Povestea mea cu Danone

         Era perioada când încă multe grupuri de francezi veneau cu ”ajutoare” in România, țară despre care nu stiau mai nimic. Multi dintre ei se asteptau sa gaseasca un tărâm semi-sălbatic dar odată ajunși aici aveau surpriza să întâlnească oameni de acelasi nivel intelectual cu ei doar că mult mai saraci. Si mult mai putin umblati prin lume.

         Părinții mei erau profesori și încă nu se pensionaseră iar cum ajutoarele erau destinate in special scolilor am avut ocazia sa intru in contact cu multi francezi care veneau cu astfel de acțiuni umanitare. De multe ori  erau cazați la părinții mei acasă iar cu unii dintre ei am legat prietenii care se păstrează si in ziua de azi.

         La una din aceste vizite au venit doua doamne, profesoare într-un orășel din Alsacia. Dupa ce s-au instalat la ai mei si-au desfacut bagajele (făcusera doua zile pe drum) ca sa isi puna ordine in lucruri. Ca orice om obisnuit avusesera mâncare cu ele pe drum și in urma calatoriei destul de obositoare se adunaseră diverse ambalaje goale în gențile lor. M-au intrebat unde ținem lada cu gunoi (nu cea mică, de sub chiuveta din bucătărie, ca tot omul) ci tomberonul din curte. Le-am dus cu mine și le-am arătat iar ele au aruncat tot felul de sticle, cartoane, hârtii, celofane …si niste păhărele din plastic frumos colorate … nu-mi venea sa cred ca aruncă așa ceva la gunoi ! Erau prea frumoase și păreau că încă se mai pot folosi mult timp.
După ce ele s-au intors în casă m-am dus pâș-pâș înapoi să studiez comoara din gunoi. Erau păhărele de iaurt Danone cu myrtille (nu știam ce-s alea , m-am uitat in dictionar si am văzut ca erau afine). Păhărelele erau făcute dintr-un plastic destul de gros (mult mai tare decat ceea ce gasim noi acum in supermarket) si erau cilindrice. Aveau un desen frumos pe ele și mi s-au părut perfecte pentru un set de picnic. Fără sa clipesc le-am luat pe toate din gunoi, nu mai țin minte câte erau, vreo 5-6,  le-am spălat si le-am dus acasă la mine.

              Da, exact așa am făcut. Am luat din gunoi ambalaje de unică folosință aruncate de alții.

        Eram atat de înapoiați la vremea aia iar diferența era uriașă între noi si occident. Ca să cumpărăm iaurt sau sana încă mergeam la magazin cu borcane la schimb. De iaurt cu fructe nu auzise neam de neamul meu.  Așa arăta un borcan de iaurt din acea vreme si se vede că era o mare diferență între ”achizițiile”  mele si borcanul de mai jos, nu ?

         Am folosit păhărelele de la Danone două sau trei veri la rând la fiecare ieșire la iarbă verde. Noi, adulții beam cafea din ele iar copiii suc. Paharele de plastic mi-au fost admirate si lăudate de toți prietenii (chiar mă invidiau pentru ele)  iar mie îmi plăcea Danone încă dinainte să gust vreun iaurt 🙂

         Prima relație ”intimă” cu Danone am avut-o în Franța (tot în anii 90) când am mâncat un iaurt cu zmeură. Mi-a placut extraordinar de mult, până atunci pentru mine iaurtul era … iaurt si gata. Ceva acrisor, alb si cu consistență vâscoasă. Nu am înțeles de ce se chema ”yaourt” ca nu avea nici o legătura cu ceea ce era in mintea mea până atunci. Ca să nu mai spun de iaurtul ”aux pépites de chocolat” un alt desert grozav. Aș fi mâncat numai Danone în tot felul de combinații.

         Am intrat pe site la Danone si am vazut ca au facut treabă bună de când au venit in România. Mai mult de 1 milion de iaurturi pe zi ? Nici să le numeri nu apuci 🙂 Nu mi-am dat seama până acum cât de puternici sunt pe piață deși, dacă stau să mă gândesc un pic, la raionul de iaurturi mai mult de jumătate din rafturi sunt pline cu Danone. Iar eu staționez destul de mult în zonă.
Cu asta se mândresc cei de la Danone și se vede că au cu ce:

Later edit : tot atunci am mai luat din gunoi și o sticlă goală de plastic 🙂 . Acum mă simt ușurată, am mărturisit tot.