Am avut întâlnirea de 40 de ani de la terminarea liceului. Jesus! 40 sună rău și dacă ar fi să-i numeri de când te-ai născut, darmite dacă îți iei un alt moment de referință cum ar fi absolvirea liceului 🙂 Important (și ciudat în același timp) este că nu îi simt și, după ce am vorbit cu mulți dintre colegii care au fost prezenți la festivitate, se pare că împărtășim aceleași senzații. Adică ai impresia că ai rămas același om dintotdeauna cu aceleași gânduri, trăiri și simțiri și doar învelișul s-a schimbat. Adică ceea ce se vede cu ochiul liber și care până la urma urmei nici nu este, sau nu ar trebui să fie, atât de important. De tegumente vorbesc, și asta într-un moment în care unul din influencerii vieții tocmai a dat frâu liber unor inepții arhaice exprimate într-un mod sexist, misogin și discrimnatoriu. Dar despre asta voi scrie altădată.
Acum vreau să vă spun ce s-a mai întâmplat de la precedenta întâlnire, cea de 30 de ani. În primul rând i-am recunoscut pe toți, nu era nimeni atât de schimbat încât să fii nevoit să-l întrebi ”dar tu de-al cui ești, dragă?” E adevărat că pe cei din clasa paralelă nu îi știam pe toți după nume (cred că pe unii nu i-am știut niciodată) dar vizual i-am recunoscut cu ușurință. Fetele mi s-a părut că arătau mai bine, poate și din cauza faptului că se vedea că se străduiseră. Vopsite, aranjate, machiate și puse la patru ace, păreau cu 10 ani mai tinere. Băieții, mai miserupiști ar fi putut fi (unii, nu toți) confundați cu profesorii care, by the way, au venit în număr de doi. Erau aceiași pe care îi lăsasem în urmă cu 40 de ani, profesoara de fizică și un prof de info. Ce mi s-a părut incredibil este că ne țineau minte pe toți. E drept că la asta a ajutat mult și Facebook-ul care aduce interacțiune din când în când și astfel nu te lasă să îngropi cu totul amintirile.
La școală am ținut un fel de oră de dirigenție unde fiecare dintre noi a vorbit despre sine, unii pătrunși de importanța realizărilor personale, alții mai modești, dar ce am constatat cu o oarecare surpriză a fost faptul că centrul de interes s-a mutat asupra carierei și reușitelor profesionale ale copiilor fiecăruia. Adică s-a pus mai puțin accentul pe cariera personală și mai mult (cu mândrie, evident) pe ceea ce au reușit să facă cei din generația următoare. Mi s-a părut oarecum amuzant și mă gândeam că până deunăzi comparam între noi progresele copiilor în câte poezii știau să spună pe de rost sau ce premiu au luat. Am avut colegi care nu au putut să participe (majoritatea de peste ocean) și au intrat online ceea ce acum 10 ani ar fi fost inimaginabil.
În afară de faptul că toți au vorbit despre copii, s-a vorbit foarte mult și despre pasiunile pe care ni le-am descoperit în ultimii ani și care au devenit prioritare. Parcă realizările profesionale (și mulți dintre colegii mei au reușit extraordinar de bine) nu mai sunt atât de importante și nu aduc atâta bucurie în viață așa cum aduc orele petrecute în fața unui șevalet, pe terenul de sport sau îngrijind flori în grădină. Nu bănuiam că am avut colegi atât de talentați și creativi pe care eu îi știam buni doar la matematică. Sau alții, care pe vremuri păreau total dezinteresați de frumos și natură, să își umple acum toate după-mesele și weekendurile cultivând plante rare. Eu nu am suflat un cuvânt despre hobby-ul meu cu YouTube-ul și nu pot să explic exact de ce. Nu din modestie, dar știu că pentru unii este uneori foarte greu de înțeles ceea ce fac eu și să explic cuiva de la zero este destul de dificil. Cu totul altceva este când lumea mă știe deja, mi-a văzut un video sau două și apoi purtăm o discuție pe această temă cum, de altfel, s-a și întâmplat. Unele ”fete” știau cu ce mă ocup în timpul liber așa că nu e chiar un secret.
Sportul, ca hobby, a fost pe buzele multora. Am colegi care s-au apucat de alergat la modul serios participând la maratoane, alții spuneau că merg la baschet sau fotbal de două ori pe săptămână iar de Horea, cel care s-a ocupat de organizarea evenimentului, știam de ceva timp că face ciclism, hai să nu zic de performanță, dar într-un mod profesionist. Și l-a atras în acest sport și pe băiatul lui, acum student. Se vede clar că e pasionat, nu doar după pozele pe care le postează de la concursuri ci și după faptul că știe totul despre biciclete. Poți să îl întrebi orice despre biciclete mtb (mountain bike, adică), BMX, city bike sau chiar biciclete pliabile pentru că, în mod sigur, vei găsi o opinie competentă.
După întâlnirea de la școală am mers la un restaurant drăguț unde am ”petrecut” până la 12 noaptea. Am pus ghilimele pentru că de fapt mai mult am stat de vorbă, afară la aer curat. Aproape nimeni nu mai fumează sau, în orice caz majoritatea a renunțat la acest viciu (înțelepciunea vine odată cu vârsta) și nici de băut nu s-a băut cine știe ce. A fost un mic grup care a încercat să aprindă atmosfera invitându-ne la dans dar nu a avut deloc succes. A fost plăcut, m-am simțit bine, m-aș întălni din nou cu drag cu foștii colegi (și ne-am propus să facem mai des acest lucru) dar nu am mai simțit nici pe departe emoțiile de altă dată. De ce? asta nici eu nu aș putea să spun.
Încerc un răspuns referitor la lipsa emoțiilor sau diminuarea lor după 40 de ani. La vârsta înțelepciunii, unde zici că ai ajuns, emoțiile s-au transferat copiilor, nepoților, ei au emoții cu diverse ocazii și evenimente. E normal, înțelepciunea le estompează, probabil le transformă. În ce? Probabil în dragoste și multe altele. Nu stiu nici eu. Poate vor apare iarăși la nașterea primului strănepot?
Se prea poate ca aceasta sa fie explicatia, nu m-am gandit.