Weekendul trecut am făcut prima excursie din acest an. Asta dacă nu pun la socoteală călătoria din Anglia de unde m-am întors la începutul lui ianuarie. Și nu o să o pun pentru că am contorizat-o la 2021, plecarea fiind a doua zi de Crăciun. Săptămâna trecută însă am fost la Brașov într-un city break organizat spontan la inițiativa Cristinei care mi-a scris pe Whatsapp, ”vrei să ne întâlnim vineri la Brașov?” Iar eu am răspuns instant ”da”. Și de aici totul s-a rezolvat foarte simplu așa cum se întâmplă de când există sfântul internet. Am căutat cazare pe airbnb (și am găsit ceva super-mega-drăguț în zona centrală a orașului), am cumpărat online bilete de tren, am făcut bagajul și am plecat.

        A fost un city break de relaxare și nu de bifat obiective turistice și deși speram să se adeverească prognoza meteo și să ningă puțin, până la urmă ne-am bucurat că a fost senin și că în aer se simțea un vag iz de primăvară. Ne-am plimbat prin Piața Sfatului, ne-am încălzit ca muștele la soare pe băncile din jurul fântânii, am încercat câteva restaurante, am mâncat înghețată, am pierdut vremea prin librării și am intrat la Muzeul Județean de Istorie (amenajat în Casa Sfatului, clădirea emblemă a orașului). Despre muzeu vreau să vă spun câteva cuvinte. Și o să încep cu părțile bune. În primul rând m-am bucurat că biletele au fost extraordinar de ieftine (7 lei pentru adulți și 1,50 lei pentru copii) ceea ce înseamnă că oricine are curiozitatea să vadă ce este înăuntru, o poate face. Apoi faptul că spațiul este bine întreținut, curat și renovat este din nou un mare plus și, desigur, nu în ultimul rând exponatele care provin din mai multe perioade de timp, stârnesc interesul. Îl stârnesc dar nu îl și domolesc 🙂

        Pentru că aici mi se pare că intervine o mare problemă: explicațiile pe care te aștepți să le regăsești în dreptul fiecărei piese sau a fiecărei vitrine cu exponate nu numai că sunt extrem de laconice dar sunt și scrise sub o formă academică, un fel de text preluat din manualele școlare, lucru care nu atrage deloc. Nu m-am putut abține să nu fac comparația cu muzeul de istorie al orașului Birmingham unde intru de fiecare dată când am ocazia și de unde am învățat jumătate din istoria Angliei. Totul este transpus sub formă de poveste și în orice text afișat în muzeu găsești amănunte nebănuite, istorii picante, detalii romantice sau întunecimi sumbre adică exact acele lucruri care transformă niște artefacte istorice seci în obiecte care prind viață și redau culoarea unor vremuri de mult apuse.

        În muzeul din Brașov mi-au atras atenția câteva lăzi minunat sculptate, lăzi sub care, pe mici plăcuțe, se preciza căror bresle au aparținut: Breasla Tâmplarilor, a Fierarilor, a Țesătorilor, a Postăvarilor și… nu mai țin minte altele dar erau destul de multe. Frumos, nimic de zis, dar fără explicații. M-am întrebat la ce foloseau, dacă aveau utilitate practică sau erau doar obiecte decorative. Am aflat abia după ce am ajuns acasă și am căutat pe internet. Lada era primul obiect pe care îl achiziţiona o breaslă. În ea se păstra diploma (privilegiul), contractele, banii asociației și alte documente. Lada se deschidea în mod solemn la adunările generale ale breslei și rămânea așa pe toată durata ședinţei. Aceasta avea de obicei două lacăte cu două chei diferite, fiecare dintre ele încredinţată câte unui staroste. Ce frumoase povești s-ar putea țese în jurul acestor obiecte! Și cât interes ar stârni nu doar copiilor ci și tuturor celor interesați de istorie dar, din păcate, nu am găsit asta în muzeu.

        Sau poate să fi fost ceva inscripții ascunse prin vreun colțișor obscur pe care să nu le fi observat eu? Posibil și asta pentru că al doilea lucru care m-a dezamăgit a fost iluminatul. Nu pot să spun că nu era lumină suficientă, poate că era, dar categoric lipseau niște spoturi negre care să își îndrepte fascicolul către anumite puncte de interes și aici nu mă refer neapărat la exponate ci și la plăcuțele cu explicații pentru că unele dintre ele erau atât de dosite încât trebuia să mă chiorăsc ca să văd ce scrie. Întotdeauna am fost de părere că anumite lucruri trebuie făcute de specialiști și nu lăsate la voia întâmplării pe principiul că merge și așa. Iluminatul unui spațiu public a trecut de mult la un nivel în care se vede clar o astfel de diferență și nu e totuna dacă vine un designer care proiectează fiecare amănunt creînd ambianța potrivită cu lumini inteligente gen o plafoniera philips, un reflector care își schimbă intensitatea sau lumini care vin din podea.

        Acestea fiind spuse, probabil vă întrebați dacă recomand vizitarea muzeului din Brașov. Cu siguranță, da. Dacă nu pentru expozițiile sale (deși, categoric, merită) atunci măcar pentru clădirea în sine care timp de câteva sute de ani a fost sediul primăriei și care încă transmite un vibe bun.

        Să fii turist în țara ta este o experiență care nu trebuie ratată. Desigur, un reper de luat în considerare îl reprezintă locurile în care poți să mănânci. Noi am avut două experiențe, una excelentă și una mai puțin plăcută dar despre care o să scriu altă dată. Totuși, numele restaurantului care ne-a încântat în mod deosebit o să îl spun de acum și anume La Ceaun (cel de pe strada Michael Weiss, pentru că am înțeles că mai există un al doilea în Piața Sfatului dar pe acela nu l-am văzut). A fost frumos la Brașov, este al doilea an în care mergem pentru un weekend de februarie și mi-ar plăcea să facem din asta o tradiție.

 

Read More

        N-am nicio jenă să recunosc că pentru mine shoppingul este o terapie. Desigur că sunt în stare să mă temperez și nu mă arunc să cheltui aiurea pe lucruri inutile, dar vizitele în magazine (atât fizice cât și online) sunt un mod plăcut de a mă destinde și de a-mi lua gândul de la problemele zilnice. Și când spun shopping nu mă refer doar la haine, pantofi sau cosmetice ci și la cumpărăturile săptămânale pe care le facem în supermarket. Bine, pentru mine ”săptămânale” e un fel de a spune pentru că de fapt incursiunile mele sunt mult mai dese. Cel mai mult îmi place să merg în magazinele mari. Foarte mari. Cele în care cât vezi cu ochii sunt rafturi pline cu zahăr. Sau cu ulei. Știu că sună ca un fel de glumă dar când spun asta, undeva din adâncurile mele încolțește mereu un sâmbure de adevăr cât se poate de serios.

        Și să vă spun și de ce. Pe vremea cartelelor lui Ceaușescu cel mai mult am suferit din cauza lipsei de ulei. Pâinea, raționalizată și aia, ne ajungea. Zahărul, la fel. Cu carnea, de bine de rău ne descurcam pentru că aveam găini în curte și din când în când, vorba lui tata, mai doboram câte una. Dar cu uleiul nu o scoteam la capăt nicicum. Îmi aduc aminte că am avut odată invitați la masă și făcusem o salată de vinete în care pusesem cu zgârcenie ulei. Adică atât cât am avut și atât cât am putut. Când am pus salata pe masă era atât de tare și țeapănă că puteai să o tai calupuri. Lipsa uleiului se simțea nu doar la consistență și textură ci și la gust. Practic erau niște vinete coapte, scurse de apă, tocate și amestecate cu sare. Un fel de mâncare de regim oribilă. Eram pe vremea când încă îmi mai păsa de gura lumii și, fiind una din primele mese pe care le dădeam, m-am simțit oribil și cu siguranță întâmplarea de atunci mi-a creat o traumă pe care, uite, nici după treizeci și ceva de ani nu pot să o uit. Așa că acum când văd în magazine rafturile cu ulei de toate felurile mă simt în paradis 🙂

        Iar pentru ca experiența să atingă parametrii maximi, marfa trebuie să se regăsească în cantități cât mai mari, industriale aș zice. Drept urmare prefer hypermarketurile imense gen Auchan. Din păcate însă magazinul acesta nu este în drumul meu și nu ajung chiar atât de des cum mi-aș dori așa că uneori în timpul săptămânii mai intru și în magazinașele de cartier. Îmi iau însă revanșa în weekend când oricum am mai mult timp de căscat gura. Și de deschis punga 🙂 Deși ar fi nedrept să mă plâng de prețuri când mă gândesc ce chilipiruri găsesc aici de multe ori. De exemplu înainte de sărbători căutam niște boluri de sticlă roșie în care să pun bomboane și care să se asorteze cu sfeșnicele mele de aceeași culoare. Idee preluată de pe Pinterest.  Tot ce găsisem pe internet mi se părea grozav de scump, adică nimic sub 40 de lei plus taxe de transport. Când au apărut decorațiunile de Crăciun la Auchan am fost prezentă și… surpriză! aveau toate mărimile de farfurii și boluri de sticlă roșie la niște prețuri incredibile. Dacă bine îmi aduc aminte, un bol a fost 7 lei și eu, ca fraiera, nu am luat decât două. Și acum îmi pare rău. Bine, am luat și farfurii de desert și pahare. Dar ce-o fi fost în capul meu de nu am luat măcar un set de patru?

        Dacă Auchan ar fi fost mai aproape de mine mă duceam a doua zi și mai luam, însă cum nu m-am urnit de acasă decât după vreo 10 zile, nu am mai găsit. Normal, s-au dat ca pâinea caldă. (Și) de-asta îmi place mie magazinul acesta, pentru că, în afară de mâncare, găsesc mereu tot felul de chestii la prețuri bune. Mici comori. Mai o crema de fata, mai un aparat de ras, mai niște șervete de bucătărie. Altă obsesie a mea 🙂 Despre cele textile spun. Îmi place să am cât de multe și colorate. Și să le schimb  în fiecare zi. Când le văd puse la uscat pe bara de deasupra chiuvetei sau pe mânerul ușii de la cuptor mi se pare că aspectul bucătăriei se schimbă complet. Imprimeuri diferite pentru anotimpuri și zile diferite. Pentru vară am unele cu felii de pepene, pentru iarnă oameni de zapadă și pinguini, pentru un vibe scandinav carouri mărunțele în nuanțe de bej și gri. Mici detalii care mă fac să zâmbesc. Am spus doar că terapia prin shopping funcționează perfect la mine 🙂

        Dar nu prețul este primul criteriu atunci când aleg magazinul de unde fac cel mai des cumpărături ci apropierea față de casă. La voi cum este, la ce vă uitați prima dată când plecați la shoppingul săptămânal?

Read More

      Mare noroc am cu colegele de birou pentru că amândouă sunt înnebunite după parfumuri, exact ca mine. Bine, poate nu sunt chiar așa obsedate dar, fiind mai tinere, au tot timpul să mă ajungă din urmă 🙂 Îmi imaginez că ar fi fost foarte neplăcut și frustrant să fi fost alergice sau cine știe ce figurante și să nu mă pot parfuma cât vreau și cu ce vreau. À propos, nu știu dacă ați auzit, dar mai nou (sau poate ”nou” doar pentru mine) există firme care au precizări clare în codul de conduită în care spun că la birou nu ai voie să folosești parfum de niciun fel. Nu știu dacă și la noi, dar în Canada cu siguranță pentru că mi-a spus fina mea care locuiește acolo și care, evident, se conformează chiar dacă nu i-a venit să sară într-un picior când a auzit una ca asta.

        Dar până să apară  astfel de restricții și pe plaiurile mioritice, tot timpul am într-unul din sertarele de la birou cel puțin trei parfumuri pe care le rotesc în funcție de starea de spirit. CK Eternity (pe care îl consider un parfum de iarnă) a fost cel mai folosit în ultima perioadă și este parfumul la care mă întorc mereu oricâte noutăți îmi ies în cale. A fost primul parfum de ”firmă” pe care mi l-am cumpărat în urmă cu foarte mulți ani și a fost, la vremea aia, îngrozitor de scump. Nu apăruse încă Notino și pe piață nu se găsea mai nimic iar atunci, pe o sticluță de doar 30 de ml am dat un sfert din salariu. Am ținut cu dinții de parfumulo ăla și îl foloseam doar la ocazii speciale.

        Una din colegele de acum s-a îndrăgostit și ea de acest parfum iar asta a fost desigur în beneficiul meu pentru că parfumul pe care ea îl folosește, îl simt eu. Și aici revin la veșnica mea dilemă – pentru cine ne parfumăm, pentru noi înșine sau pentru cei din jur? Iar dacă eu i l-am prezentat pe Eternity, ea mi-a întors favorul și  mi-a băgat un cui în cap cu Paco Rabanne Olympea. Mi-a dat o mostră și mi-a plăcut atât de mult încât acum e musai să mi-l iau.

        Și cel mai probabil o să mi-l iau de Valentine’s Day deși încă oscilez între acesta și Scandal parfum, știți voi, ăla cu sticluța cu picioarele de Jean Paul Gaultier. Sau, de ce nu, să le iau pe ambele. Că dacă eu nu mă iubesc, atunci, cine?

Read More

        Mare pocinog pe mine aseară în timp ce-mi uscam părul deși nu pot să spun că m-a luat chiar prin surprindere.  După ce în ultimele dăți a hârâit din ce în ce mai tare și mai urât, uscătorul meu s-a oprit definitiv. Nu a mirosit deloc a ars, nu a pocnit, nu a plesnit, nu a făcut flamă sau să apară vreo scânteie, nu s-a întâmplat nimic altceva decât că a încetat să funcționeze ”brusc, instantaneu și dintr-odată” cum obișnuia să glumească o profă de fizică din liceu. Iar acest lucru care m-a indispus teribil.

       Ce credeți că o să fac? O să-l arunc, bineînțeles, pentru că ”în zilele noastre” nimeni nu mai repară nimic. La Kaufland există chiar un loc special unde poți să arunci aparatele electrice de mici dimensiuni și știu asta pentru că nu demult mi-am dus acolo placa de întins părul. Desigur că nu chiar sari într-un picior când ți se strică ceva prin casă dar nici nu este o tragedie să înlocuiești un aparat care și-a trăit veacul. În primul rând pentru că acum se găsesc de toate și nu ai nevoie de pile pentru a cumpăra ceva, iar, în al doilea rând, pentru că prețurile au devenit foarte accesibile majorității dintre noi. Poți compara placi de indreptat parul ca să îți dai seama că am dreptate. Slavă domnului că nu  trăim într-o țară din lumea a treia și că oricât am cârcoti, suntem de fapt privilegiați de soartă.

        Dacă stau să mă gândesc un pic cred că am toate aparatele electrice pe care mi le-am dorit vreodată și aici nu mă refer doar la chestiile care țin de beauty gen ondulator de păr, perie rotativă, placă de întins, perie cu aer cald, bigudiuri electrice, epilator, încălzitor electric de ceară sau lampă cu ultraviolete pentru manichiură semipermanentă. De fapt nu le am chiar pe toate, pentru că îmi lipsește un aparat cu IPL (pentru cei care nu știu, asta este o tehnică de epilare definitivă cu lumină intens pulsată, în engleză Intense Pulsed Light) și deci, pentru că este la mine pe wishlist, de câteva zile stau pe google căutând după ”compara aparate Lumea IPL” și citind review-urile utilizatorilor. M-am fixat pe gama asta pentru că am înțeles că raportul calitate/preț este cel mai avantajos.

        Și în bucătărie am cam tot ce-mi dorește sufletul (sau mâinile, în cazul de față). Roboți, roboței, mixere, blendere, storcătoare, ”makere” de sandwich-uri, wafe, popcorn și alte alea, ba chiar am și un ascuțitor electric pentru cuțite. Și un desfăcător de conserve, tot electric, pe care nu îl mai folosesc de când toate conservele pe care le cumpăr vin cu cheiță. Trebuie să scap de el la fel cum m-am debarasat și de aparatul de feliere sau de cuțitul electric de tăiat pâinea. La momentul în care le-am achiziționat (în urmă cu 25 de ani)  păreau de mare viitor însă între timp lucrurile au evoluat și acum poți să cumperi de oriunde pâine sau mezeluri feliate.

        Ce nu am în bucătărie deși toate prietenele și colegele mele au, iar asta mă face să mă simt cumva ciudat, este un slow cooker, multi cooker sau  air fryer, aparatele despre care lumea zice că îți ușurează munca și că, practic, mâncarea se face singură. Nu știu ce să zic, pentru că nu știu cum funcționează,  dar dacă ar avea atâta magie, de ce s-ar mai plânge fetele că au pierdut tot weekendul gătind?

Read More

       Ieri am făcut doza ”booster” la vaccin și încă mă doare brațul în care am fost înțepată. Semnificativ mai mult decât dățile trecute dar nu atât de tare încât să sufăr. Cu toate astea, e un lucru care îmi reamintește constant iritarea pe care am simțit-o când am fost oarecum obligată să fac și a treia doză. Nu pentru că aș fi o antivaccinistă, departe de mine acest gând, însă voiam să mai amân puțin. În luna octombrie am făcut covid și, după cum mi-au spus doi medici, acest lucru mi-ar fi asigurat o imunitate crescută pentru următoarele șase luni. Deci undeva pe la începutul lunii mai m-aș fi dus de bună voie. Dar ce te faci când certificatul de vaccinare nu îți mai este recunoscut și nu mai poți călători fără să te carantinezi și fără să faci enșpe mii de teste pe bani. Două doze nu mai sunt suficiente, e musai să ai trei. Și cum soțul meu este în Anglia și deci trebuie să călătoresc, nu am avut de ales.

        Văd că nu se mai termină cu omicronul soarelui și parcă toată viața noastră a ajuns să se învârtă în jurul acestui subiect. M-a lovit râsu-plânsu azi la prânz când am deschis YouTube-ul să mă uit la un filmuleț în timp ce mănânc. Fiind singură când mă așez la masă, dau de obicei drumul la ceva ușurel care să nu necesite multă atenție dar care să îmi țină totuși companie. Justine Leconte , o tipă pe care o urmăresc și este franțuzoaică ce locuiește la Berlin, a venit cu un titlu care mi s-a părut interesant: Pinterest trends that will take over 2022, adică ceva de genul tendințele care vor cuceri lumea în 2022. În modă, desigur, pentru că tipa e designer vestimentar. Și cu ce credeți că a început? Cu pijamale și cu haine de stat prin  casă că cică pandemia se prelungește și că oamenii asta caută. Haine lejere și confortabile. Și că dacă tot lucrează de acasă, sunt interesați de pijamale din mătase și alte materiale scumpe și de treninguri și halate de lux. Sigur că nici ea, nici altcineva nu are de unde să știe cât mai ține nenorocirea asta dar mi s-a părut o mostră de pesimism de care chiar nu aveam nevoie.

        De altfel se pare că în toate aspectele lumea e pregătită să accepte transfomări la care altădată nici nu ne gândeam. Să nu te mai îmbrățișezi cu prietenii după o lungă despărțire, să nu mai pui mâna pe clanțe, să porți mănuși când împingi căruciorul în supermarket sau să alergi în parc purtând mască pe față… Iar acestea sunt exemple mărunte, din viața de zi cu zi, dar transformări radicale vor fi și la nivel macroeconomic, dacă pot să spun așa cum ar fi clădiri de birouri certificate sub numele de The IMMUNE Building Standard™. Ce înseamnă asta? Clădiri în care angajații nu doar să se simtă dar și să fie în siguranță din punct de vedere al sănătății adică să existe sisteme eficiente de purificare a aerului, materialele de construcție să fie prietenoase cu mediul, să existe spații de carantină (zone special concepute, complet echipate și gata de utilizare în cazul nevoii imediate de a izola persoane expuse) și alte amenajări care în trecut erau specifice doar spitalelor, clinicilor medicale și  „camerelor curate” dedicate cercetărilor de laborator. Dacă vă interesează subiectul, mie mi se pare foarte interesant deși încă pare de domeniul SF, puteți citi mai multe aici.

        Deci… am făcut vaccinul, două doze, după 6 luni m-am îmbolnăvit de covid (formă ușoară, fără complicații, dar totuși boală), am făcut boosterul, mă lăsați acum în pace? Putem reveni la viața normală? sau ne regrupăm forțele pentru ”noua sub-variantă Omicron, apărută în urmă cu câteva săptămâni, care ridică semne de întrebare şi este monitorizată cu mare atenţie de oamenii de ştiinţă”? Nu e glumă, am citat de pe site-ul Digi24. 

 

 

Read More