Scriu azi câteva rânduri în completarea articolului precedent și asta în urma unui comentariu pe care l-am primit atunci legat de colegii de serviciu, oameni pe care viața mi i-a scos întâmplător în față dar care și-au pus amprenta definitiv asupra mea. Unii, de cele mai multe ori, în bine, alții… specimene cu care sper să nu mai am de-a face în vecii vecilor.

        Relațiile de la serviciu se împart în două mari categorii: cele pe verticală, adică subaltern-șef, și cele pe orizontală adică cele între colegi, oameni aflați pe aceeași treaptă ierarhică. Din punctul meu de vedere este mai ușor să faci față unor relații toxice atunci când vine vorba de colegii de birou pentru că, oarecum, chiar dacă împarți aceeași încăpere zi de zi, poți să te fofilezi și să nu interacționezi cu aceștia decât în cazuri extreme. Pe șefi însă, chiar dacă îi vezi mai rar, nu ai cum să îi ocolești atât de ușor și , desigur, nu ai cum să îi ignori pentru că, inevitabil, depinzi de ei.

        Am avut șefi de la care am avut numai de învățat și cărora o să le port mereu respect. Lideri adevărați. Dar am avut parte și de șefi care erau convinși că dacă ceva nu ieșea bine întotdeauna alții erau de vină, șefi care nu știau să convingă pentru că nu aveau argumente, nu știau să coordoneze, să verifice, să prevadă și, cel mai grav, aveau impresia că sunt sabotați în permanență. Toată lumea complota împotriva lor și cel puțin jumătate din membrii organizației le vânau ”tronul”. Pentru aceștia a fi autoritar însemna a ridica tonul. Din fericire în majoritatea timpului, șefii pe care i-am avut au fost ok. Nu pot să spun că au fost de nota zece cu steluță (cu excepția unuia) dar un ”ok” pot să le dau.

        De-a lungul timpului am avut norocul să întâlnesc oameni extraordinari care din simpli colegi mi-au devenit prieteni pe viață și cu care, chiar dacă mă întâlnesc destul de rar, pot să reiau discuția de acolo de unde o lăsasem în urmă cu câțiva ani. Îmi aduc aminte cu drag de toate activitățile pe care le făceam împreună chiar dacă uneori erau lucruri pe care le detestam cum ar fi ședințele de vânzări, două pe zi, una înainte de începerea programului cu publicul, cealaltă la sfârșit. Oricât ai fi de entuziast sau de dedicat carierei, la un moment dat ți se apleacă de atâta analiză și bătut apa-n piuă. Dar partea frumoasă era că făceam parte dintr-o echipă adevărată și acolo, în fața unui flipchart mâzgălit cu tabele și grafice, ne susțineam reciproc și aveam sentimentul împărtășirii acelorași valori.

        Câteodată, în timp ce rememorez anumite scene, îmi dau seama de diferențele enorme în ceea ce privește unitatea unui colectiv și legăturile create între colegi. Îmi aduc aminte de o instruire sau ședință sau ceva adunare din asta cu scop propagandistic când trainerul sau cel care vorbea acolo în față, a avut nevoie de un perforator sau un capsator sau ceva de genul ăsta și toți colegii au sărit să-l servească, ba chiar unul dintre ei a coborât două etaje să îi aducă ce îi lipsea. Amabilitate dusă la extrem. Știu că s-a râs mult atunci pe tema asta pentru că cel care plecase a lipsit cam mult și cumva s-a dat peste cap tot programul întâlnirii.

        Deunăzi, în alt context, în alte timpuri și cu alți oameni în jur, a deschis ușa un coleg din biroul alăturat întrebând dacă nu are cineva o foarfecă pe care să i-o împrumute pentru câteva minute. Din patru oameni câți eram acolo, nimeni nu a catadicsit nici măcar să își ridice ochii din monitor, darmite să îngaime două vorbe. A repetat omul întrebarea și am fost singura care i-am răspuns spunându-i că îmi pare rău că nu pot să-l ajut dar nu am. Ce pretenții de lucru în echipă să mai ai? ce colectiv, ce prietenii să mai legi? Bună ziua, bună ziua și cam atât… deși uneori și să caști gura e greu.

        La serviciul meu de acum am pe unul, un bărbat undeva la 60 de ani, care, jur, nu răspunde la salut niciodată. Dar niciodată. Nu să zică el primul, că asta ar fi deja prea mult, dar îi spui bună dimineața, e la doi metri în fața ta, se uită la tine cu o privire seacă și tace. Nici măcar nu clipește din ochi în semn de recunoaștere. E, cum ar fi zis bunică-mea, cum îi mutu’ mai voinic. Mi-am tot zis că îl las în plata domnului și nu-l mai salut dar, efectiv, uit. Așa mi-e de încetățenită ideea asta că atunci când te întâlnești cu cineva trebuie să îl saluți încât nu reușesc să îmi înfrânez acest obicei social intrat deja în sânge chiar dacă omul mă scoate din sărite.

        Ciudat este cum prima dată îmi vine în minte exemplul acesta negativ deși este singurul printre atâția zeci de oameni cu care am fost colegă prin locurile pe unde am lucrat. Dar așa se spune, că o experiență neplăcută ai tendința să o povestești mult mai des decât un lucru bun care ți s-a întâmplat. La voi cum e? ați legat prietenii adevărate cu colegii de serviciu? Eu am rămas cu 5 prietene în adevăratul sens al cuvântului și cu multe alte persoane cu care îmi face mare plăcere să mă reîntâlnesc. Dar, desigur, numărul are încă unde să crească.

Read More

        E întrebarea pe care mi-am pus-o nu o dată, ci poate de o mie de ori. Până la urmă faptul că 20 de ani din viață mi i-am petrecut lucrând într-o bancă înseamnă, după un calcul simplu,  că mai mult de jumătate din cariera mea s-a desfășurat în acest mediu (și când spun ”jumătate”, o fac gândind în cel mai optimist mod posibil nevrând să dau crezare zvonurilor care se aud din ce în ce mai des legate de propunerile ca vârsta de pensionare să se ducă undeva înspre 70 de ani. Asta ar fi într-adevăr ceva horror). Nu spun că se întâmplă în fiecare zi, dar de multe ori când trec prin fața clădirii unde am lucrat o grămadă de ani, îmi vine în minte întrebarea: mi-ar plăcea să mai lucrez într-o bancă? Iar răspunsul e și da, și nu.

        Dacă ar fi să fie, cu siguranță nu mi-ar plăcea în back-office. Muncă de conțopist fac și acum, e drept că în alt context, și mi se pare cel mai plictisitor lucru din lume. Toate satisfacțiile profesionale pe care le-am avut lucrând la bancă au venit din interacțiunea cu clienții. La începutul începuturilor m-am ocupat doar de partea de depozite și încă îmi aduc aminte că ”am prins” perioada în care inflația urcase până la cer iar dobânzile se învârteau în jurul a 60-70% cu un maxim de 85% pe termen foarte scurt, adică o lună. La liniile de credit se ajunsese în pumctul critic în care dobânda explodase la 110% și atunci a fost momentul în care multe firme au dat faliment. Asta se întâmpla prin 94, poate 95… și încă persoanele fizice nu erau creditate de bănci așa cum le știm în accepțiunea termenilor de azi, ci doar de CEC. De aceea nu aș putea să spun ce dobânzi erau la împrumuturile acordate populației dar ce știu cu siguranță este că încă nu apăruseră creditele de consum. Lumea se împrumuta doar pentru a-și cumpăra locuință.

        Partea de creditare, care s-a dezvoltat enorm după ce piața s-a umplut de bunuri de larg consum, a fost partea care mi-a plăcut cel mai mult. Consilierea clienților și discuțiile pe care le duceam cu aceștia îmi făceau plăcere și știam că întotdeauna puteam să găsesc cea mai bună soluție pentru ei. Indiferent că erau credite ipotecare, credite de consum, overdrafturi sau carduri de credit sunt convinsă că nimeni nu a plecat din fața mea fără să fie pe deplin lămurit. Ba, în plus, îi instruiam și cum pot să își calculeze singuri acasă, printr-o simplă funcție în Excel rata pe care ar avea-o la o anumită sumă împrumutată pe o anumită perioadă. Simulări, carevasăzică. Sau dae calculator. Dacă sunteți unul dintre puținii fericiți care nu au încercat niciodată să își ia un credit, probabil nu știți ce însemnă ”dae” dar e abrevierea de la dobânda anuală efectivă. Pentru că pe lângă procentul de dobândă, cu pași mici dar siguri, băncile au început să adauge tot felul de comisioane mărind exponențial costul creditării. Comision de analiză, comision de risc, de gestiune, de mentenanță, de întârziere la plată, de rambursare anticipată, de te miri ce… că nici nu le mai țin minte.

       A venit apoi criza din 2008 când toată economia mondială s-a prăbușit și implicit creditarea. La bancă nu a fost rău nici atunci, aveam enorm de lucru chiar și în acea perioadă neagră, majoritatea clienților solicitând reeșalonarea creditelor sau amânări la plată și mă bucuram atunci când duceam cu bine la capăt o astfel de acțiune, deloc ușoară și implicând o birocrație imensă. Dar am reușit să îi ajut pe toți cei din portofoliul meu și niciunul dintre ei nu și-a pierdut casa ipotecată. Pe scurt, îmi plăcea ceea ce făceam și o făceam cu drag.

        Ce NU mi-a plăcut la bancă a fost perioada ultimilor ani în care, sub pretextul, diversificării serviciilor, am început să oferim clienților diverse produse cu care nu avusesem de-a face până atunci sau poate doar tangențial: asigurări de viață, de sănătate, pensii private, fonduri de investiții și tot felul de produse financiare sofisticate cu riscuri crescute care nu întotdeauna se potriveau cu profilul clienților, mai ales a celor care intrau în agențiile de cartier, agenții care împânziseră toate orașele. Sub presiunea targetului trebuia să faci orice ca să vinzi. Să convingi clientul să își pună banii în asigurări de viață investiționale de tip unit-linked, o asigurare complexă cu componentă de protecție în caz de deces dar cu componentă de investiție în loc de economisire. 99% dintre clienții din fața mea nu înțelegeau despre ce vorbesc, ca să nu mai spun că trebuia să îi abordăm și telefonic și să insistăm asupra beneficiilor. Nu contest randamentul acestor produse însă omul simplu, care are nevoie de banii lui de pe o zi pe alta, nu face parte din segmentul căruia i se adresează acest serviciu. Și acesta e doar un exemplu.

        Nu mi-e dor absolut deloc de ședințele de vânzări, de lucrul sub presiune, de telefoanele și insistența, dusă uneori până la lipsa de politețe, cu care abordam clienții, nu mi-e dor de rapoartele de activitate în care trăgeam liniuță în dreptul acțiunilor ”finalizate cu succes” și nu mi-e dor de țintele acelea complet nerealizabile care te făceau de multe ori să pari incompetent. Deci încă nu știu dacă mi-ar plăcea să lucrez din nou la bancă. Înclin să cred că nu 🙂

Read More

        Am fost ieri la Cluj. Aveam o mică problemă de rezolvat, de fapt trebuia să mă întâlnesc cu cineva, și pentru că nu sunt niciodată în criză de timp, m-am dus cu vreo trei ore mai devreme ca să apuc să fac o plimbare pe îndelete, să colind magazinele, să mănânc ceva bun și să mă prefac că sunt o turistă care descoperă unul dintre cele mai frumoase orașe din România. Mi-era dor de centrul orașului pentru că în ultima vreme tot ceea ce ține de Cluj s-a rezumat la vizitele în mall sau la sora mea acasă. Când lucram în Cluj și făceam zilnic naveta, nu trecea săptămâna fără să fac o plimbare pe Eroilor sau prin Piața Muzeului și asta era doza mea de energie.

        Din păcate ieri nu am mai simțit deloc așa. O fi fost de vină vremea mohorâtă sau poate frigul care îți intra în oase, ceața care ți se lipea de față sau vântul ascuțit care șuiera neplăcut, nu știu, dar totul era trist și întunecat. Și nu doar vremea era urâtă dar parcă și oamenii aveau niște fețe triste ca și când s-ar fi îndreptat către un priveghi. Jumătate din clădirile din centru sunt în renovare, înconjurate de schele și înfășurate în plasele acelea textile care încearcă să le protejeze de privirile trecătorilor însă cum acestea sunt montate deja de mai bine de doi ani, s-au deteriorat și flutură în vânt rupte și deșirate ca stindardele după bătalia de la Plevna oferind un jalnic spectacol.

        Vitrinele magazinelor păstrau încă  prăfuitele decorațiuni de Crăciun care evident nu mai sunt de interes iar afișele cu anunțuri perimate erau rupte pe jumătate și nu mai aveau niciun colț întreg. M-am întrebat dacă senzația de atmosferă apăsătoare și deprimantă o simțeam doar prin comparația cu ceea ce tocmai am lăsasem în Anglia de unde m-am întors acum o săptămână dar nu cred că e așa. Nici englezii nu debordează de veselie și nu râd pe stradă cu gura până la urechi dar parcă nici nu umblă cocoșați de griji și nici nu se îmbracă doar în gri și negru. Din nou, după ani de zile în care am crezut că diferențele între noi și vest se estompează, am constatat că prăpastia este la fel adâncă.

       Am mers apoi la Central. Magazinul acela cu patru etaje și scări rulante construit  după același standard în fiecare reședință de județ pe vremea comunismului. Îmi aduc aminte că la Bacău se numea (sau se numește încă) Luceafărul iar la Iași – Moldova. Mare dezamăgire am avut și acolo. E adevărat că parterul arăta bine și strălucea în lumini care te învăluiau din toate părțile făcând să răsfrângă în bucăți de curcubeu bijuteriile expuse (erau câteva branduri foarte cunoscute) însă după ce urcai la primul etaj, spectacolul devenea dezolant.

        O lumină chioară și jumătate din spațiile comerciale închise te făceau să te simți de parcă ai fi ajuns în depozitele cu mărfuri chinezești unde totul se vinde la un fel de tarabe improvizate. Nu aveai cum să nu remarci senzația de părăseală și sărăcie ca pe vremuri în magazinele cooperației, ca să nu mai spun că o echipă de muncitori dădea de zor găuri în pereți având cablurile întinse printre picioarele clienților. Erau și câteva magazine de haine, firme la care atunci când aveam nevoie de ținute business îmi făceam cumpărăturile, însă rafturile erau mai mult goale. O bluză aici, o cămașă la trei rânduri distanță și două umerașe stinghere agățate strategic încât să acopere lipsa mărfii. Poate m-am obișnuit eu cu abundența de pe internet, unde opțiunile sunt practic infinite, dar acum și să fi avut toți banii din lume și tot nu aș fi avut ce să cumpăr.

        Și când mă gândesc că în perioada de glorie a Centralului, asta fiind la începutul anilor 2000 înainte de deschiderea mall-urilor din Cluj, găseai în acest magazin tot ce visai sau, mai mult,  ce nici măcar nu-ți trecea prin minte începând de la ac și ață până la cabine de dus cu hidromasaj sau lavoare de bucatarie ieftine. O grămadă de cumpărături făceam atunci iar experiența shoppingului era o adevărată delectare.

         Am venit acasă cu un gust amar și cu o tristețe pe care mulți poate nu o înțeleg, ce mare lucru să fie dacă un magazin are un management prost și se duce pe apa sâmbetei? Câteodată am impresia că la fiecare pas înainte facem doi pași înapoi. Așa să fie?

 

Read More

        Aseară am reușit să îmi sparg oglinda mare din dormitor și m-am supărat extraordinar de tare. Nu doar pentru oglinda în sine, dar și pentru faptul că reprezenta o amintire frumoasă și eram oarecum legată emoțional de ea. O cumpărasem în urmă cu mulți ani (cred că mai mult de 20) cu banii câștigați în urma unui concurs de vânzări organizat la banca unde lucram. Cred că a fost singura dată când m-am implicat cu adevărat în vânzări (pentru că îmi repugnă acest proces) dar era produsul meu preferat – cardul de credit – și mi-am dorit atunci din toată inima să ajung în finală. Pragul minim pentru calificare era de 30 de carduri și eu adusesem în sistem 120 și ceva așa că am devenit, de departe, marele câștigător. Nu mai țin minte exact cât era recompensa financiară dar nu era o sumă de neglijat și cu o parte din bani mi-am luat oglinda cu pricina care pentru vremea aia era enorm de scumpă. Nu neapărat oglinda în sine (deși avea o calitate excepțională neavând nici cea mai mică apă sau denaturare) ci rama din nichel făcută la comandă.

        Stătea prinsă pe perete în două șuruburi și am impresia că unul dintre ele s-a slăbit iar în momentul în care (abia) am atins-o, a rămas agățată doar într-unul singur și a început să se bălăngăne pe perete. Mi-am dat seama imediat că o să cadă și am prins-o cu amândouă mâinile în încercarea de a-i opri balansul.  Nu am realizat însă cât de grea este și neavând suficientă putere, mi-a scăpat puțin, 10 cm nu mai mult dar suficient cât să cadă sprijinită într-un colț alunecând ușor de-a lungul peretului. Nu a fost o bubuitură ci totul s-a petrecut cu încetinitorul dar s-a  crăpat de-a lungul, exact așa cum apar crăpăturile în pământ în urma unui cutremur sub privirea mea îngrozită. Foarte supărată am fost. Foarte. A fost o oglindă frumoasă care și-a trăit viața și nu-mi venea să cred ce se întâmplase în doar câteva secunde.

        Încă e acolo, rezemată de perete, dar e nemaipomenit de ciudat cât de repede am lăsat totul în urmă și am trecut la planul B. Să fie asta o caracteristică a zodiei gemenilor? Este o vorbă care s-a adeverit de multe ori și care spune să  ai grijă ce îți dorești pentru că s-ar putea să se întâmple. Desigur că never-ever nu mi-am dorit să mi se spargă oglinda. Ce mi-am dorit însă și nu am reușit (din cauza lipsei de spațiu) a fost să îmi amenajez un mic birou în dormitor. Nu, de fapt nu unul mic pentru că unul  mic am deja, ci unul mai mare pe care să mă pot desfășura în voie cu proiectele mele de scrapbooking. Un birou pe care dacă îmi pun laptopul să îmi încapă și agenda și o lampă și suportul de pixuri și rigla și toate nimicurile pe care le folosesc zilnic începând de la capsator până la rolele de scotch colorat de care nu mă pot despărți. Un blat lat pe care să îmi încapă un organizator de birou și să arate ca în reviste.

        Până mai ieri nu îmi încăpea un birou adevărat din cauza oglinzii foarte late care ocupa juma’ de perete. Aveam un simulacru de birou, o improvizație de care recunosc că m-am folosit ani de zile dar uite că printr-o nefericită întâmplare am reușit acum să mă descotorosesc de el și să trec la nivelul următor. Încă îmi pare rău după oglindă dar dacă mă uit la  jumătatea plină a paharului situația nu mai pare atât de tragică. Vouă vi s-a întâmplat vreodată să simțiți pe propria piele sensul zicalei Ai grijă ce îți dorești că s-ar putea îndeplini?

 

 

Read More

        Știu că sărbătoarea Crăciunului nu este doar despre cadouri și încerc să mă concentrez mai mult asupra laturii spirituale iar anul acesta cred că am reușit destul de bine. Am o stare de liniște și împăcare cum de mult nu am avut, am lăsat să curgă toate lucrurile de la sine iar asta a fost cea mai bună soluție. Pregătirile nu m-au mai stresat deloc și, surprinzător, parcă stau mai bine cu timpul decât în oricare alt an. Am făcut și curățenie (atât cât s-a putut), am planificat meniul, am terminat cumpărăturile, m-am tuns, m-am vopsit, am făcut bradul, am decorat casa, am împachetat cadourile și mi-am rezervat testele covid pentru călătoria în Anglia. La vremuri noi, task-uri noi 🙂

        V-am zis că imediat după Crăciun merg în Angla, da? Adică așa sper, dacă o să mă lase omicronul vieții. Sper să nu se mai întâmple nimic de data asta și să nu se anuleze zborurile așa cum s-a întâmplat anul trecut. Am pregătit deja un dosar întreg cu acte și având în vedere că merg cu fetițele Cristinei nici nu vă imaginați ce volum imens de hârtii a trebuit să pun în ordine. Pe lângă biletele de avion, am nevoie de procură notarială de la părinții lor, cazier judiciar, copie după actele de identitate ale părinților (astea mi le-au cerut în vară autoritățile engleze), test covid la urcarea în avion, passenger locator form pentru Anglia, rezervare test PCR pentru ziua 2, apoi pentru întoarcere alt test pentru intrarea in Ro si alt formular de localizare, de data asta pentru România. Și dovada vaccinării, evident. Ca să nu mai vorbesc de faptul că plec din București așa că mi-am luat bilete și pentru dus și pentru întors până la Cluj. Încolo voi merge cu trenul pentru că pur și simplu nu pot să risc să mi se anuleze zborul Cluj- București din cauza ceții așa cum s-a întâmplat relativ frecvent în ultima vreme. Sau să se modifice ora de zbor pentru că sunt la limită cu timpul. În a doua zi de Crăciun trebuie să umblu prin București pe la policlinici ca să îmi fac un test covid și chiar nu vreau să intru în criză de timp. E drept că trenul face aproape zece ore dar mi-am luat bilet la cușetă și o să dorm.

        Situația pare deci să fie sub control. Un sigur lucru important mai am de făcut înainte de Crăciun. Să cumpăr un  alt cadou pentru Cristian, nepoțelul meu de doi ani și-un pic pentru că pe primul l-a găsit. Ochiul lui de vultur în formare l-a ochit de cum a intrat la mine în casă deși nu era pus chiar ”la vedere”, adică era undeva în bibliotecă, pe un raft în partea de sus. O cutie de Lego Duplo, un excavator cu cupă potrivit pentru copii de vârsta lui. Deși atât eu cât și părinții lui am încercat să îi distragem atenția și să îi dăm o altă jucărie în loc, nu a vrut în ruptul capului așa că a fost musai, ca să îi potolim disperarea, să desfacem excavatorul.

        Deși oferta de jucării este imensă, mie cele mai potrivite mi se par cele care stimulează creativitatea și care se pot folosi la nesfârșit prin tot soiul de combinații. Duplo este primul pas pentru ăștia micii, așa cum este Cristian, dar pentru copii mai mari, cum este Silvia și chiar mai încolo, există oferte Lego Creator cărora nu le pot rezista nici chiar eu. Fetelor le-am luat în vară o carte superbă cu idei de construcție din piese lego și dacă ai baza, practic nu te plictisești niciodată. Deci rămâne să caut un utilaj duplo (ceva cu roți sau cu șenile) pe lângă cartea de povestiri, care era mai bine ascunsă și peste care, din fericire, nu a dat, și gata cadoul.

        Sarmalele le-am făcut, adică le-am înfășurat  și le-am pus la congelator, mai trebuie doar să le fierb în Ajun și în rest… urmează câteva zile de calm în așteptarea sărbătorii. Nu mă interesează ce trafic de groază este, nici cozile din magazine și nici nu o să mă apuc acum să fac ordine prin sertare. Viața e prea scurtă că să o petrecem în stres. Aprind lumânări parfumate, mănânc turtă dulce, beau vin fiert cu scorțișoară și ascult colinde. À propos, vă place melodia scoasă de Elton John și Ed Sheeran la începutul lui decembrie? De Merry Christmas, zic. Eu o ador și mereu o pun pe repeat.

Read More