st

Cadouri pentru bărbați

        Îmi place să fac cadouri, cu mult mai mult decât să primesc. De fapt cui nu-i place să vadă bucuria din ochii persoanei iubite atunci când descoperă surpriza pe care i-ai pregătit-o cu mult drag? Cred cu tărie că a face cadoul potrivit este o artă (sau o știință) care se învață în timp și care înseamnă cu mult mai mult decât simplele bune intenții. Este nevoie de pregătire, atenție la detalii și multă implicare.
       Scuzată-mi fie lipsa de modestie, dar acum am o părere foarte bună despre mine în ceea ce privește talentul de a alege darul perfect deși până să ajung aici am dat-o de câteva ori în bară.
        Uneori este destul de greu să-ți dai seama că nu ai făcut cadoul potrivit pentru că, în astfel de ocazii, oamenii sunt exagerat de politicoși și nu mai prididesc cu mulțumirile și laudele. Există însă semne care ar trebuie să ne dea de gândit: dacă prietena ta cea mai bună nu o să poarte colierul primit de ziua ei, e clar că nu i-a plăcut, dacă nu o să vezi statueta dăruită socrilor expusă undeva în casă, însemnă că nu a fost pe gustul lor, dacă păpușa adusă de Moș Crăciun zace pe fundul unei cutii, e clar că fetița ta și-a dorit un alt model și așa mai departe.
        Mie mi s-a întâmplat însă să primesc și feedback negativ instant. În urmă cu mulți ani, în timp ce îmi lua din mână cadoul frumos împachetat și mă săruta, soțul meu mi-a spus Mulțumesc pentru tradiționala cămașă înainte de a desface ambalajul și a vedea ce este înăuntru.  Nu era o cămașă, era un set de două cămăși, foarte frumoase de altfel, dar nu greșise prea mult. Atunci mi-am jurat că never-ever nu o să-i mai cumpăr cămăși de ziua lui și m-am ținut de promisiune.
        Atunci când faci un cadou există un prag psihologic destul de greu de depășit: puterea de a trece peste dorința de a cumpăra ceva cee îți place ție și care tu crezi  că i s-ar potrivi sărbătoritului și alegerea a ceea ce își dorește el cu adevărat. S-ar putea să fie o diferență de la cer la pământ.
        Pentru aniversarea de 18 ani a băiatului meu vroiam să-i cumpăr un ceas frumos, mai scumpicel, ceva fancy dar totuși util, să-i rămână și o amintire… știți voi clișeul după care gândim de multe ori când alegem un cadou. Eram un pic nehotărâtă în alegerea mărcii și a modelului și atunci mi-am zis că poate ar fi bine să-l întreb ce și-ar dori exact astfel încât să-l poarte cu plăcere. Răspunsul lui m-a șocat și, drept să spun, mi-a tăiat tot elanul: Mamă, dacă vrei să-mi faci o bucurie mare de ziua mea, te rog să-mi cumperi un compresor, mie nu-mi trebuie ceas. What??? nici nu știam exact ce-i ăla compresor, știam că e o sculă sau aparat dar nu știam la ce folosește. Am fost, într-un fel, dezamăgită dar apoi m-am gândit la câte cadouri aiurea primisem eu de-a lungul timpului și de care nu m-am bucurat deloc: seturi de cosmetice care nu mi se potriveau, bibelouri și vaze pe care le urăsc, servicii de farfurii, căni sau pahare de care nu aveam nevoie sau aranjamente cu lumânări, flori de pai și animale de faianță care s-au umplut de praf aruncate prin sertare. Până la urmă cadoul este făcut să-l bucure, în primul rând,  pe cel care îl primește și abia apoi pe cel care îl dăruiește.
        Așa că, da, am cumpărat un compresor și a fost, după cum a declarat chiar el,  cel mai frumos cadou primit vreodată. La fel mi-a spus și soțul când a primit dvd-ul cu concertul Live Aid de pe Wembley, la fel mi-a repetat și când a primit bicicleta pliabilă. Și de multe alte ori. Pentru el cadoul va fi întotdeauna fără cămăși și categoric, fără cravate.
       Eu nu spun că o cămașă nu este un cadou potrivit. Pentru un bărbat care pune mare preț pe imaginea lui, care știe întotdeauna care sunt tendințele în modă, care știe că marsala, orchid și bordeaux sunt (și) culori, o cămașă dintr-un bumbac de cea mai bună calitate poate fi alegerea perfectă. Important este să cunoști omul căruia îi alegi cadoul. Poți să știi multe despre el cunoscându-l de mult timp sau poți vedea anumite semne din care să deduci ce i-ar face plăcere.
        De curând am avut mare succes cu un cadou pe care l-am făcut, împreună cu colegii, șefului nostru care urma să părăsească definitiv România. Ceh de origine, am lucrat împreună cu el timp de doi ani dar ne-am văzut față în față destul de rar, poate o dată la două-trei luni, sediul lui fiind la Brașov. Ce să-i luăm, ce să-i luăm? De obicei, dacă e vorba de un străin, prima idee care le vine tuturor în minte este un album cu imagini din țara noastră. Nu-mi plac cadourile convenționale și apoi nici nu mi-l imaginam stând în serile de iarnă răsfoind nostalgic albumul în fața șemineului… De România în mod sigur nu-l leagă amintiri din satele Maramureșului, nici mănăstirile din Moldova ci mai degrabă nesfârșitele ședințe de vânzări și prezentările în PowerPoint.
         Nu știam multe lucruri personale despre el dar observasem un amănunt interesant: era foarte, dar foarte, ordonat. Poate un pic dus la extrem. Atunci când venea la întâlnirile noastre și se așeza la birou își scoatea întâi agenda pe care o punea exact pe mijlocul mesei, apoi își punea pixul, creionul și markerul portocaliu lângă, întotdeauna paralele perfect cu marginea agendei. Dosarele și le punea unul peste altul aliniate la milimetru. Nu suporta foi împrăștiate, cabluri la vedere sau coșuri de gunoi negolite. Poate un pic exagerat, era clar un maniac al ordinii. Și… pe Myman.ro, am găsit ceva care să-i satisfacă această sete de ordine:
         I-am luat niște suporturi din bronz (deci destul de grele) cu două globuri (unul terestru și unul al cerului) de care se sprijină cărțile astfel încât să nu se răstoarne. Au un aspect ușor antichizat și arată perfect într-un birou impunător. Știu asta pentru că, după ce a plecat,  am primit pe mail o poză de la fostul meu șef în care în spatele lui se vedea cadoul nostru. Globurile încadrau perfect niște bibliorafturi îmbrăcate în piele. Stăteau aranjate la un unghi de 90 de grade, fără nici cea mai mică deviație. De-aceea am zis că i-au plăcut și că a fost un cadou reușit, pentru că i-a făcut plăcere să le etaleze în noul lui birou din Praga.
        Acest magazin de cadouri de unde am luat suporturile este destinat, după cum îi spune și numele, bărbaților, dar am găsit multe, multe lucruri care mi s-ar potrivi și mie. Da, unde e ceva de cumpărat, hop și eu :) Cel mai tare și mai tare vreau acest ceas victorian pe care deja mi l-am pus pe wishlist-ul de pe Pinterest așa că înainte de a-mi lua cadoul pentru ziua mea, vă rog consultați lista.
        Poate încep să colecționez ceasuri de masă. Acesta e o reproducere a unui model de ceas din Anglia victoriană, folosit de poșta britanică și mi se pare absolut fabulos. Mai am un ceas vintage, moștenire de la o mătușă, este în perfectă stare de funcționare și ador ticăitul acestuia. Vă jur că nu este somnifer mai bun decât tic-tacul unui ceas mecanic și cred că cele două ar arăta drăguț unul lângă celălalt.
        De fapt, cadouri pentru oameni de afaceri  nu înseamnă neapărat bărbați, nu? De afaceri se ocupă în egală măsură și femeile iar dacă vrei să faci un cadou pentru un partener de business-femeie și dorești să menții aspectul profesional e clar că nu poți să mergi cu creme și rujuri care ar putea da un iz de superficialitate. Am văzut pe site tot felul de chestii din piele: agende, mape, mouse-paduri și, ce mi-a sărit în ochi, niște tăvițe adorabile:
        Cu una de-asta pe birou, e tot timpul curat. Eu aș pune în ea tot ce nu are loc în altă parte; agrafe, ace, rezerve de stilou, bomboane, bilețele, șuruburi de cercei, medicamente… tot ce se adună în timp.
       Nu știu de ce am divagat de la ideea inițială în care vroiam să vă arăt, de fapt, idei de cadouri pentru bărbați care pare-se sunt mai greu de găsit. Oricum, cel mai bine ar fi să intrați pe site și să vedeți cu ochii voștri pentru că, știți și voi, o imagine face cât o mie de cuvinte. Neapărat să vă uitați la butoni, sunt unii rotunzi, cu un mic căpăcel de sticlă în spatele căruia se vede mecanismul unui ceas  elvețian în perfectă stare de funcționare. Sau să vi-i arăt? Nu, mai bine alegeți voi că sunt vreo patru variante…O mică operă de artă. Love it!
        Acest articol a fost scris pentru Spring SuperBlog 2015.

Share This:

Citește mai mult

exterior-of-window-cabin

Certificatul energetic

        Când am auzit pentru prima oară de certificatul energetic, în urmă cu 3-4 ani, vă spun sincer că m-am gândit că este încă o tâmpenie inventată de guvernanți ca să mai scoată niște bani de la noi. Mi se întâmplă uneori să mă reped să trag concluzii înainte de a ști cu exactitate despre ce este vorba… Nu des, dar atunci când o fac, recunosc acest lucru. Între timp mi-am mai schimbat opiniile iar acum pot să vorbesc în deplină cunoștință de cauză. Dacă vreți, o să vă spun și vouă cum stă treaba cu certificatul energetic și la ce folosește. O să ne jucăm de-a școala iar eu, bineînțeles, o să fiu profesoara așa că vă rog să faceți liniște :)
       În primul rând, pentru că o imagine face cât o mie de cuvinte, o să vă întreb dacă ați vrea să petreceți o iarnă într-o astfel de cabană care are întreaga fațadă făcută din geamuri reciclate. Adică să o închiriați pentru voi și pentru prieteni, să petreceți revelionul, weekendurile și, de ce nu, cât mai multe zile în mijlocul naturii.
foto homes.yahoo.com
        Îmi imaginez că este foarte plăcut să fii înconjurat de pădure în orice colț al casei te-ai afla, să vezi frunzele mișcându-se sub adierea vântului, păsările sărind de pe o creangă pe alta și tot felul de alte nimicuri romantice. Vara este minunat, dar iarna? oare aerul rece nu se strecoară printre îmbinările tocurilor de geam? Oare sticla este suficient de groasă astfel încât să oprească gerul de afară? Oare câte ore pe zi trebuie să duduie soba astfel încât înăuntru să se păstreze o temperatură confortabilă?
       Câteodată aceste lucruri se văd cu ochiul liber, dar de cele mai multe ori nu. Și atunci intervin specialiștii care, cu echipamente de măsurare specifice, stabilesc cu certitudine performanța energetică a clădirii dându-i un calificativ situat între A (cel mai bun) și G (cel mai slab, asta însemnând că nu te plouă dar vântul îți cam șuieră pe la urechi).

       Acest calificativ este înscris în certificatul energetic (un fel de buletin de analize). De exemplu dacă pentru un om, în buletinul de analize medicale i se scrie că are colesterolul 180, glicemia 90 și trigliceridele  nu-știu-cât, similar, în certificatul energetic al unui apartament se înscriu date referitoare la etanșări, coloane de încălzire, tencuieli, coșuri de fum, sisteme de ventilație și tot felul de  date tehnice la care nu mă pricep dar pe care auditorul energetic le trece în urma măsurătorilor de la fața locului.

foto libertatea.ro

La ce folosește certificatul energetic? Presupunând că vrei să te muți cu chirie și ai de ales între două apartamente similare, unul din clasa A și unul din clasa C este evident că primul este de preferat pentru că nu e totuna să plătești încălzirea pe timp de iarnă 300 de lei pe lună sau 400 de lei. Cu alte cuvinte, această hârtie, îți spune cât de sănătos, din punct de vedere energetic, este un apartament. Începând din iulie 2013, pentru clădirile care se vând sau se închiriază, proprietarul este obligat (conform Legii 159/2013) să pună la dispoziția cumpărătorului sau potențialului chiriaș acest certificat. Mie mi se pare un lucru de bun simț în lumea în care trăim și în care prețul la energie crește de la an la an. Adică dacă atunci când alegem să cumpărăm un simplu frigider unul din criterii este clasa energetică, ar trebui să gândim la fel atunci când (poate doar o dată în viață) ajungem să cumpărăm o casă.

foto lowcostliving.co.uk

Chiar dacă pernițele care se pun în dreptul ferestrelor sau pe pragul ușilor ca să nu tragă curentul pot să ia cele mai drăguțe forme, prefer oricând să am o casă în care să nu fiu nevoită să folosesc astfel de ”decorațiuni”

foto engagingtoddleractivities.wordpress.com

În urma introducerii obligativității certificatului energetic, constructorii de case au interesul de a le optimiza din acest punct de vedere.  Dar și proprietarii de apartamente vechi au găsit soluțiile de a trece de la o clasă inferioară la una superioară și nu doar pentru o posibilă viitoare tranzacție ci, în primul rând, pentru propriul confort.
În primul rând dotarea apartamentului cu geamuri termopan pentru că se cunoaște cât de ineficiente sunt geamurile obișnuite mai ales când tâmplăria lasă de dorit. Nu cred că este cineva care să nu fi văzut pernițe din cele de care vă spuneam lăfăindu-se în timpul iernii între cele două rânduri de geamuri ale caselor vechi. Apoi așa zisa ”anvelopare” a blocului. Acolo unde locatarii nu se pun de acord, există și varianta individuală. Sunt sigură ca apartamentele de la etajele 2,3 și 4 din acest bloc (în stânga, deasupra celor patru aparate de aer condiționat) stau cu mult mai lejer la facturile de gaz pe timp de iarnă.

         Este ca și diferența dintre a umbla iarna într-un pardesiu subțire sau o haină de blană. Am văzut și varianta izolării în interiorul apartamentului cu polistiren și, deși nu este la fel de eficientă, este mai mult decât nimic.
        Deci, dragi elevi, să recapitulăm: dacă vreți să cumpărați sau să închiriați un apartament, trebuie să solicitați proprietarului certificatul energetic. Este un document obligatoriu pentru finalizarea tranzacției. Mai mult chiar, dacă veți cumpăra apartamentul prin programul Prima casă, trebuie să știți că este prevăzut în lege ca apartamentul să nu fie mai jos de clasa C, altfel nu veți obține finanțarea de la bancă. Certificatul energetic este valabil 10 ani dacă, evident, nu apar modificări majore în ceea ce privește sistemul de încălzire sau izolația termică…
        Stați, unde fugiți așa? a sunat de pauză?…oricum, nu mai aveam prea multe de spus. Lecția s-a terminat…
        Acest articol a fost scris pentru Spring SuperBlog 2015.

 

Share This:

Citește mai mult

corfu2

Cu gândul la Asia

        Nu știu dacă ați trecut vreodată prin experiența alegerii unui nume de firmă. Este mai greu decât să-ți botezi copilul. Pe cât pare de simplu, pe atât este de complicat. În primul rând pentru că trebuie să fie ceva sugestiv, un nume care să surprindă esența activității într-un cuvânt, iar în al doilea rând, pentru că atunci când, în sfârșit, te bucuri că ai găsit numele potrivit, constați că deja este ”luat” de către o altă firmă. Adică în țara asta pot să co-existe două milioane de Ioani și Ioane dar nu pot să fie două firme cu același nume. Numele unei firme trebuie să fie unicat.
        V-am mai povestit eu cum îmi zboară gândurile… în acest joc al meu intră uneori și refacerea imaginară a drumului parcurs pentru a găsi un nume unic și reprezentativ pentru o companie de orice fel. Merg pe stradă și mă uit la siglele magazinelor, la inscripțiile de pe mașini sau  la panourile publicitare și câteodată mă mir de lipsa de imaginație. Alteori însă sunt surprinsă mai mult decât plăcut de nume care mie nu mi-ar fi trecut vreodată prin cap: CND Turism – cu explicația alături: CNDorim în Turism. Se poate ceva mai drăguț de-atât? Zici că a fost creat special pentru mine… pentru că uite-atât de tare îmi place mie să călătoresc :)

 

      În fiecare an abia aștept să dea colțul ierbii ca să răsfoiesc internetul în căutare de oferte turistice. Este un mod de a-mi petrece timpul liber visând cu ochii deschiși în căutare de destinații exotice. Mă uit la poze, caut imagini, mă uit pe wikipedia, pe youtube, citesc părerea turiștilor pe tripadvisor și îmi fac planuri pentru vacanțe speciale. Deunăzi eram cu gândul la Asia visând că într-o bună zi voi ajunge acolo când, brusc, am realizat că eu de fapt am fost deja în Asia. Am fost în Turcia, mai precis în Antalya care aparține Asiei Mici. Sau Asia Minor cum am învățat la școală la orele de istorie antică. Faptul că Turcia participă la Campionatul european de fotbal, la Eurovision și la tot felul de alte competiții europene nu ar trebui să ne inducă în eroare. Cea mai mare parte a Turciei se află pe continentul asiatic.
        Oricum, n-aș vrea să fiu inclusă în categoria turiștilor care ajungând la all-inclusive, își petrec cele 7 sau 14 zile fără să se ridice de la masă sau să iasă din incinta hotelului. E adevărat că Turcia are oferte extraordinare și știe să facă turism, dar genul acesta de sejur nu este pentru mine. Cred că se potrivește mai degrabă celor care au copii mici și cărora le vine greu să îi ducă în tot felul de excursii sau croaziere pe care micuții nu le gustă deloc. Ei nu vor decât tobogane, animație, carnavaluri, scamatorii și înghețată la discreție.
       Când mă gândesc la Asia nu se poate să nu îmi vine în minte relaxarea care provine din atitudinea zen și asta nu e musai să se regăsească numai în Japonia de unde vine proverbul „cine știe ce este Zen, nu spune mai mult, iar cel care spune mai mult, nu știe ce este Zen”. Printre destinațiile exotice poate fi, oricând,  și China.
sursa foto vacantespeciale.ro

Să stai în liniște, cu mintea golită de orice gând, departe de lumea dezlănțuită, să vezi doar cerul și apa iar singurele zgomote să fie foșnetul vântului și spargerea valurilor… Poate din când în când acorduri de muzică orientală, cling-clinguri răzlețe care te fac să închizi ochii în timp ce te răsfeți în cearceafuri de mătase inhalând miresmele lumânărilor parfumate care sunt risipite peste tot. Luxul hotelurilor de 5 stele este preferat de corporatiștii care timp de un an de zile n-au apucat să-și dea badge-ul jos de la gât și care, epuizați de muncă, speră să-ți  recupereze energia în cele câteva zile de vacanță. Și poate mai sunt cupluri în luna de miere care o dată-n viață vor să-și creeze amintiri de neuitat. Nici acest tip de concediu nu este pentru mine. În primul rând pentru că nu mă simt deloc obosită și, în al doilea rând, nu am destui bani la teșcherea. Mă rog, poate ordinea motivelor e inversă dar ați înțeles ideea :)

        După ce a apărut filmul (care mie mi-a plăcut foarte, foarte mult) Eat, Pray, Love cu Julia Roberts în rolul principal, se pare că a devenit o modă (deloc de condamnat) de a face călătorii pentru căutarea sinelui prin dezvoltare personală în India. Într-un ashram tradițional (un fel de mănăstire în cultura hindi), fără telefon, fără internet, fără televizor sau orice altceva de acest gen stai și meditezi (sub îndrumarea unui inițiat) învățând să te accepți, să te ierți pe tine însuți și să te prețuiești așa cum ești. Se spune că după o astfel de experiență renaști și devii un alt om. Andreea Raicu a făcut o astfel de cură spirituală în India și după ce a revenit în țară a spus că astfel a aflat ”că cel mai important om din viața mea sunt eu, nu celălalt. Nu mama, nu tata, nu iubitul”. Probabil că pentru cei aflați la o răscruce de drumuri în viață, o astfel de cură îi ajută să afle răspunsurile de care au nevoie. Sau poate acest gen de meditație  este potrivit pentru cei care nu reușesc să depășească singuri anumite momente tragice prin care sunt nevoiți să treacă. Nu știu dacă aceștia se pot numi adevărați turiști dar mi-ar plăcea și mie la un moment dat să fac acest lucru.
        Dar înainte de India, cu mult mai sus pe lista mea de priorități, este o călătorie cu Trans-siberianul.

sursa foto baikalcomplex.com

 

        Calea ferată care leagă Moscova de Vladivostok are 9289 de km și este cea mai lungă din lume. A fost finalizată în 1916 și de atunci s-a tot scris despre ea și despre călătoriile fantastice cu trenul. Deja mi-am planificat traseul, destinația finală fiind Beijing. Asta înseamnă că la un moment dat o să părăsesc transsiberianul și o să o iau prin Mongolia unde o să văd capitala Ulan Bator. Dar câte nu se văd de pe fereastra trenului! O să văd Munții Urali care despart Europa de Asia, o să văd Siberia cu taigaua înghețată aproape tot anul, o să văd Omsk, centrul administrativ al cazacilor… și o să văd cum decurge viața adevărată a rușilor. Trenurile care circulă pe această rută sunt un mijloc de transport vital pentru locuitorii din zonă, nu sunt trenuri special destinate turiștilor așa că nu mă aștept la condiții de lux. O astfel de călătorie ține o săptămână iar compartimentele arată similar cu cușetele de 4 locuri din trenurile noastre: patul de noaptea se transformă ziua în banchetă.  (Există totuși și trenuri speciale, private, cu prețuri piperate dar fără acel iz de autentic).
foto seat61.com
        Deși așa pare la prima vedere, nu cred că cei care caută astfel de călătorii se numesc aventurieri. Eu, cel puțin, sigur nu fac parte dintr-o astfel de categorie chiar dacă, uneori, sunt puțin mai nonconformistă. Vreau însă să văd cât mai multe locuri din cele mai îndepărtate și diferite colțuri ale lumii iar banii nu mă dau afară din casă așa că încerc, cu un buget redus, să fac lucruri mărețe. Călătoria cu trans-siberianul este cu mult mai ieftină decât un circuit cu avionul și, evident, mult mai plină de savoare. Cred că se potrivește oricărui pasionat de istorie și geografie care are puterea să nu strâmbe din nas la orice fleac.
        Și, dacă tot am pomenit de istorie și sunt cu gândul la Asia, îmi doresc nespus să ajung și în Persia, locul biblic al Grădinii Raiului. Știu că din 1935 nu i se mai spune așa (denumirea oficială este Iran) dar parcă sună mult mai frumos. Oare pentru că iubesc pisicile persane? Și că îmi plac covoarele persane? Din păcate Orientul Mijlociu este acum sub alertă de călătorie din cauza condițiilor politice deși, dacă stau un pic să mă gândesc cred că atenționările sunt mai mult pentru americani decât pentru alte nații, așa că de ce nu? (Și à-propos de alerte, și Egiptul are aceeași situație dar excursiile în zonă se desfășoară, bine-merci)
foto bamjam.net
        Iranul are orașe ca niște bijuterii și cred că aș putea să stau în fața Podului Khaju din Esfahan ore în șir. Nu degeaba un proverb persan spune că acest oraș este jumătate din lume. Dacă aș ajunge în Iran n-aș avea nimic împotrivă să renunț la cochetărie și la pantaloni scurți și să umblu câteva zile înfășurată în văluri negre astfel încât să mă pot bucura de priveliști, oameni și locuri fără să atrag atenția asupra mea. Turistic vorbind, astfel de țări sunt doar pentru cei lipsiți de prejudecăți și care pot să facă anumite compromisuri fără să fie afectați. Pe românește, să se facă frate cu dracul până trec puntea. Că doar nu moare nimeni dacă te îmbraci altfel câteva zile și nici credința, oricare ar fi ea, nu-ți va fi distrusă. Iranul este un loc încărcat de istorie care abundă de minuni arhitecturale și unde iubitorii de frumos cu mintea deschisă au ce admira la fiecare pas.
           Nu îți ajunge o viață să vezi toată Asia… și n-am spus nimic de Hong-Kong, de Thailanda, de Japonia, de Malaezia cu zgârie-norii din Kuala Lumpur… Și nici de templele din jungla Cambodgiei…
         Dacă ar fi să faceți un top al destinațiilor din Asia unde ați vrea să ajungeți prima și prima dată? Sau poate deja ați fost?
        Acest articol a fost scris pentru Spring SuperBlog 2015.

 

Share This:

Citește mai mult

cirese

Zmeură, afine sau caise?

        M-am născut și am trăit toată viața la oraș înconjurată de asfalt și betoane. Nu am alergat desculță prin iarbă, nu m-am cățărat în copaci, n-am mers la cules de ciuperci în pădure, nu m-am jucat cu mieluții și nici n-am fost vreodată la întors fânul. Nu am avut, conform expresiei consacrate și stereotipe,  o reală comuniune cu natura prin simplul fapt că orice pădure sau pajiște cu flori erau prea departe ca să le întâlnesc zilnic.
        Și totuși orașele au părticica lor de natură chiar dacă aceasta nu înseamnă decât copacii de pe marginea drumurilor, două petice de iarbă între blocuri, un parc supraaglomerat, rondourile de flori amenajate simetric în intersecții, iedera cățărată pe zidurile vechi ale caselor sau bălăriile crescute în cartierele mărginașe. Iar părticica asta de natură am căutat-o mereu prin toate orașele prin care am locuit. Cred că instinctiv omul are nevoie de natură pentru că este locul din mijlocul căruia de fapt provine și care îi asigură viața. Nu doar apa, mâncarea și aerul, ci și fericirea.
        Am iubit întotdeauna luna iunie, luna în care vara explodează, când vremea este prielnică inimii și ierbii iar umbrele zilei sunt scurte. De când mă știu, dorul de natură îl simt atunci cel mai acut și întotdeauna am găsit locuri, în oraș fiind, în care să mă pot bucura în liniște de prospețimea și verdele intens al frunzelor încă nearse de soare.
        Liceul unde am învățat era foarte aproape de un cimitir pe jumătate părăsit și care era năpădit de vegetația luxuriantă care începuse să crească necontrolat. Mi-am petrecut multe dupăamieze de început de vară acolo cu o carte în mână și cu o plasă de cireșe alături. (În caz că vă întrebați… nu, nu mi-era deloc urât să stau și să citesc în cimitir, în primul rând pentru că mai erau o mulțime de alți oameni care făceau același lucru și apoi pentru că nu văzusem încă nici un film de groază în care să iasă vreo mână din mormânt sau ceva de acest gen. Primul horror l-am văzut mult mai târziu, pe la vreo 30 de ani, și în total am văzut două astfel de filme la viața mea.) Deci îmi plăcea să stau în iarba înaltă și fină ca mătasea, să citesc și să mănânc cireșe pietroase. Mi se părea că sunt fericită.
foto colourbox.com
        De fapt, eram cu adevărat, nu doar mi se părea. Încă se simțeau urmele ploilor de primăvară și nu era un fir de praf, vacanța era aproape iar gândurile mele se opreau la cireșele dulci pe care le striveam între dinți și la sâmburii pe care încercam să îi scuip cât mai departe într-un joc copilăresc.
De câte ori mănânc cireșe retrăiesc starea de atunci, o stare de bine și de pace interioară. Nu am ținut niciodată diete stricte, cure de dezintoxicare (foarte la modă acum) și nici nu m-am forțat să mănânc lucruri care nu-mi plac adică tot felul de semințe, frunze sau germeni încolțiți doar pentru că unii susțin că ar face bine organismului. Deși mănânc cu plăcere, nu sunt o gurmandă căreia mâncarea să îi provoace stări euforie.
În schimb am o slăbiciune în fața fructelor. Stau și mă gândesc și nu găsesc nici un fruct care să nu-mi placă începând de la agrișele care îmi strepezesc dinții până la curmalele îngreunate de calorii. De căpșuni, zmeură, pepeni, caise, piersici sau alte arome autohtone nici nu mai vorbesc, aș mânca la orice masă iar de când am descoperit tehnica de decojire a rodiilor aș mânca biluțele alea dinăuntru cu polonicul. Da, nu am nici un fruct pe care să îl refuz. Mie fructele îmi aduc fericirea :) Iar dacă efectul nu este de foarte lungă durată, știu că nu există reacții adverse în cazul în care repet doza.
Când am în față un coș cu fructe pe care urmează să le devorez, nu mă gândesc la beneficiile pe care o să mi le aducă sănătății, nici că sunt o mină de aur bogată în vitamine, minerale și fibre, nici că o să-mi regleze tensiunea arterială, nivelul colesterolului sau al glicemiei. Nu mă gândesc la nimic, decât la bucuria de a savura ceva gustos iar asta îmi induce o stare de bine.
Cu toată iubirea mea pentru fructe, am rețineri în a mi le trânti pe față sub formă de măști sau alte tratamente cosmetice. Brrrr! Ceee ce vedeți în poză este zmeură aplicată pe față sub formă de mască (dacă tot vorbeam de filme horror).

foto lalunnaturals.wordpress.com

Nu îmi plac nici castraveții pe ochi, nici spălatul părului cu gălbenuș de ou. Părerea mea este că trebuie să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului și să ne bazăm, ca de obicei, pe competența specialiștilor. Cei de la Farmec au înglobat beneficiile fructelor în produsele cosmetice în cel mai elegant mod cu putință atunci când au creat gama Gerovital Happiness (ce nume drăguț!). Astfel fructele ajung pe tenul nostru într-un mod igienic și plăcut, evitând imagini dezgustătoare ca cea de mai sus.
Se spune că frumusețea vine din interior și că fericirea ți se răsfrânge pe chip. Foarte adevărat dar dacă acestei frumuseți îi aducem o plusvaloare printr-o mână de ajutor cum ar fi un CC cream, toată lumea ar avea de câștigat.
CC (color control) cream este noutatea absolută a gamei Gerovital Happiness iar pentru cei care nu știu chiar deloc-deloc ce este un CC cream, pot să le spun că este un fel de fond de ten care nu este chiar fond de ten dar totuși se aseamănă cu un fond de ten. Glumesc desigur, dar există pe undeva un sâmbure de adevăr pentru că această cremă este îmbogățită cu pigmenți naturali care estompează imperfecțiunile și urmele de oboseală, oferind tenului un aspect plin de strălucire. Să zicem că este un BB cream trecut la un nivel superior. Este ceva mult mai ușor decât fondul de ten, efectul este același dar nu lasă senzația de ”mască” pe față.

        Gama cu zmeură miroase absolut demențial (a zmeură, evident) dar există și gama cu caise pentru ten uscat și cu afine pentru ten mixt-gras. Pe acestea două nu le-am încercat dar mirosul nu poate fi decât cel al fructelor. Și, foarte important, parfumul este hipoalergenic iar produsele nu conțin parabeni.
        Dacă vreți să fiți la curent cu noutățile, vă invit să dați like paginii de Facebook a companiei unde mereu o să găsiți concursuri și promoții. Farmec este un brand românesc care nu m-a dezamăgit niciodată, mi-a adus numai bucurii și produse de calitate la prețuri accesibile de când mă știu.
        Acest articol a fost scris pentru Spring SuperBlog 2015.

Share This:

Citește mai mult

pasaport1

Sub umbrela companiei mamă

        Cotrobăind azi prin hârtiile mele, am găsit un lucru interesant, ceva de care uitasem de multă vreme și pe care vreau să îl arăt cârcotașilor care mă calcă pe nervi când îi aud spunând că în țara asta nu s-a schimbat nimic.
        Este ultima pagină din pașaportul pe care îl aveam în anii 90 și pe care apar niște însemnări ciudate, semnate și parafate de bancă. Inițial am fost foarte contrariată pentru că nu-mi aduceam aminte ce ar putea să însemne, dar pana de memorie m-a ținut doar o clipă. Dear God! acestea sunt schimburile valutare pe care le-am făcut atunci când am cumpărat mărci germane pentru excursia mea în Europa. Legile din acea vreme spuneau că fiecare cetățean al scumpei noastre patrii are dreptul să cumpere de la bănci contravaloarea a 500 de dolari pe an și numai dacă deține pașaport valid. Pentru a ține evidența, băncile aveau obligația să înscrie toate aceste tranzacții în pașaportul clientului. Așa ceva pare acum de neimaginat, deci… s-a schimbat sau nu s-a schimbat ceva?
        Uitându-mă la notițele din pașaport, gândurile s-au întors în timp și mi-am adus aminte cât de neimaginat mi s-a părut și mie primul contact pe care l-am avut cu o bancă dinafara țării. Era o agenție mică într-un orășel din Danemarca în care am intrat (destul de timidă) să schimb mărcile cumpărate din România în coroane daneze. Înainte să deschid ușa, doar ce pusesem mâna pe clanță, am văzut privirea unei funcționare care mi-a zâmbit și care, efectiv, părea că se bucură de vizita mea. I-am spus ce doresc, i-am dat mărcile și în câteva secunde mi-a pus pe ghișeu coroanele, în timp ce eu îmi căutam pașaportul în poșetă. Când l-am găsit, obișnuită fiind de acasă, am întrebat-o dacă nu are nevoie de el iar ea s-a uitat la mine de parcă i-aș fi oferit diploma de bacalaureat în original și copie legalizată. Nu, nu avea nevoie de acte, acolo era altfel.
        Au trecut mulți ani de atunci, s-au deschis și la noi foarte multe bănci și am intrat în multe sedii dar atmosfera caldă de acolo nu am regăsit-o nicăieri. Mereu m-am gândit că dacă aș avea afacerea mea (legată de domeniul financiar bancar), lucrul cu care aș începe ar fi să re-creez acea atmosferă primitoare în care clientul să se simtă ca la el acasă fără urmă de stinghereală. Dar să deschizi o bancă este nevoie de un capital social de minim 250 miliarde de lei (nici nu știu cu câte zerouri se scrie numărul ăsta, de-aia l-am scris în litere) așa că, pentru mine, este exclus din start. Mult mai realist ar fi să visez la o companie de brokeraj bancar dar, cu toate că aici nu este vorba despre capitaluri uriașe, lucrurile nu sunt deloc simple. Și totuși există speranță (sau mai bine spus variantă ajutătoare) iar aceasta se numește franciză. Franciza este o modalitate de a face afaceri sub umbrela unei mărci deja cunoscute preluînd renumele și experiența acesteia din mers. Ca și când cineva ar veni alergând spre tine să îți predea ștafeta iar tot ceea ce tu trebuie să faci mai departe este să menții ritmul afacerii.
foto imgarcade.com
         A-ți deschide o afacere sub franciză reduce enorm riscul de a da faliment în primul rând pentru că nu pleci de la zero ci preiei cunoștințele acumulate de firma mamă. Nu mai faci aceleași greșeli și nu mai ești nevoit să redescoperi roata. La orice nelămurire sau dubiu poți pune mâna pe telefon și poți obține clarificări și sfaturi competente având în vedere că este în interesul ambelor părți ca business-ul să funcționeze ca uns.
       Revenind la agenția visată de mine aceasta s-ar putea naște sub franciza AVBS Credit. Franciza este gratuită (zero, nada, niente! – rar găsești așa ceva) și, de asemenea, firma oferă consultanță gratuită ceea ce este un mare avantaj. Este nevoie doar de un sediu și un pic de experiență. AVBS Credit este o firmă de brokeraj bancar care intermediază credite pentru clienții săi. Practic, persoanele care au nevoie de un credit de orice fel  (pentru nevoi personale, credit ipotecar, credit prima casă, credit IMM, card de credit sau o refinațare) apelează la o astfel de firmă știind că aceasta, prin cunoașterea perfectă a pieței și experiența în domeniu, îi va îndruma către soluția cea mai potrivită nevoilor lor. Astfel clientul nu mai este nevoit să umble din bancă în bancă pentru a vedea toate ofertele ci se adresează unei firme de brokeraj care îi prezintă soluția, scutindu-l de multe drumuri care necesită timp.
        Deci… lăsați clienții să vină la mine și vă garantez că vor pleca mulțumiți în primul rând pentru că i-aș trata exact așa cum mi-ar place mie să fiu tratată. Curtoazia nu este suficientă atunci când vine vorba de un subiect atât de serios precum sunt banii. Pe lângă zâmbet, saluturi și formule de politețe, adică hi-hi-hi și ha-ha-ha, este nevoie de mult profesionalism iar atunci când în discuție intervin termeni seci precum dobândă fixă sau variabilă, credit cu garanție sau fără, tu, cel de pe partea cealaltă a biroului nu trebuie să presupui că interlocutorul tău știe despre ce vorbești. Trebuie să te convingi că el te înțelege. Iar dacă îi explici, nu trebuie să te aștepți că el să înțeleagă de prima dată. Este exact ca și când mergi la doctor și după afli ce ai, ce tratament trebuie să urmezi, ce să faci și ce să nu faci, ți se pare totul clar iar când ajungi acasă îți dai seama că mai aveai încă 1000 de întrebări pe care ai uitat să le pui.
        AVBS a prevăzut acest scenariu și a pus la dispoziția clienților un simulator de credit tocmai din acest motiv: pentru ca odată ajuns acasă, omul să își poată răspunde singur și în liniște la cele 1000 de întrebări nepuse. Cum? prin intermediul aplicației care este disponibilă pentru smartphone-urile Android sau iOS. Descărcarea este gratuită , iar după instalare, pentru a fi funcțională, trebuie să introduceți codul unic 1234. Această aplicație îți permite să calculezi și să soliciți creditul dorit și arată astfel:
        Deci acasă, nederanjat de nimeni, se pot face oricâte simulări introducând în aplicație suma, perioada pentru care se solicită împrumutul și nivelul dobânzii. Iar de aici întrebările pot să curgă: să iau creditul pe 3 ani? dar dacă l-aș lua pe 2, oare cu cât mi-ar crește rata? sau dacă aș vrea să plătesc lunar o rată de 500 de lei ce venit ar trebui să am astfel încât banca să-mi dea ok-ul? dar dacă solicit 8000 de lei în plus, aș avea de unde suporta rata?  Aplicația este foarte simplu de utilizat dar să nu uitați că nu se poate folosi decât de pe telefon (nu se poate descărca pe calculator).
       Dacă aș avea o agenție sub franciza AVBS Credit aș vrea ca toți clienții mei să fie mulțumiți astfel încât să mă recomande prietenilor și cunoștințelor. Le-aș telefona, dar cu moderație fără să îi exasperez cu prezentare de oferte și noutăți, le-aș oferi produse dar fără să le ”bag pe gât” ceva ce ei nu doresc și, iertată-mi fie lipsa de modestie, le-aș face puțină educație financiară. De exemplu i-aș învăța cât de multe beneficii pot avea dacă dețin un card de credit. Mie cardul de credit mi se pare la fel de util precum telefonul mobil, fără nici o exagerare. Dacă îl am, nu înseamnă să mă apuc să fac cumpărături necugetate pe care nu mi le pot de fapt permite deși cu el în buzunar am sentimentul de siguranță că banii nu mi se termină niciodată. Cu el mi-am făcut contul de pay-pal cu care nici un site din lume nu mă refuză, cu cardul de credit pot să închiriez mașină în orice țară (la închirieri mașini sunt locuri unde cardul de salar nu este acceptat), cu cardul de credit pot să cumpăr în rate fără dobândă… și câte și mai câte.
      Statisticile spun că un client nemulțumit spune la 10 persoane ce i s-a întâmplat pe când unul mulțumit, considerând acest lucru ceva firesc, spune doar la 2-3 cunoscuți. De aceea mi se pare vital pentru orice afacere să ai doar clienți cu care să poți duce o relație pe termen lung.
        Dacă aș avea propria mea agenție aș fi șefă. Propria mea șefă. E adevărat că nu m-ar certa nimeni dacă aș întârzia dimineața 10 minute deși nu cred că s-a întâmpla asta vreodată. Nu ar mai trebui să ”mă cer” de la nimeni dacă ar trebui să merg la dentist deși nu cred că mi-aș face programări în timpul serviciului. Nu ar mai trebui să mă cert cu colegii la programarea concediului de odihnă deși nu cred că mi-aș permite concedii prelungite. Nu m-aș mai uita la ceas vinerea dupămasa din 5 în 5 minute frecând menta și așteptând să se termine programul. Probabil că și în weekend m-aș gândi la strategii și planuri de afaceri. Nu spune nimeni că ar fi ușor, dar satisfacțiile ar fi mari iar meritele nu s-ar opri niciodată mai sus, ci mi-ar reveni mie, dacă înțelegeți ce vreau să spun… Eu cred că merită luată în calcul o astfel de variantă.
Prieteni care acum lucrați în bănci, ce părere aveți, voi v-ați deschide o astfel de franciză AVBS Credit?

 

        Acest articol a fost scris pentru Spring SuperBlog 2015.

Share This:

Citește mai mult