Citeam deunăzi pe blogul Mirunei de la ”și blondele gândesc” un articol despre alegerea bonei pentru copil, despre criterii, despre experiențe și despre empatia care poate să apară sau nu. Despre cât de greu este să găsești persoana potrivită pe mâna căreia să-ți lași copilul și am fost de acord cu aproape tot ceea ce a scris ea acolo. Spun aproape pentru că un lucru m-a surprins destul de tare, autoarei părându-i-se  ”cumva stânjenitor ca pe femeia pe care o angajezi să stea cu copilul tău să o urmărești prin camere video”. De ce să ți se pară stânjenitor, nu știu pentru că mie nu mi se pare deloc.

        Să mergi pe încredere este minunat însă după câte cazuri am văzut la televizor cu bone sărite de pe fix, mi-am cam pierdut încrederea în umanitate. La început cel puțin, până ajungi să cunoști omul, cred că este mult prea riscant să lași bebelușul fără nicio măsură de prevedere cu o persoană necunoscută chiar dacă persoana în cauză este recomandată de o agenție de plasare. Sau cu atât mai mult, după cum s-a văzut, recomandările date de agenții sunt un fel de apă de ploaie.

        Când Cristina mea a găsit-o pe Flori, doamna care o ajută cu cele două copile, i-a spus de la început că a instalat în casă camere video. Nu le-a ascuns printre flori sau printre cărțile din bibliotecă ci a făcut totul la vedere, pentru transparență totală. Ideea era nu de a o ”prinde” cu ceva pe doamna cu care Silvia urma să își petreacă diminețile, nici să surprindă ipostaze jenante, nici să îi urmărească fiecare mișcare ca la Big Brother ci să vadă cum relaționează cu fetița și cum decurge relația dintre ele. Mi s-a părut soluția ideală pentru că nu au apărut frustrări sau suspiciuni de nicio parte și asupra lui Flori nu a planat prezumția de vinovăție ca și când supravegherea ar fi fost făcută pe ascuns. Din fericire totul a decurs cum nu se poate mai bine iar luna viitoare se împlinesc deja trei ani de când sunt împreună iar Flori este o bonă minunată.

        Dacă stăm să ne gândim un pic, suntem cu toții supravegheați în permanență pentru că aproape nu mai există, cel puțin în marile orașe, intersecție care să nu fie monitorizată video. La mall-uri la fel. În instituții, la fel. Mai nou până și la intrarea în blocuri au apărut în locul vechilor interfoane instalații sofisticate care înregistrează imagini cu fiecare vizitator. Pe vremuri, dar ce spun eu ”pe vremuri” pentru că de fapt nu au trecut mai mult de 20 de ani, chestiile astea păreau de domeniul science-fiction iar acum sunt cum nu se poate mai comune și se găsesc la niște prețuri pe care și le permite orice muritor de rând.

        Și tocmai pentru că suntem monitorizați, filmați, observați și ascultați în permanență (de te miri cine) nu pot să înțeleg paranoia unora care aproape se isterizează dacă din întâmplare apar într-o poză pe Facebook împreună cu alte douăzeci de persoane. Într-un plan îndepărtat li se vede și lor figura (pe care de multe ori nici nu ai recunoaște-o dacă nu ai ști cine sunt) și fac ca toți dracii cerând cu disperare, supărare și multă încrâncenare să ștergi orice urmă  a trecerii lor prin acel loc de parcă toate serviciile secrete din lume ar putea astfel să îi depisteze mai ușor. Dacă cineva are vreun interes pentru persoana ta, practic nu există nicio piedică să te filmeze sau să te fotografieze pe stradă sau în orice alt loc public fără ca tu să ai habar așa că principiile ce păreau de nezdruncinat în legătură cu intimitatea și spațiul personal au devenit de mult doar o iluzie.

        Lumea nu mai are cum să fie la fel cu cea de dinainte de apariția internetului și doar dacă trăiești sub o piatră curgerea prin lume a rămas aceeași. Dacă însă citești aceste rânduri cu siguranță domnul Google știe exact unde te afli, în ce magazin ți-ai făcut ultimele cumpărături săptămânale, persoanele cu care ai interacționat, câți bani ai scos de la bancomat, pe ce site-uri de știri intri în fiecare zi și ce reclame să-ți scoată în față. Eu m-am uitat la o pereche de pantofi acum vreo lună și de atunci poza lor îmi apare, ca un reminder infinit, pe ecranul telefonului, pe tabletă, pe calculatorul de la serviciu și pe cel de acasă doar, doar o să cedez și o să mi-i comand 🙂

        Nu mă stresează camerele video atâta vreme cât nu sunt instalate în baie și cred că este absurd să ne opunem curentului în care merge tehnologia și în care evoluează lumea, în general. Sunt convinsă că nici FBI-ul, nici Mossad-ul și nici MI5 nu sunt interesate de persoana mea. De SRI n-aș băga mâna în foc dar în cazul în care mă suspectează de ceva s-ar putea să aibă parte de o mare dezamăgire pentru că nu dețin niciun secret care i-ar putea interesa. Nu m-ar stresa camerele video nici dacă ar trebui să mai dau o dată bacalaureatul pentru că n-am copiat în viața mea la un examen și nu mă intimidează nici sistemele CCTV din benzinării, magazine sau bănci pentru că nu intenționez să dau nicio spargere. Așa că, din partea mea, cei care se află de partea cealaltă a baricadei și care au nevoie de imagini video sau pe care îi mănâncă doar curiozitatea pot să apese pe butonul ON și să îi dea drumul numai să nu uite că înainte de toate au nevoie de sursele de aici.

 

Read More

        Vrem – nu vrem, ziua îndrăgostiților se apropie cu pași repezi și indiferent dacă sărbătorim sau nu Valentine’s sau Dragobetele sau nu sărbătorim nimic, magazinele, televiziunile, presa și media online ne asaltează deja cu inimioare, floricele roz și alte dulcegării încercând să ne bage pe gât rezervări la restaurante, bilete spre destinații romantice sau idei de cumpărături inutile gen ursuleți de pluș mari cât juma’ de dulap, seturi de căni cu el și ea sau lumânări în forme de îngerași pe care nu se va îndura nimeni să le aprindă vreodată. Prețul florilor crește exponențial iar florăresele profesioniste cu vase uriașe pline de trandafiri roșii nu par intimidate de novicii care vând primii ghiocei.

        Nu fac parte din categoria celor se oripilează la ideea că Valentine’s Day e o sărbătoare de import și că trebuie să ținem cu dinții de Dragobetele nostru de care, sinceră să fiu, nu auzisem până acum câțiva ani și nici nu mă doare capul că ar fi ceva kitschios. Să mă scuze susținătorii tradițiilor autohtone dar pe vremea mea nici naiba nu sărbătorea Dragobetele. Anyway, nu despre evenimentul în sine vreau să scriu azi, indiferent de data la care se sărbătorește iubirea, ci despre modul de manifestare al acesteia.

        Despre declarațiile de dragoste scrise cu majuscule pe Facebook și despre buchetele virtuale oferite cu mărinimie pe ecranul calculatorului sau, după caz, al telefonului. Mi se pare că la vârsta adolescenței astfel de gesturi au o drăgălășenie aparte iar uneori sunt chiar înduioșătoare prin naivitatea și puritatea lor însă la deplina maturitate pot trece cu ușurință pragul ridicolului. No offense dar să vii în public cu declarații pe juma’ de pagină în care să-ți urli iubirea pentru partenerul cu care împarți casa de ani buni pare mai degrabă că o spui pentru vecini, prieteni și rude decât pentru alesul sau aleasa inimii. O paradă ieftină nu tocmai pe gustul meu și pentru care am mari suspiciuni în ceea ce privește veridicitatea.

        Trăim în lumea în care aparențele contează enorm și în care sub poleiala de fericire ce ni se aruncă în ochi se ascunde viața adevărată cu bune și, mai ales, rele, multe rele, pe care mulți refuză să le conștientizeze dându-le la spate și măturându-le precum gunoiul sub covor. Mi-aduc aminte de o emisiune tv difuzată acum mulți ani, pe vremea când încă mai înghițeam hapurile pe care ni le serveau protagoniștii show-urilor care își expuneau fericirea și dădeau sfaturi pentru atingerea nivelului de zen maxim celor care duceau vieți monotone și lipsite de strălucire. Mai exact Claudiu Bleonț împreună cu nevasta de la acel moment, Beatrice (Rancea), păreau că tocmai coborâseră din rai pentru a-și uni destinele și a duce împreună o viață fericită pe acest pământ.

        Viața în casa lor curgea în formă de râuri din lapte și miere, simbioza era perfectă iar decorul desprins din povești. Cireașa de pe tort era o ferigă imensă sub verdele căreia cei doi se retrăgeau în momentele în care simțeau cea mai vagă adiere a vreunei nemulțumiri conjugale și de unde, după o scurtă perioadă de meditație comună, reveneau la starea de zen pentru care muritorii de rând îi invidiau. Eram probabil într-una din zilele mele proaste altfel nu pot să-mi explic cum de îmi aduc aminte cu atâta lux de amănunte emisiunea respectivă. Știu că oarecum m-a umbrit o undă de tristețe și dezamăgire pentru viața mea anostă care era plină de griji ce nu dispăreau la umbra niciunei ferigi și cu siguranță aș fi schimbat rolurile cu cei de pe ecran fără nicio urmă de regret. Mult timp după aceea m-a urmărit modelul acelei familii  iar gândul că eram departe de relația perfectă nu mi-a dat pace.

        Dar, să vezi și să nu crezi, la câteva luni după emisiune, destul de aproape, nu mai mult de două, trei, citesc în presă că cei doi au divorțat. Am fost șocată și nu-mi venea să cred că tot spectacolul oferit nu fusese decât un fragment dintr-o piesă de teatru oferită înspre divertismentul telespectatorilor. Era înainte de apariția Facebook-ului iar telenovelele de până atunci veniseră doar pe filiera sudamericană unde interpreții erau actori adevărați. Viețile reale încă nu aveau atâta expunere ca acum iar televiziunea abia începuse să manipuleze mințile oamenilor și în alte domenii decât politica.

        De atunci nu mai iau nimic de bun iar giugiuleala publică mă lasă rece și nu mai pun botul la dulcegăriile de familie afișate cu ostentație pe pereții internetului. Și nici nu cred că dragostea e direct proporțională cu numărul de trandafiri din buchetul oferit de Sfântu’ Valentin sau cu numărul gramelor de aur turcesc din brățara cumpărată în rate de la negustorii de ocazie.

        Cred însă că gesturile de iubire adevărată  se simt în fiecare zi și de cele mai multe ori au un cod ascuns pe care nu îl înțelege decât persoana căreia îi este adresat. Gesturi care nu cer like-uri pentru că oricum nu au cum să fie share-uite pe internet. Cum ar fi ca cel de lângă tine să îți tragă în jos mâneca pijamalei ridicată deasupra cotului ca să nu îți fie frig noaptea. Sau să îți dea telecomanda lăsându-te să alegi filmul de sâmbătă seara. Sau să îți lase jumătate din ultima felie de tort din frigider. Sau să se scoale mai repede dimineața ca să spele vasele rămase din seara precedentă. Sau… continuați și voi.

Read More

        Și nu glumesc deloc pentru că am găsit jobul care, în cazul în care îl voi primi, îmi va schimba viața. Chiar dacă este pentru o perioadă determinată și, mai exact, pentru trei luni, aș fi în stare să renunț la actualul loc sigur și oarecum călduț și să pornesc în aventura vieții mele în însorita Italie. Am aflat de job de unde altundeva dacă nu de pe Facebook, locul unde știrile apar de multe ori chiar înainte de a fi publicate în ziare. Este vorba despre un proiect sponsorizat de airbnb, platformă de care sunt de-a dreptul îndrăgostită pentru multele şi superbele experiențe pe care mi le-a oferit, deci din start mi-a sunat bine.

        Pentru a salva Grottole, un sat cu doar 300 de locuitori din sudul Italiei care există încă din paleolitic iar acum este în pericol de dispariție, airbnb împreună cu un ONG au venit cu ideea de a resuscita turismul în localitate și, nu pot să zic că au scos la concurs, dar caută patru doritori care să se mute aici în vara lui 2019 și să trăiască timp de trei luni precum localnicii. Aceștia vor locui în case tradiționale și vor petrece timp alături de săteni pentru a deprinde olăritul, recoltarea mierii de albine, producția uleiului de măsline și prepararea pastelor italiene autentice. Toate astea se vor întâmpla în prima lună apoi, în perioada următoare, cei patru vor fi gazde pentru turiști și îi vor învăța toate meșteșugurile pe care le-au deprins în timpul trainingului iar veniturile astfel obținute vor fi reinvestite în comunitatea italiană.

Nu știu care sunt criteriile de selecție dar, în orice caz, nu este necesară cunoașterea limbii italiene. În formularul de înscriere erai chestionat doar despre nivelul stăpânirii limbii engleze ceea ce am bifat cu succes. În rest trebuia doar să spui de ce îți dorești jobul, cum crezi că te va afecta, ce îți va aduce și, mai ales, ce te pricepi să faci. Iar când angajatorii voiau să afle ce  știi să faci , se refereau la hobby-uri, la dexterități manuale sau talente artistice și în niciun caz nu îi interesa că la jobul actual faci tabele în excel sau întocmești contracte de vânzare-cumpărare.

        După ce am parcurs toți pașii și am trimis formularul am căzut un pic pe gânduri. Întrebările la care tocmai răspunsesem împreună cu filmul despre sfârșitul lumii la care mă uitasem cu o seară înainte m-au făcut să mă întreb câţi dintre noi am fi în stare să supravieţuim în condiţiile în care toată structura civilizaţiei pe care ne întemeiem traiul de zi cu zi s-ar prăbuşi brusc. Să presupunem că ne-ar lovi un cataclism natural şi ar trebui să o luăm de la zero cu agricultura, cu meşteşugurile, cu prepararea mâncării şi cu tot ceea ce implică viaţa unei familii. Concret, ce aş şti eu să fac? Prin grădină, nu mare lucru iar de ogor habar n-aş avea. Nu ştiu cum stă treaba cu cerealele, când se seamănă, când se recoltează sau ce lucrări trebuie efectuate. Nu ştiu să construiesc o casă deşi chiar dacă poate la pereţi m-aş descurca, cu siguranţă la acoperiş m-aş împotmoli. Lista cu ce nu ştiu să fac e lungă rău dar cred totuşi că până la urmă mi-aş găsi utilitatea.

        Ştiu să împletesc sau să tricotez, spuneţi-i cum vreţi, deşi nu mi-am mai exersat talentul de 20 de ani cel puţin, asta până zilele trecute. Mi-am cumpărat de curând un pulover senzaţional, model pe care mi-l doream de mult, alb, pufos și cu ”opturi”, în engleză i se spune cable-knit dar în românește nu știu 🙂 L-am luat de pe internet şi avea mânecile mult prea lungi însă mi-a plăcut atât de mult încât nu m-am îndurat să-l trimit înapoi. Drept urmare m-am ambiționat și am zis să-i scurtez mânecile, operațiune nu tocmai simplă și destul de meticuloasă pentru că trebuie luat ochi cu ochi în sensul invers de tricotat normal și refăcute manșetele. Nu intru în amănunte tehnice, cert este însă că operațiunea mi-a reușit foarte bine ceea ce m-a făcut să mă umflu în pene. Atunci cînd vezi că din mâinile tale iese ceva concret, satisfacția e foarte mare.

        Revenind la Italia, abia aștept să învăț să fac paste tradiționale și ulei de măsline. Și neapărat roșii uscate la soare 🙂 Asta ar însemna să mă mut în străinătate și să-mi schimb complet viața așa cum n-aș fi crezut că o s-o fac vreodată. Să renunț la parcursul liniar, la stabilitate și previzibil pentru ceva total necunoscut și să încep un nou capitol. Până la urmă n-aș fi singura care lasă totul în urmă încercându-și norocul pe alte meleaguri deși marea majoritate a celor care își iau lumea în cap căutând un job in strainatate, se duc la ceva mai bine definit. Se documentează din articole ca cele de aici și apoi știu exact ce pași trebuie urmați. Eu, deocamdată, nu știu decât că dacă această oportunitate mi se va deschide, o să o înșfac precum o pradă. Mă simt complet pregătită.

 

Read More