Iepurașul de Paște este noul Moș Crăciun de primăvară

        Am fost aseară la Cristian, nepotul cu numărul trei în linia succesiunii la tron și ne-am distrat de minune cu noul lui joc în care eu mă ascundeam și el trebuia să mă găsească. Un fel de-a v-ați ascunselea pus pe repeat în care, sub nicio formă, nu trebuia să mă abat de la regulă. Adică era musai să mă ascund de fiecare dată după draperia din dormitor în timp ce el aștepta în bucătărie ca apoi să intre intempestiv peste mine și să țipe de bucurie că m-a găsit. Iar eu să mă mir cum de a avut flerul să mă caute tocmai acolo. Am încercat să trișez și să mă ascund în baie dar tentativa mea a fost lipsită de succes. Chiar și Vlad, adică taică-su, mi-a spus că jocul înseamnă să mă pitesc de fiecare dată în același loc și să nu schimb nimic din reguli chiar dacă mi se pare ciudat. Adevărul e că uitasem că acum 30 de ani și Vlad se juca exact la fel. Se ascundea sub masa din bucătărie și apoi o striga pe mama Hai, bunică să mă cauți sub masă! 🙂 Aceeași vârstă o avea cum are Cristian acum adică doi ani și jumătate.

        Nu-mi vine să cred cum a zburat timpul, cât de uimitor e tot ciclul acesta al vieții care se repetă de atâtea generații și cum cei mai norocoși dintre noi ajungem să privim etapele din toate ipostazele. Foarte vag, doar crâmpeie disparate dar totuși cu amprentă clară, îmi trec și mie prin fața ochilor, locuri în care mă ascundeam eu însămi așteptând cu emoție să fiu găsită. Iar asta se întâmpla în urmă cu zeci de ani. Copiii au fost și vor fi întotdeauna la fel chiar dacă ceea ce se construiește în jurul lor este mult diferit de la generație la generație. Tonele de jucării cu care îi înconjurăm acum nu au cum să înlocuiască plăcerea jocurilor simple care într-un fel se bazează pe instinctele primare și le dezvoltă abilitățile înnăscute sau talentele dezvoltate pe parcurs. Cred că niciun copil din lume nu va alege să se retragă singur în camera care geme de jucării în loc să se joace cu alți copii, sau chiar adulți, de ce nu, cu care poate să interacționeze, cu care poate să râdă și alături de care să țipe, să urle, să alerge, să transpire, într-un cuvânt să simtă că trăiește.

       Dar câte lucruri și cu câte obiecte am ajuns să umplem goluri de care nici nu ne dăm seama. Deși, în mod cert, acumularea reprezintă o creștere a nivelului de trai și certifică un anumit standard la care tindem cu toții, nu știu dacă munții de obiecte cu care ne înconjurăm ne aduc cu adevărat fericirea. În bula în care trăiesc eu, copiii aproape că nu se mai bucură de jucării. Sau dacă se bucură, e pentru foarte scurt timp, după o zi sau poate chiar mai puțin  dispărând orice interes. Nu pot să nu compar și nu pot să nu îmi aduc aminte de mașinuțele chinezești care pe vremuri erau aur curat sau de păpușile fabricate la Arădeanca, păpuși cu ochi care clipeau  și care plângeau atunci când le întorceai pe burtă. Erau cadouri la care toți copiii visau și care acum au căzut în desuet. Ca să nu mai spun ce caznă era să ”faci rost” de un cadou atunci când erai invitat la ziua cuiva și în special la cea a unui copil. Fără pile, cunoștințe și relații erai  fiul ploii. Îmi aduc aminte cu neplăcere că, negăsind nimic în comerțul de stat, nu am reușit să îi fac cadou finuței mele tradiționalii cercei de botez și i-am dus o brățară de aur pe care s-o poarte la adolescență. Cam aiurea dar nu am avut încotro.

        Acum însă, după cum spun reclamele, totul este la un click distanță. Silvia și-a pierdut un cercel și a trebuit să cumpărăm alții. Am rămas surprinsă de oferta grozavă de  cercei de aur pentru bebelusi și, realmente, nu știam ce să alegem atât de drăguți erau toți. Ea ar fi vrut unii cu fluturaș dar până la urmă am hotărât împreună că unii cu cireșe i s-ar potrivi mai bine mai ales că mama ei o alintă mereu ca fiind ”fetița lui cireșar”.  Iar dacă tot am intrat pe site am zis să arunc un ochi și la pandantive  și bine am făcut pentru că am găsit exact modelul de trifoi cu patru foi pe care îl căutam de ceva timp. Lovely!

        Și cu toate astea, cu toate grămezile de jucării peste care se așterne praful, cu toți munții de plușuri și cutiile pline de plasticuri, copiii continuă să aștepte jucării noi  iar noi le cumpărăm deși suntem pe deplin conștienți că nu este cea mai înțeleaptă decizie. Peste câteva zile vin Paștile și în ultimii ani iepurașul și-a cam făcut de cap. Ce credeți că se va întâmpla anul acesta? se va rezuma la ouăle de ciocolată sau se va transforma din nou în Moș Crăciun de primăvară?

Share This:

Read More

Nu toți cei care vând se numesc negustori

        De vreo doi ani, de cand s-a deschis un ”aprozar” aproape de blocul meu, trec pe acolo o dată la două, trei zile și nu există să ies cu mâna goală pentru că mereu găsesc fructe proaspete, legume de la producătorii locali, zarzavaturi care au într-adevăr gust și tot felul de trufandale pe care de cele mai multe ori nu le găsesc în supermarket. Iar mai nou au adus și tăiței de casă. Din aceia care nu devin clicoși atunci când îi fierbi în supă. Un deliciu, vă spun! Îmi place magazinul și las acolo o grămadă de bani după care, desigur, nu îmi pare rău pentru că nu am avut niciodată dezamăgiri legate de produsele cumpărate. Am însă o mare, imensă nedumerire legată de patroana acestui micuț magazin care pe lângă faptul că deține afacerea, este și cea care se ocupă de vânzare așa cum se întâmplă peste tot în cazul acestor mici business-uri. Niciodată, dar niciodată nu îți oferă ceva în plus în afară de ceea ce ai pus deja în coș în sensul de a-ți arăta ce marfă a mai primit, ce noutăți mai are, ce soiuri noi de mere a adus sau să te îndemne a încerca și clementinele dulci sau strugurii fără sâmburi. Genul acela de comerciant înnăscut care fără să insiste, fără să îți bage cu forța pe gât, te îmbie să îi încerci marfa și să îți faci o părere astfel ca atunci când te vei întoarce în magazin să cumperi mai mult.

        Dar ce spun eu că nu te ”îndeamnă” la shopping, de fapt nici măcar nu vorbește cu tine. În afară de a-ți comunica cât ai de plătit nu țin minte să fi avut vreo inițiativă conversațională de când frecventez magazinul. Dacă o întrebi ceva, sigur că îți răspunde și deși nu s-a întâmplat niciodată să fie nepoliticoasă, nu aș putea folosi cuvântul amabilitate în ceea ce o privește decât dacă aș fi forțată. Nu știu, stau și mă întreb, dacă asta e o caracteristică a vânzătorului român sau poate doar mi se pare pentru că nu pot să nu fac comparația cu ceea ce se întâmplă pe alte tărâmuri. M-am întors nu de mult din Anglia și acolo, pe strada pe care locuiește soțul meu există un magazinaș cu de toate unde proprietar este un englez, dar nu get-beget, ci unul cu ceva origine pakistaneză dacă bine l-am dibuit. Și acolo, în micul lui magazin, ajung relativ des pentru că mereu uit să cumpăr ceva și seara îmi aduc aminte fie că nu am frunze de pătrunjel, fie că am uitat să cumpăr lapte sau sare așa că îndată mă reped până acolo. Nu există să intru și să nu mă întâmpine cu un zâmbet larg pe toată fața, să mă întrebe ce mai fac  (desigur fără să aștepte vreun răspuns concret) și bineînțeles să-mi spună că are o promoție în derulare. Gen iei o pizza congelată și primești una gratis. Sau că bananele sunt la reducere. Sau că a adus un nou tip de chifle. Și aproape nu există dată să-l refuz pentru că realmente îmi stârnește curiozitatea și interesul. La fel cred că aș face și eu dacă așa avea un magazin. Sau, cel puțin, asta îmi place să cred.

        Nu cred că este vorba doar de magazinele de cartier, uneori am impresia că tot ceea ce ține de vânzări a ajuns în ”vest” la un alt nivel, un nivel pentru care noi mai avem încă mult de lucrat cu toate că, repet, nu este vorba de lipsă de politețe. Ci doar de curtoazie. Chiar și la firmele mai mari care se respectă, firme cu sute de angajați, simt același luicru. Că îți vând produsul pe care îl soliciți fără însă să îți aducă o bucurie în plus. Intru în Ro într-un magazin de telefonie mobilă și, deși sunt 4-5 consilieri de vânzări, jur că niciunul nu își ridică privirea să îți arate un mic semn de recunoaștere sau îți dea de înțeles că ți-a observat prezența și că știe că ești acolo. Și că se va ocupa de tine de îndată ce va deveni disponibil.

        Fac comparația pentru că am intrat în Birmingham în magazinul Apple și, by the way, n-aș fi zis că acolo e un magazin nici să mă pici cu ceară. Arată ca un muzeu, ca un palat, un soi de monument aristocratic, o clădire istorică ce s-ar potrivi mai degrabă a fi sediu de bancă sau oricum ceva care strigă opulență. Nu că Apple n-ar întoarce banii cu lopata dar orișicât… când zici Apple te gândești la detalii futuristice și nicidecum la stiluri arhitecturale clasice. Superbă locația. Superb personalul. Grozav sprijinul acordat. Sondam și eu piața pentru că am început să cochetez cu ideea de a trece la iPhone și am zis să mă documentez pe îndelete iar dacă nu aici, atunci unde? Aveau de toate. Și când spun de toate, nu exagerez. Toate modelele de telefoane, laptopuri, tablete și smart watch-uri. Și bineînțeles accesoriile aferente, ce visezi și ce nici măcar nu visezi. Huse iphone 13 pro max cu Choupette 🙂 , pisica birmaneză a regretatului Karl Lagerfeld. (Dacă vă întrebați ce s-a mai întâmplat cu ea după moartea stăpânului aflați că e bine-merci, trăiește fericită în casa fostei menajere). Dar nu doar huse, ci o mulțime de alte accesorii iphone care îți luau ochii. M-am entuziasmat așa de tare de parcă eram într-un magazin de poșete 🙂

        Și, da, pe lângă toate astea, pe lângă faptul că orice ar scoate Apple nou pe piață lumea se aruncă disperată să cumpere, vânzătorii sau sales assistants sau consilierii de vânzări sau cum vreți să le spuneți, continuă să îți ofere produsele lor și se bucură atunci când le cumperi ca și când le-ai face un mare favor. Deși pentru unele dintre ele există liste de așteptare atât de mare este cererea. Ce credeți, există diferențe între a face vânzare între noi și restul lumii? Sau doar mie mi se pare?

 

 

Share This:

Read More

Pregătiri și, mai ales, ne-pregătiri de Paști

       Mi-ar fi plăcut să nu încep cu stereotipul ”vai, ce repede a trecut timpl” dar uite că nu mă pot abține 🙂 Așadar, nu-mi vine să cred că e deja sfârșitul lui martie și peste trei săptămâni și un pic vin Paștile. Parcă ieri despodobeam bradul gândindu-ne ce mult mai avem până la primăvară și nici n-am închis bine ochii iar magnoliile au înflorit.

        Prevăd că la fel se va întâmpla și cu perioada următoare, până să ne dezmeticim făcând liste de cumpărături, dereticând prin case, curățând grădinile și scoțând hainele de vară de prin debarale, sărbătorile vor fi trecut deja. Numai că anul acesta, de fapt la fel ca în ultimii, nu o să mă mai stresez cu nimic și nici nu o să pun vreun fel de presiune pe mine sau pe cei din jur doar pentru că ”așa se face” și ca să fiu în rând cu lumea. Apropierea sărbătorilor, de orice fel ar fi, ar trebui să aducă mai multă bucurie și mai puțină zoală. Îmi aduc aminte (cred că acesta a fost declicul care mi-a insuflat dorința de a aștepta în liniște evenimentele majore) când o bună prietenă mi-a povestit cum în Ajunul unui Crăciun și-a dat seama că uitase să șteargă praful de sub patul din dormitor și, în genunchi, cu cârpa în mână, freca de zor parchetul în timp ce de pe scara blocului se auzeau deja copiii care veniseră la colindat. Era așa de panicată că despre casa ei nu se putea spune că e ”lună și bec” încât pur și simplu și-a stricat toată ziua. Amândouă am râs la faza asta și ne-am promis că așa ceva nu se va mai întâmpla niciodată. Nu știu dacă ea a reușit, eu însă cu siguranță m-am ținut de promisiune. Curățenia e deci ceva ce fac în mod obișnuit fără salturi spectaculoase înainte de sărbători, adică programul administrativ care intră în rutina săptămânală.

        Nici haine noi de Paști nu mai țin să am, deși tradiția asta spune. Adevărul e că am destule și sunt mai mult decât mulțumită cu ce dețin deja. Nu este nevoie să îmi cumpăr o rochie nouă doar ca să bifez încă un punct pe listă deși îmi face plăcere să mă cadorisesc  cu câte ceva din când în când. Să zicem o broșă cum ar fi cireașa pe care pur și simplu o ador.

        Sau ceva cosmeticale mai ales că am ieșit din iarna asta lungă (în care am purtat masca aproape non stop) cu o piele extrem de uscată și sensibilă. Primesc tot felul de recomandări cu cele mai bune creme antirid dar eu cred că, de fapt,  cele mai bune sunt cele care ți se potrivesc și nu cele care sunt cele mai scumpe. Adică mie mi-a făcut mai mult bine (în sensul în care s-a văzut efectul) o cremă simplă de la Elmiplant decât una de 400 de lei de la Lancôme. În rest, utilizarea unui lapte pentru curatarea fetei, apoi o apă micelară și astfel tenul curat și sănătos devine cel mai frumos accesoriu. Mai de preț decât orice bluză nouă.

        Masa de Paști sau, cum spun cei de la TV, ”ce punem pe masa de Paști” e un subiect care nu poate fi trecut cu vederea și nu pentru că ar fi de importanță națională ci pentru că pur și simplu suntem bombardați din toate părțile cu această întrebare. De parcă ar fi foamete sau am fi lipsiți în timpul anului de vreo plăcere gustativă. Din fericire vremurile în care alimentele se găseau cu greu au trecut de mult și nu văd de ce ar trebui acum să ne ghiftuim mai mult decât putem duce. Așa că o masă simplă, de duminică, mi se pare un lucru mai mult decât rezonabil iar atmosfera de sărbătoare se creează prin ouăle vopsite și un desert mai deosebit. Nu, nu cozonac și nici pască pentru că nu sunt fan 🙂 Dar, desigur, asta este o preferință personală.

      Adevărata pregătire pentru Paști este acea perioadă de liniște spirituală, de fapte bune și de gânduri curate și, desigur, de înfrânare la mâncare. Dar pe această temă am putea vorbi la nesfârșit  pentru că eu nu înțeleg postul care înseamnă găsirea de înlocuitori pentru carne, brânză, lapte sau ouă, nu înțeleg festinurile cu zece feluri de aperitive vegane, mici și șnițele din soia și felii uriașe de tort de morcovi sau brioșe fără ou însă înecate în râuri de miere și siropuri de fructe. Mai umil cred că este să mănânci puțin chiar dacă în dieta dinaintea Paștilor se strecoară un iaurt sau un ou fiert deși, desigur, dogma bisericească spune altceva.

        La fel cum spune și că unul, poate cel mai important dintre principiile moralei creștine, este să îți iubești aproapele iar dacă acest lucru nu îți vine firesc și natural poate în această perioadă ar fi potrivit să te străduiești mai mult. Zilele trecute eram la București cu nepoatele și ne-am urcat într-un autobuz care era relativ aglomerat, nu stăteam chiar ca sardelele dar nici departe nu eram. Fetele sunt mărișoare deja, au 4 și 6 ani deci pot să stea câteva stații în picioare, nu e mare problemă asta dar totuși când vezi copii atât de mici mi se pare normal să încerci să îi protejezi un pic în sensul de a le lăsa acces mai ușor la bara de susținere sau de a-i ocoli, de a le lăsa spațiu cât să nu îi presezi de un spătar de scaun sau chiar să te urci pe ei. Dar exact asta s-a întâmplat cu un cuplu, niște oameni undeva la aproximativ 60 de ani, supărați pe viață și pe tot ce implică transportul în comun care pe lângă faptul că le-au bruscat pe fete împingându-le fără cea mai mică reticență (deși aia mică e cât o scamă) undeva mai încolo de locul în care voiau ei să se instaleze, au mai și bolborosit ceva printre dinți, ceva de genul ”de-a dreacu’ atâția copii”.

        M-am blocat deși șocul adevărat a venit abia peste un minut când autobuzul a trecut pe lângă o biserică și cei doi au început să-și facă șapte rânduri de cruci și să se închine în semn de mare credință. Mi s-a făcut o greață de nedescris.

        Voi cum stați cu pregătirile de Paști? Mergeți pe opulență sau o lăsați mai moale?

Share This:

Read More

In Anglia toti oamenii sunt egali

        De fiecare data cand vin in Anglia mai gasesc ceva care ma surprinde in mod placut desi nu sunt genul care sa cad pe spate si sa ma extaziez degeaba. Adica nu fac parte din categoria celor pe care cu siguranta ii stiti si voi, cei care odata iesiti din Romania, vad doar caini cu covrigi in coada si au impresia, pardon, certitudinea, ca in occident Pepsi-ul e mai gustos, Ariel-ul spala mai bine, sapunul Dove face mai multa spuma si parfumurile persista mai mult. Poate unele din aceste amanunte or fi adevarate, stiu ca erau la un moment dat niste discutii despre existenta unor duble standarde la unii producatori, dar nu stiu ca zvonurile sa se fi adeverit vreodata.

        Ce se vede insa cu ochiul liber, este grija fata de om. Fata de orice om, indiferent de dizabilitatea pe care o are, indiferent de cum arata, indiferent de cum se imbraca sau in ce biserica intra. Pentru noi, care avem inoculata ideea ca odata iesit la pensie, cetateanul român nu mai are ce astepta decat ziua de intâi a lunii ca sa isi ia reteta compensata, este de neimaginat cum reusesc altii sa isi continue viata intr-un mod cat se poate de placut fara a fi o povara pentru cei din jur. Nu este nimic neobisnuit sa vezi doamne trecute bine de 80-90 de ani care coboara de la volan, isi iau cadrul si se deplaseaza sontac-sontac traversand parcarea mall-ului unde au venit sa faca cumparaturi. Rochii roz, ochelari de soare si posete colorate.

        Nu exista loc care sa fie inaccesibil persoanelor in carucior sau care se deplaseaza cu ajutorul unui cadru, peste tot exista rampe, incepand de la trecerile de pietoni pana la intrarile in orice magazin, institutie, restaurant sau muzeu, autobuzul si trenul opresc la peroane care au acelasi nivel fara sa trebuiasca sa urci vreo treapta, ca sa nu mai spun ca nu exista mijloc de transport in comun care sa nu aiba prevazut loc special pentru persoanele in carucior (sau bebelusi, de ce nu?) iar toalete cu sisteme speciale pentru cei cu dizabilitati exista in orice restaurant. Chiar ma uitam cu admiratie la doua doamne, una mai greu deplasabila ca alta, cum venisera la restaurant sa isi petreaca impreuna o dupa masa placuta si nu aveau nevoie de niciun insotitor pentru ca totul era gandit astfel incat sa se poata descurca singure. “La noi” cred ca erau demult trimise la azil, nu ca ar fi ceva rau sa ajungi sa te retragi acolo, problema este ca nu mai ai cum sa iesi in lume pentru ca orice bordura devine un obstacol de netrecut.

        Asta pe de o parte, pe de alta parte, exista dizabilitatile celor care s-au nascut “altfel” si pe care societatea engleza ii integreaza asa cum sunt. Pentru ca nu toti am avut norocul sa ne nastem cu doua maini, doua picioare si cu capul indeajuns de limpede ca sa putem invata sa scriem si sa citim. Am vazut nu doar o data, tineri cu sindromul Down care lucrau in supermarketuri cot la cot cu colegi “obisnuiti” sau, cel putin, asa pareau. Si nimeni, dar nimeni, nu avea priviri dubioase sau sa dea vreun semn de mirare. In afara de mine, desigur, care tragean cu coada ochiului pentru ca nu-mi venea sa cred cat de bine erau integrati in colectiv si daca nu ar fi avut trasaturile caracteristice, nu s-ar fi observat nimic.

        Si acum, daca tot veni vorba de boli, sa va spun si parerea mea, desigur neavizata, despre sistemul medical din Anglia. Nu vorbesc din experienta proprie ci din cea a sotului meu care, slava Domnului, este sanatos si nu a avut nevoie de doctor decat de vreo doua-trei ori in aproape sapte ani de UK. Dar experienta lui a fost una pozitiva chiar daca odata a ajuns la urgente si a asteptat vreo trei ore. Pare enorm dar faptul ca avea frisoane si febra 39 (asta  era inainte de covid) ii scadea din importanta atunci cand aparea in sala de asteptare cate unul care sangera abundent, altul cu un bat infipt in ochi sau un copilas intepat de albine si cu posibila alergie la venin. Nu stiu care e ordinea urgentelor dar cu siguranta infectia urinara urmeaza dupa fractura si durerea de cap este mai putin grava decat o arsura. Ideea e ca atunci cand a ajuns la rand, toata atentia medicului a fost asupra sa, a fost respectat, i s-a vorbit frumos si a primit tratamentul de care avea nevoie. Gratis.

        De celelalte doua dati cand a avut nevoie de medic nu a mai fost vorba de urgente si a fost programat la consultatie odata peste o luna, iar cealalta data peste trei saptamani. Toate analizele de sange au fost gratuite, programate la o anumita ora, asteptat 5 minute si rezolvat. Realmente nu are de ce sa fie nemultumit de sistemul medical. Poate doar de faptul ca nu i se prescriu antibiotice pentru orice raceala asa cum a fost obisnuit de mic 🙂

 

Share This:

Read More

Pentru mine, pandemia s-a terminat

        Diseară plec în Anglia și parcă nu-mi vine să cred că nu mai am nevoie de biblioraftul cu acte cu care să mă prezint la check-in. Poate nu știți, dar de când a început nebunia cu coronavirusul nu mai poți să-ți faci checkin-ul online. Adică poți, dar nu obții boarding pass ci o înștiințare care îți spune că e musai să treci pe la ghișeul companiei aeriene să te verifice de acte. Deci indiferent dacă ai sau nu bagaj de cală, trebuie să treci pe la ei. Și evident să stai la coadă pentru că de-aia te cheamă cu trei ore înainte la aeroport. Ziceam că nu mai am nevoie de ”biblioraft” ci doar de 2 acte: plf (formularul de localizare a pasagerului în care declari unde vei locui pe perioada șederii în Anglia) și dovada vaccinării. Pe care o am, thanks God, pentru că în caz contrar ar fi trebuit să-mi programez un test covid de ziua 2, adică alți bani, altă distracție. Am ajuns să mă bucur deci că nu mi se mai cer ”decât” două hârtii. Ce înseamnă totuși puterea obișnuinței și cât de relativ e totul. Dacă privești din perioada anterioară pandemiei, pare absurd… dacă revezi prin prisma restricțiilor de anul trecut, e, cum zice englezul, a piece of cake.

        Și, ca să vă faceți o idee cam ce a însemnat anul trecut (era să zic pe vremea asta, dar atunci, în martie, nici măcar nu se putea circula, toate zborurile fiind anulate), și o să spun de luna iunie când am fost în vacanță cu nepoatele, las aici pentru posteritate lista documentelor necesare unei călătorii:

  • test covid făcut în România cu maxim 48 de ore înainte de îmbarcare (doar pentru adulți)
  • PLF (formularul de localizare a pasagerului)
  • dovada rezervării unui test covid de ziua 2 și unul de ziua 8 atât pentru mine cât și pentru Silvia (pentru că are peste 5 ani)
  • dovada vaccinării. Este adevărat că la vremea aceea pe englezi nu îi interesa dacă ești sau nu vaccinat, dar lucrul acesta era util când te întorceai în România ca să nu intri în acrantină
  • carantină 10 zile  în Anglia (timp în care am fost sunată zilnic pentru verificare) – indiferent dacă erai sau nu vaccinat
  • test to release, acesta nu era obligatoriu dar dacă ieșea negativ aveai posibilitatea să ieși din izolare după ziua 5, ceea ce am și făcut că altfel mă urcam pe pereți
  • procură notarială de la părinții fetelor prin care își dădeau acordul să scot copiii din țară
  • cazier judiciar. Cu asta am o mare nelămurire, dacă aș fi avut vreo infracțiune înscrisă în cazier, m-ar fi oprit la vamă? că nu înțeleg și nu știu să existe o astfel de prevedere legală

        A fost horror, o mulțime de restricții făcute pentru a descuraja călătoriile dar pot să spun că am învins sistemul. În plus, când m-am întors în ianuarie (e vorba de altă călătorie, nu vă imaginați că am stat juma’ de an), a trebuit să îmi fac test și la plecarea din Anglia, deci test plătit acolo, plus încă un PLF pentru întorcerea în țară. Nici nu știu cu ce o să îmi mai umplu timpul acum că s-a anunțat că începând din 18 martie UK renunță la toate aceste restricții,  documente și verificări. Am ratat deci plecarea lină cu două zile, azi fiind 16. Doamne ajută să revenim definitiv la libertatea de dinainte pe care nu știam să o apreciem dar care acum ni se pare ceva absolut minunat!

        Auzind că se ridică toate restricțiile de călătorie, o colegă mi-a spus azi că îi pare rău că s-a vaccinat. Nu mi-a venit să cred, cum să îți pară rău chiar dacă nu ai avut nicio reacție adversă? E adevărat că s-a lăsat destul de greu convinsă și a făcut-o abia spre sfârșitul campaniei când s-a interzis accesul persoanelor nevaccinate în mall-uri, instituții și restaurante. Nu pot să înțeleg aceste păreri de rău mai ales că acum are anticorpi covid pe care i-a ”obținut” cu mare ușurință. Ce vreau să spun, este că forma de covid pe care a făcut-o a fost extrem de ușoară dat fiind faptul că era deja vaccinată. A trecut, cum se zice, ca gâsca prin apă și acum poate să stea liniștită. N-aș vrea să redeschid subiectul vaccinării și să creez din nou polemici pe această temă, mai ales acum când tema zilei care ne întristează pe (aproape) toți este tragedia din Ucraina, dar atâta reticență nu am văzut nici la momentul introducerii timide a campaniei de vaccinare  împotriva infecției cu HPV în urmă cu vreo 12-13 ani dacă bine îmi aduc aminte. Atunci însă segmentul vizat era mult mai mic și, evident, lipsea efectul pandemic.

        Așadar v-o iau înainte și vă mulțumesc înainte de a-mi ura concediu plăcut și să ne bucurăm că pandemia s-a ”terminat”. Adică cel puțin eu n-o mai bag în seamă, lucru pe care îl recomand cu căldură pentru o stare de bine.

Share This:

Read More