă fericită că pot să-i fac o bucurie. Am auzit cum a deschis ușa dulapului, cum a pulverizat cu mare precauție și economie două pufuri scurte și cum apoi a plecat spre marea întâlnire. Acesta a fost primul meu spray Rexona pe care l-am ținut ”de bun” și pe care apoi l-am împrumutat din când în când și celorlalte fete din cameră, un spray Rexona pe care l-am folosit pe post de parfum trăgând de el atât cât s-a putut și cu care, la banchetul de absolvire care s- a ținut în cantina liceului, ne-am ”parfumat” toate. Cum să nu fiu recunoscătoare pentru ceea ce am acum? 
