Am musafiri, a sort of, adică a venit Cristina cu fetițele acasă și vor sta două săptămâni încheiate, drept urmare avem mai mult timp de povești împreună. Și nu că la telefon n-am face același lucru dar parcă față în față se leagă mai bine. Ieri a deschis un subiect care m-a lăsat pe gânduri și de atunci îmi trec prin cap tot felul de întrebări iar unora nu le pot da un răspuns clar pentru că pe lumea asta nu e totul doar alb sau negru. Așa că o să dau aici drum liber discuțiilor.
Un prieten de-al ei, fost coleg de liceu, și-a luat nevasta și copilul de nici doi ani și au plecat împreună într-o călătorie în jurul lumii. O călătorie pe termen lung. Un an, doi, trei, nu știe nimeni exact cât, probabil cât îi vor ține banii. Au vândut tot ce aveau, inclusiv afacerea în care el investise, adică un cabinet stomatologic de succes, el fiind dentist, iar ea a renunțat la jobul bine plătit dintr-o companie multinațională. Cum s-ar zice, și-au luat lumea în cap și au plecat în locuri exotice de care nu auzise nimeni sau în care în orice caz companiile turistice nu au destinații îndreptate către turismul de masă. Știu că în ultima vreme e foarte cool să călătorești în locuri cât mai ciudate, să încerci experiențe noi, să alegi pelerinaje spirituale, locuri de meditație sau să devii practicant de yoga dar eu încă nu am întâlnit personal pe nimeni care să se arunce într-o astfel de aventură. Am citit însă multe astfel de relatări și nu știu de ce înclin să cred că nu toate au un grad de sinceritate de sută la sută pentru că prea devine totul roz dintr-odată.
Anyway, Cristina spunea că nu crede că ea ar fi în stare să ia o astfel de decizie, pentru că oricât de mult îi plac călătoriile, sentimentul de a te întoarce acasă, la locul tău, la lucrurile tale, la patul tău este de neprețuit. Şi m-a întrebat dacă eu aş putea renunţa la tot şi să plec aşa de nebună (folosesc cuvântul nebună ca un fel de alint şi nu cu sens peiorativ) cutreierând lumea. Prima mea reacţie a venit instantaneu şi i-am răspuns că în niciun caz nu aş pleca însoţită de copii mici şi da, îmi recunosc egoismul, primul element luat în calcul nu a fost siguranţa lor ci faptul că nu m-aş putea bucura întru totul de experienţa trăită având de dădăcit copii. Abia apoi am început cu adevărat să cuget gândindu-mă cât timp călătoritul ar fi o reală plăcere dacă ar trebui să mă mut tot timpul dintr-o casă/ hotel/ colibă/ rulotă/ cameră/ vizuină în alta, să împachetez şi despachetez mereu fără să am o rutină zilnică.
Dilema asta, pe care o am începând de ieri şi care nu-mi dă nicicum pace, mi-a adus aminte de nişte vorbe înţelepte, genul motivaţional, care circulă pe internet: Dacă ai impresia că aventura este periculoasă, încearcă rutina. Este letală. Normal că nici mie nu-mi place să fiu ca un robot şi să am zile identice dar totuşi nu cred că rutina în sine ne omoară ci faptul că ceea ce obişnuim să facem zi de zi ne displace profund. Dacă printre activităţile obligatorii am reuşi să strecurăm câte ceva distractiv, viaţa ar deveni imediat mai colorată.
Revenind la întrebarea cu voiajatul cred că pentru mine varianta, nu neapărat de compromis, dar care să împace şi capra şi varza, ar fi o casă pe roţi. Poate o rulotă dar cred că mult mai bună ar fi chiar o căsuţă de lemn instalată pe o remorcă trasă de maşină. Când stai mai mult timp într-un loc, desfaci cârligul, laşi casa în pădure şi foloseşti maşina ca orice maşină obişnuită. Am văzut ideea asta la americani, există foarte multe filmuleţe pe YouTube, şi sunt multe familii care trăiesc astfel. E drept că eşti limitat la interiorul continentului dar din Alaska până în sudul Argentinei nu-ţi ajunge o viaţă ca să vezi tot ce este de văzut şi până la urma urmei nu cred că cineva întreg la cap s-ar aventura în locuri cu adevărat periculoase adică în ţări în care au loc răpiri de persoane, atacuri teroriste pe şosele lăturalnice sau explozii de mine antipersonal. 
Cred că mi-ar plăcea să am o astfel de construcţie pe roţi şi să mă plimb ca melcul cu casa în spinare dintr-o parte în alta fără să am grija banilor, grija curăţeniei sau alte griji ca cele de aici sau aici. Nici vecini deranjanţi, nici gălăgie sub geam, nici grădină de săpat, nici geamuri de spălat sau, mă rog, doar ceva minimalist 🙂 Nu știu cât aș rezista, dar pentru o perioadă de un an, doi, cred că ar fi plăcut și cu siguranță m-aș simți cu mult mai bine fiind totuși la mine acasă decât schimbând mereu camera de hotel. Mi se pare o îmbinare fericită între satisfacerea visului călătoriei nesfârșite și a dorinței de a vedea lumea cu confortul căminului propriu.
DECI 🙂 Dacă mâine ar veni cineva la voi și v-ar spune așa: Ai două săptămâni la dispoziție să îți reglezi treburile și un buget de 50000 de euro să pleci pentru doi ani unde vezi cu ochii, ați face pasul? Nu o lună, nu două și nu un an ci doi, bătuți pe muchie și cu bugetul de care spuneam. Evident că în timpul acesta n-ar fi interzis să mai câștigați un bănuț pe ici, pe colo, muncind ceva pentru completarea sumei. Libertate deplină, deci. Hmm? Cine se bagă?
