Dreptul la replică. Răspund comentariilor de pe FB

12 July 201812 July 2018 Ioana 3 Comments

Ca să vezi unde dai și unde crapă 🙂 Cu articolul de ieri am stârnit niște discuții pe Facebook de nu-mi venea să cred unde s-a ajuns, subiectul fiind mâncarea din Canada. Scrisesem câteva vorbe despre restaurante, mai exact mă întrebam de ce ar merge cineva la restaurant să comande un simplu sandwich iar reacțiile, multe dintre ele mai mult decât ciudate, au apărut imediat: Prima reacție: Mie ce mi s-a părut bizar îi ca restaurantele lor (ale canadienilor) sunt nașpa ca meniu. Really?? chiar toate? Cât am stat acolo, 3 săptămâni, am văzut, deși evident nu am intrat peste tot, că oferta este uriașă începând de la fastfood-uri internaționale gen McDonald’s sau KFC ajungând la specific indian, japonez, arăbesc, italian, chinezesc, vietnamez, polonez sau chiar etiopian deși după câte îmi aduc aminte țara aia e lovită de foamete de când există planeta pământ. Cum să generalizezi și, mai ales, în calitate de ce? Nici măcar un inspector care acordă stele Michelin nu cred că s-ar hazarda la astfel de afirmații dar, politicoasă cum sunt am încercat un răspuns soft: N-aș spune asta, există restaurante pentru toate gusturile și buzunarele. Mie, de exemplu, îmi place pizza foarte mult dar unuia care nu îi place sigur că nu e de aceeași părere cu mine.

Atâta mi-a trebuit, ce știu eu ce-i aia pizza? Ioana Moldovanu, ai încercat sa le ceri pizza Quattro formaggi? dacă le ceri așa ceva trebuie să rebootezi chelneritza de 3 ori. Habar nu au de așa ceva Pfff… ca să vezi ce chestie, chiar am cerut odată quattro formaggi și a fost foarte bună, cu brânzeturile alea care se întindeau în fire lungi când mușcai din felie de îți lăsa gura apă înainte să simți gustul iar blatul subțire și crocant exact atât cât trebuie. Eram în Niagara, știu sigur că am mâncat de două ori acolo dar uite că nu îmi aduc aminte numele restaurantului însă dacă vrea cineva să verifice pot să aflu. A, și nu am fost nevoită să rebootez chelnerița, a înțeles din prima ce am comandat.

Apoi intervine altcineva: Nu știu cum e in Canada, dar presupun că seamănă cu SUA. Aici mâncarea mi s-a părut groaznică. Cantitate mare și calitate proastă. E adevărat că poți mânca și bine, dar foarte scump. Nu visam decat mâncare românească. E adevărat că sunt politicoși și toți te întreabă ce mai faci, cum o duci, dar cred că nimănui nu-i pasă de fapt. Sunt doar întrebări de conveniență. Eu personal nu mă văd trăind acolo, dar ca turist ai ce vedea! Fac și eu la fel spunând că nu am fost în SUA dar presupun că seamănă cu Canada 🙂 Nu mi-a fost dor de mâncarea românească absolut deloc. Nu spun că nu-mi place, spun doar că nu mi-a fost dor. De câte ori sunt într-o țară străină vreau să încerc specificul local, să mănânc ce mănâncă localnicii, să ascult posturile lor de radio, să văd cum funcționează transportul în comun, să văd reclamele și toate celelalte chestii care te fac să intri în atmosfera locului. Sigur că dacă m-aș muta acolo (și da, mă văd trăind acolo, de ce nu? e de 100 de ori peste Ro) probabil mi s-ar face dor de o ciorbă de burtă dar în doar trei săptămâni nu am apucat să încerc tot ce ar fi fost nou pentru mine și, deci, nu m-a cuprins niciun fel de dor sau nostalgie.

Iar acum, trecând de la frivolitatea gastronomiei , se scoate artileria grea și vine replica academică: Aceste lucruri le-am simţit şi eu. Aş mai adăuga faptul că este mult kitch, incultura, (nu tu o sală de teatru care să nu semene a cantina), iar istoria lor începe acum 200 de ani. Orice clădire de 200 de ani este monument pentru ei. Bon! Să le luăm pe rând uitându-ne în ograda proprie, mai exact la frumoasele noastre oraşe în care clădirilor de patrimoniu scăpate de furia demolărilor comuniste li s-au pus geamuri de termopan iar stucaturile exterioare au fost acoperite cu polistiren izolant. Sigur că orice clădire de 200 de ani este monument pentru ei (a se vedea Parlamentul din Ottawa sau Primăria din Kingston), cum la fel ar trebui să fie şi pentru noi. Pe de altă parte ştim cu toţii cum s-a format civilizaţia pe continentul american şi niciun turist informat nu se duce acolo pentru vestigiile istorice. Pentru aşa ceva se îndreaptă către Grecia sau Italia unde amfiteatrele antice într-adevăr nu seamănă a cantină. Iar dacă vorbim despre incultură… oh, wait, avem oare tupeul să îi arătăm pe alţii cu degetul când ne-am pus în fruntea ţării un prim ministru care e la nivelul unui elev mediocru de clasa a V-a? Noi, o ţară de culţi?

Şi vine prietenul meu canadianul cu o întrebare simplă: Ce se consideră mâncare românească? cu răspuns alambicat: Când nu cunoşti nici măcăr ABC-ul bucătăriei italiene nu deschizi o pizzerie. La ei meniul este prezentat sub forma unui album foto (cu explicaţii scrise referitoare la ingrediente) si un numar asociat. Pe scurt la ei comanzi N° 9 sau N° 7, comanzi un numar. Daca schimbi restaurantul te trezesti cu un alt album foto, diferit si nu poti sa comanzi scurt Pizza Calzone, sau 4 formaggi, te uiti din nou la poze ca curca-n lemne. Si au la donuterii cât cuprinde, nimic mai scârbos decât dulcegaria aia. Asta-i cultura. Fusai în regiunea Montreal la un restaurant apropiat de o atractie turistica din zona. Nu aveam nimic de mâncare, doar bautura, cu o mimica de lehamite a spus patroana ca daca insist sa manânc ceva face 2 ochiuri. Mâncarea cu care se mândresc în regiunea quebecoasa este La poutine (cartofi gratinati, mâncare pentru porci 🙂 ). Nimic de calitate ce poate fi consumat exceptând un T-Bone, sau homari, oribil de scumpi.

Acuma, serios, dacă meniul unui restaurant cuprinde şi pozele preparatelor, unde naiba în lume s-a mai văzut ca pozele să fie aceleaşi peste tot? Fiecare restaurant îşi pune propriile poze iar dacă acestea sunt diferite de la local la local mi se pare perfect normal. Ar fi total aiurea să pui poze pentru ceva ce tu nu vinzi, adică să pui pozele de la restaurantul de peste drum, iar dacă acesta e motiv de derută pentru client… I’m so sorry dar problema e la client. Şi e gravă rău de tot 🙂 În ceea ce priveşte felul de mâncare numit poutine (o combinaţie de cartofi prăjiţi, sos gravy şi brânză rasă) l-am încercat de două ori şi nu m-am simţit ca un porc mâncându-l. Ba chiar mi-a plăcut dar de fapt mie îmi plac mâncărurile pentru porci, mămăliga fiind una dintre ele. Este şi pentru porci, nu? pentru că îmi aduc perfect aminte când bunica fierbea mălai şi îi făcea porcului din coteţ câte o găleată de mămăligă aurie, mai mare dragul. Aşa că ar fi bine să nu generalizăm şi să nu ne hazardăm în afirmaţii care ar putea fi jignitoare.

Cu faptul că pozele în meniu sunt o idee bună, este de acord şi canadianul: Nu asimila Quebec cu Canada. Mai ales că acolo poliţia limbii i-a obligat la un moment dat să schimbe numele ne-franceze(gen spaghetti) în echivalentul francez. Din experienta mea, în Toronto și zona limitrofa poți mânca orice mâncare din lumea asta gătită ca la mama ei. Și uneori pozele ajută, am in zona mea restaurante asiatice unde ai numele (care nu îți spune nimic dacă nu mergi cu translator ) asa ca poza ajuta .

Şi mai dau copy-paste unei singure fraze iar apoi închei: Părerile sunt împărțite. Dacă vrei sa mănânci mâncare românească, probabil că Turda bate Canada. Probabil că m-am obișnuit cu alte gusturi decât cele românești pentru că aleg la orice oră o mâncare asiatică (indiana, Thai, malaeziana) făcută bine decât mâncarea românească (care tot nu mi-ați spus care e , că orice pretindem noi ca e românesc, găsim la alții :mici, mămăligă, sarmale…)

Deci, clar, nu m-am dus şi nici n-am căutat să mănânc româneşte în Canada, nu mi-a fost dor nici de mici, nici de sarmale şi nici nu o să mi se pară vreodată că apa Borsec are ceva special. Fiind ]n Canada, am mâncat însă o dată fish and chips iar acum, după toate aceste discuţii, aştept un englez revoltat care să-mi spună că pentru acest fel de mâncare doar Anglia se ridică la standarde de înaltă valoare.

Primele lucruri despre Canada pe care le-am povestit colegilor

11 July 2018 Ioana 14 Comments

Hello, hello! M-am întors cu forțe proaspete. Nu, de fapt nu. Asta e doar o expresie pe care îți vine să o folosești în virtutea obișnuinței pentru că m-am întors ca după o vacanță în care am umblat cât m-au ținut picioarele fără să stau deloc cu burta la soare și fără să lenevesc pe vreo plajă în bătaia valurilor. Am fost mai activă ca oricând și n-am vrut să pierd nicio clipă în care să nu văd ceva nou sau să fac ceva ce n-am mai făcut niciodată pentru că nu știu când și dacă voi mai ajunge în Canada cea de la capătul lumii.

Inevitabil am reînceput serviciul. Fără avânt revoluționar, fără prea mare entuziasm, mai mult târându-mă decât sărind într-un picior, m-am reîntors la birou unde toți colegii mă așteptau să le povestesc marea mea experiență canadiană. Ce ne spui? Cum a fost? Ce-ai văzut? Cum e acolo? o mie de întrebări la prima oră a dimineții când încă nici nu reușisem să mă readaptez la fusul orar și nici nu știam cu ce să încep. Povești ar fi pentru o mie și una de nopți dar e atât de greu să selectezi ordinea și să le așezi cap la cap… Cu se să încep? Ce m-a impresionat cel mai tare? Ce mi-a plăcut cel mai mult? Este într-adevăr America atât de diferită față de Europa? Greu de povestit în pauza de cafea, greu de ales cu ce să încep așa că am lăsat cuvintele să vină singure fără să încerc să le așez într-o anumită ordine. Au alunecat la vale învălmășite ca gândurile ce n-au apucat încă să se sedimenteze în amintiri ce vor rămâne o viață și m-am surprins chiar și pe mine însămi de ce mi-a venit prima dată în minte.

Totul e imens în Canada. Șoselele, casele, magazinele, mașinile, pădurile, motocicletele. Ha-ha 🙂 da, da, doar Harley Davidson am văzut pe șoselele nesfârșite, acele motoare uriașe cu ghidoane nichelate în care te instalezi ca într-un fotoliu și în care poți să parcurgi sutele de kilometri fără să simți că te strâng cârceii de picioare. Jur că n-am văzut nicio altă marcă de motocicletă deși am făcut câteva mii de km plimbându-ne încoace și încolo. Iar dacă motocicletele sunt de dimensiunea unui camion, atunci camioanele sunt cât un bloc. Mi-au plăcut drumurile largi și autostrăzile cu cinci benzi pe sens care se întretaie din loc în loc în intersecții de dimensiunea unui sat mic de la noi și care străbat Canada în linii drepte fără să aibă nicio curbă pe distanțe impresionante. Nimic nu e ”aproape” și nicăieri nu poți să mergi pe jos. Cu toate astea ”aproapele” e ceva foarte relativ. Într-o seară ne pregăteam să mergem la un restaurant și am întrebat dacă e departe iar M. (canadianca) mi-a răspuns că nu, e doar la juma’ de oră de mers. Cu mașina, bineînțeles, adică la vreo 40 de kilometri.

Am înțeles, în sfârșit, cum vine treaba cu indicele de confort termic, indicele acela cu care prezentatorii de la rubrica meteo ne anunță la fiecare val de caniculă că depășește pragul critic de 80 de unități. Mie, până acum, dacă afară erau 40 de grade îmi era cald și gata. Adică îmi era foarte cald, mă topeam, transpiram, curgeau apele de pe mine dar atât. Îmi era foarte cald și nimic mai mult. În Canada căldura este altfel. Este umedă. Iar dacă afară sunt 27 de grade se simt ca 39. Iar dacă sunt 35 se simt ca 45. Este exact ca în saună, te înconjoară un fel de abur prin care simți că îți vine din ce în ce mai greu să respiri. Nu știu de unde provine umiditatea excesivă, probabil de la marile lacuri dar nu știu din ce cauză se formează. Doar am mai fost în locuri mult mai la sud (în Antalya) unde am prins 42º dimineața la ora 10 și deși eram pe malul Mediteranei nu am simțit acest fenomen. Norocul a fost că vremea asta ciudată nu a ținut decât două zile dar oricum peste tot există aer condiționat și, spre deosebire de Ro, nimeni nu suferă de curent 🙂

Ce mi-a mai plăcut? Oamenii. Atâta politețe n-am văzut în viața mea. Toți îți zâmbesc, iar please, thank you, sorry și excuse me sunt cele mai uzitate cuvinte. Dacă te trăznește să traversezi strada printr-un loc nemarcat (ceea ce desigur nu vă recomand dar mi s-a mai întâmplat), mașinile se opresc acordându-ți prioritate (deși nu ai) ba în plus s-ar putea ca șoferul să te și salute printr-o ușoară înclinare a capului.

Magazinele. Din nou, primul cuvânt care îmi vine în cap, imense. Și nu le compar cu cele din Ro ci cu cele din Anglia. Supermarketurile au între 453 și 759 de sortimente de sosuri/ dressinguri/ creme/ dip-uri sau cum vreți să le spuneți, spre deosebire de continentul nostru unde limita se oprește pe la maxim 30-40. Și mi-am adus aminte de asta pentru că în Canada am descoperit că broccoli se poate mânca și crud. La fel fasolea verde, conopida sau tulpinile de țelină. Și, de altfel, orice alte legume care nu ajung să fie lemnoase. Sunt delicioase ca aperitive tăiate în bucățele mici și înmuiate în sosurile de care vă spuneam și care se găsesc în toate combinațiile și pentru toate gusturile. Mi-au plăcut enorm și o să continui să mănânc și acasă. Probabil că pentru asta nu trebuia musai să ajung în Canada dar așa s-a întâmplat să fie iar de acum înainte o să le asociez cu această țară.

Mall-urile sunt uriașe iar la Toronto am văzut unul care cobora vreo 3 nivele sub pământ iar de întins era mult peste puterea simțului meu de orientare care este aproximativ egal cu cel al unei pisici oarbe. Deci așa ceva chiar nu am mai întâlnit până acum deși, slavă Domnului, nici eu n-am trăit sub o piatră și am fost de multe ori la shopping prin Europa. Mall-ul ăla însă m-a răvășit complet. Erau magazine pentru toate buzunarele și, deși de cele mai multe branduri nu auzisem până atunci, m-am prins destul de repede care mi s-ar încadra în buget mai ales că începuse și perioada reducerilor. À propos de cumpărături, mă macină o dilemă în ultima vreme și sunt curioasă care este punctul vostru de vedere, atunci când îți cumoeri o haină este preferabil să faci o mică investiție într-un obiect de calitate care te ține o viață cum ar fi cele de aici sau de aici sau este mai bine, mai confortabil, mai îmbucurător să cumperi mai des și mai mult și să tot schimbi articolele de îmbrăcăminte?

Mulți colegi m-au întrebat cum e mâncarea deși acum, cu multiculturalitatea și cu migrația internațională nu prea mai e relevant sau regăsești foarte greu specificul local. Practic, indiferent în ce loc de pe glob călătorești, găsești cam de toate. Ce am observat însă, e că în Canada se mănâncă foarte multă carne. Nu există restaurant care să nu aibă în meniu câteva feluri de hamburgeri și tot câteva feluri de aripioare de pui. Bune, nimic de zis, dar la salate meniul se rezumă la două, maxim trei feluri. Ce mi s-a părut însă interesant sau, mai degrabă, ciudat, este faptul că toate restaurantele au în meniu sandwich-uri. Jesus! De ce s-ar duce cineva la restaurant să mănânce un sandwich, nu pot să înțeleg și să nu vă gândiți că ar fi mai ieftin decât un alt fel de mâncare. Costă aproximativ la fel de mult ca o pizza sau cât o porție de aripioare, adică undeva între 15 și 20 de dolari canadieni. Vorbesc de restaurantele obișnuite nu de alea unde primesti trei paie de morcovi, doi stropi de sos și o bucățică de ceva spongios aranjate artistic pe o farfurie pudrată cu condimente necunoscute muritorilor de rând.

Ca aperitiv mi-au mai plăcut covrigii cu coaja crocantă și interiorul moale, bine sărați și serviți cu muștar sau un sos de brânză. Mi-au adus vag aminte de vremurile studenției când făceam foamea în cămin iar pâinea prăjită cu muștar era considerată un deliciu. Bine, nu era muștar de Dijon și nici măcar din ăla de Tecuci dar tot ținea de foame 🙂 Și încă ceva interesant și bine de luat în seamă. Sangria mai bună ca în Canada nu am băut în toată vacanța petrecută anul trecut la Barcelona.

Ultima, și sper că și cea din urmă, peripeție înainte de plecare

11 June 2018 Ioana 7 Comments

Sper să fie ultima pe care v-o mai spun înainte de plecare pentru că orice s-ar mai întâmpla de acum înainte o să consider ca fiind normalitatea (paralelă) care mă înconjoară. Nu mai pot, deja e culmea culmilor tot ce mi se întâmplă.

Vă spuneam că Blueair și-a anulat toate zborurile din Cluj spre Birmingham cu două săptămâni înainte de plecarea mea și că, după ce a încercat să mă aburească oferindu-mi la schimb un zbor deasupra unui cuib de cuci, m-am sictirit și am renunțat la serviciile lor. Bon. Le-am cerut deci banii înapoi, ei au zis că mi-i dau și într-adevăr în aceeași zi am primit un email de la firma care intermediază tranzacțiile online prin care eram anunțată că suma a fost retrasă de la comerciant și mi se va face un refund pe același card cu care am plătit în decembrie. Mai exact, voi primi 612 lei ”în câteva zile lucrătoare”. Nu știu ce înțelegeți voi prin câteva zile dar eu m-am gândit la trei-patru.

Între timp m-am luat cu cealaltă problemă, cu viza, și pe asta cu banii am lăsat-o în standby. Vorba vine, ”am lăsat-o”, de fapt știam că se rezolvă, era pe fluxul normal deci nu aveam de ce să îmi fac griji. Nu era doar prima dată când renunțam la un serviciu sau când făceam retur la ceva ce cumpărasem de pe internet și niciodată n-am întâmpinat vreo dificultate. E drept că banii nu vin la fel de ”instant” cum pleacă, dar vin.

Așa deci, prinsă cu tot felul de treburi legate de viză!!, liste, bagaje, asigurări și alte alea am neglijat problema refund-ului și nu mi-am mai verificat contul până azi când, surpriză-surpriză!… nema bani. Să vezi și să nu crezi. În primul moment m-am gândit că am greșit cardul, că am uitat cu ce am plătit și am luat la purecat toate celelalte carduri pe care le mai am. Aceeași goliciune. Nothing, nada, niente. Nicio intrare. Am simțit că turbez. Trecuseră 15 zile din care 9 lucrătoare. Primul impuls, normal aș zice, (vorbesc de impulsurile raționale, nu de turbarea care m-a cuprins) a fost să pun mâna și să scriu la PayU Services – intermediarii.

Am primit imediat un reply automat cu numărul solicitării și mi s-a spus că voi primi un răspuns în cel mai scurt timp posibil, lucru de care m-am îndoit profund atunci când am văzut că sediul firmei era la Poznań, în Polonia cred că e asta. No, zic, am pus-o, până stau polonezii să traducă ce am scris eu în românește durează cel puțin o zi dar m-am înșelat. Mi-au răspuns super-rapid că tranzacția la care fac referire a fost finalizată din punctul lor de vedere pentru că au transferat banii exact pe contul cu care s-a făcut plata și mi-au dat numărul de referință, codul de autorizare, data procesării și tot ce mai trebuie. Tot, tot, tot ce aveam nevoie. Știu asta pentru că am lucrat 20 de ani într-o bancă. Deci banii intraseră în banca mea de aproape două săptămâni. În banca mea dar nu în contul meu, lucru care nu mă încălzea nici cât negru sub unghie.

Continuarea scenariului se mută pe site-ul băncii, la secțiunea reclamații. Sau eram eu cu capsa pusă, sau nu e totuși normal ca după ce te întreabă cum dorești să primești răspunsul și le spui clar că pe email apoi le dai adresa de email ei totuși încep să te întrebe pe ce stradă stai, la ce număr, la ce apartament și ce cod poștal ai. Câmpuri obligatorii!

Anyway, într-un final am completat toate rubricile inutile ale formularului și, pe fondul bleu ciel al monitorului, banca mi-a confirmat că reclamația mea a fost înregistrată cu succes și că imediat voi primi un email în acest sens. A trecut juma’ de zi și nimic. Încă mai aștept un număr de înregistrare și apoi îmi voi muta așteptările pe bani. 612 lei. 200 de dolari canadieni care zău că mi-ar prinde bine înainte de plecare.

Cam atât am avut de spus pe ziua de azi. Indiferent ce mi se va mai întâmpla de acum încolo, sper ca seria ghinioanelor legate de plecare să se oprească aici și orice va mai fi o să consider că așa trebuie să fie. Sper doar să nu îmi explodeze țuica în bagajul de cală pentru că da, normal, că o să duc o sticlă de țuică. Ar trebui să fii bătut în cap să mergi cu bagajul gol 🙂

Ultimele aventuri înainte de plecare sau cum s-a jucat Guvernul Canadei cu nervii mei

9 June 20189 June 2018 Ioana 19 Comments

Știți legile lui Murphy, alea care spun că dacă ceva poate merge prost, atunci cu siguranță va merge prost. Și dacă mai multe lucruri pot merge prost, atunci vor merge în cea mai defavorabilă succesiune. Sunt singură că le știți deja, vi le reamintesc pentru că eu tocmai le-am terminat de recapitulat, așa ca pentru o ultimă teză înainte de vacanța mare.

După cum v-am mai spus, biletele de avion pentru Canada sunt cumpărate din decembrie și pentru că nouă ni se potrivește cel mai bine ruta Londra-Toronto (deci nu cu plecare din România) am ales varianta asta. Prin ianuarie mi-am luat și bilet la un low cost de la Cluj la Birmingham cu două zile înainte de zborul principal ca să am timp de pregătiri și să nu mă stresez de nimic, deci totul calculat la detaliu. Cu două săptămâni înainte de concediu, când tocmai voiam să fac checkin-ul și mă uitam cum stă treaba cu bagajele de cală, primesc sms și email de la Blueair că s-a anulat zborul meu spre Birmingham. Nu întârziat, nu decalat, nu modificat ci pur și simplu… a-nu-lat. Din cele trei opțiuni pe care mi le ofereau am ales-o pe cea care îmi propunea să zbor tot cu ei, dar în următoarea zi, deci în loc de 13 (să nu mai aud că 13 nu aduce ghinion!) în ziua de 14 iunie. Cum aveam deja o marjă de siguranță, am zis ok, e bine și așa, treacă de la mine, schimbați-mi biletul pentru data de 14. Când însă după câteva ore m-am uitat pe bilet să-mi vină rău, nu alta. Din Cluj la Birmingham făceam 12 ore! 12! cum? pentru că zborul nu era direct și mă plimba dintr-o escală în alta… Ntz, ntz, ntz… ce ticăloșie totuși, să nu-ți atragă atenția și să bage gunoiul sub covor… așa ceva n-aveam nevoie, doar nu-s nebună să stau prin aeroporturi și avioane mai mult decât la un zbor transatlantic așa că am cerut banii înapoi și am divorțat definitiv de Blueair. Am cumpărat un alt bilet la Wizz, mai scump evident pentru că termenul era foarte apropiat, am răsuflat ușurată și m-am întors la ale mele.

Pregătirile au intrat deci pe ultima sută de metri și am început prin a-mi cumpăra un troler nou, unul mic pentru cabină pentru că la compania cu care zburăm în Canada un bagaj de 55 de cm înălțime (așa cum au majoritate liniilor aeriene) se pare că e prea mult și nu acceptă decât 51! Deci mi-am mai luat încă un troler deși nu demult tocmai trăsesem concluzia că, din acest punct de vedere, sunt pregătită pentru orice fel de călătorie. Se pare însă că nu și că mai am de învățat dar nu mă plâng, dacă cineva mă obligă să fac shopping nu aș spune că e chiar o pedeapsă 🙂 Oricum mai aveam de gând ca înainte de plecare să cumpăr câte ceva de pe aici și aici că, na, atunci când pleci în vacanță îți place să ai tot felul de chestii noi.

Marți dupămasa eram la Kaufland și cum mă plimbam eu liniștită printre rafturi, îmi simt telefonul vibrând în poșetă, mă uit și văd un mesaj de la prietena mea din Canada: sper că asta nu vă afectează și pe voi…

Și un link care ducea către precizările respective. Am mirosit că nu e ceva de bine și, deși de obicei nu stau cu nasul în telefon pe stradă sau prin magazine, atunci am intrat să văd despre ce este vorba. N-a trebuit să citesc de două ori că m-am prins după primele trei secunde. Pașaportul meu, nefiind electronic ci din acela de tip vechi (deși mai e valabil încă un an de acum înainte) nu-mi mai dădea posibilitatea să mai intru în Canada fără viză. Modificări ale legislației publicate în 5 iunie, cu intrare în vigoare imediată. Cum dracu’, nu știu. că de obicei se lasă un termen de o săptămână, două, chiar o lună să poată lumea să-și rezolve problemele.

Effective immediately, Canada’s entry rules for Romanian citizens have changed. Only Romanians with a valid electronic passport can fly to or transit through a Canadian airport with a valid eTA. Romanians with a non-electronic passport, including a temporary passport, now need a visa to travel to Canada. Romanians whose eTA is now no longer valid should receive an email from the Government of Canada.

Eu eram printre nenorociții ăștia care nu aveau pașaport electronic. Șoc și groază… și asta nu doar metaforic, ca titlu de ziar de scandal, ci efectiv m-au luat toate transpirațiile. Deci, practic, nu mai aveam cum să intru în Canada cu toate că vizele pentru români au fost eliminate începând cu 1 decembrie 2017, rămânând doar această eTA (Electronic Travel Authorization) care este un sistem de verificare a persoanelor care vor sa intre în Canada pe calea aerului, verificarea făcându-se înainte de îmbarcarea în avion. Am simțit că m-a lovit cineva în moalele capului și primul meu gând, adică prima mea idee a fost să îmi fac de urgență un alt pașaport, unul electronic.

Nici nu știu cum am ajuns acasă că numai negru vedeam în fața ochilor. Intru pe site la pașapoarte să-mi fac programare și pfff…. vezi-ți de treabă, cum e vară și pleacă toți în concedii, numai în august mai erau locuri libere. Încep să-mi pun pilele în funcțiune și îi sun pe cei care m-ar fi putut ajuta să sar peste rând și să obțin un loc pentru a-mi depune actele a doua zi dimineața pentru un nou pașaport. Loc aș fi găsit pentru că am prieteni super de treabă care m-ar fi ajutat dar problema cea mai mare, uriașă chiar, era că timpul fizic nu era suficient de lung astfel încât să mi se poată elibera pașaportul. Zice că astea electronice se tipăresc la Imprimeria Națională, se trimit pe loturi și, evident, vin înapoi tot pe loturi în zilele prestabilite. Poate că dacă eram nevasta lui Dragnea, nu că ăsta n-are nevastă… Poate că dacă eram nevasta lui Iohannis se făcea un lot special pentru mine dar cum sunt nevasta lui Moldovanu, trebuia să stau la rând. Mai aveam fix nouă zile la dispoziție ca să îmi rezolv problema.

Deci varianta cu pașaportul picase, trebuia să trec la planul B – obținerea vizei. Adică exact de ceea ce voiam să scap și motivul pentru care nu am mers în Canada acum doi sau trei sau patru ani deși finii noștri ne tot invitaseră. Mi-era groază de milogeala pentru obținut viza cum îi e groază dracului de tămâie după experiențele umilitoare pe care le-am avut în anii 90 când nu puteam ieși în Europa fără abțibildul lipit în pașaport. Am stat atunci la niște cozi imense, m-am călcat în picioare cu zeci și sute de oameni, am așteptat în soare și în ploaie și mi-am zis că e pentru ultima oară. Dar exact așa cum se zice, de ce ți-e frică nu scapi. Iar dacă nu era M., prietena și fina mea din Canada care s-a mobilizat extraordinar și care m-a ajutat cu toată hârțogăria, cred că o lăsam baltă și îmi băgam picioarele în tot.

Deci dacă se mai plânge cineva vreodată despre birocrația din România o să-i spun doar să se uite și la curțile mai mari pentru că este la fel peste tot. Când am văzut că doar ghidul pentru completarea cererii de viză are 42 de pagini era să pic jos. Iar ca să completezi cererea (unul dintre formulare, cel mai mare) îți ia ceva timp chiar dacă sunt multe întrebări, chiar foarte multe!, peste care treci răspunzând cu nu este cazul. Dar tot trebuie să parcurgi tot și să citești cu atenție mai ales că unele puncte te dau pe spate. De exemplu dacă ai pașaport emis de Israel sau, altă întrebare, dacă ai pașaport emis de Taiwan pe care să îți fie trecute datele de identificare.

Am completat deci toate formularele, am adunat o grămadă de hârtii care să susțină într-un fel faptul că nu sunt o posibilă emigrantă ilegală (extrase de cont, adeverință de salariat, extrase de carte funciară, diplome de facultate, scrisori de la gazdele din Canada – exact ca și pe vremea când se cerea viză că doar documentația nu s-a schimbat) și m-am dus la București la ambasadă. Aaaa, și să nu uit de taxa de viză. Am plătit 100 de dolari. Scurt pe doi. Punem la socoteală și benzina dus-întors? Eu zic că da. Ca să nu mai spun de supărarea și emoțiile pe care le-am avut pentru că Guvernul Canadei îmi amintea din când în când (pe site) că a vizita țara lor este un privilegiu și în niciun caz nu trebuie să iau acest fapt ca și când ar fi ceva ce mi s-ar cuveni, existând oricând posibilitatea ca viza să îmi fie refuzată.

Please note that, while your application will receive priority processing, we cannot guarantee that your application will be approved, or that you will receive a visa by your travel date.

Și iată-mă într-o frumoasă dimineață de vară prezentându-mă la ușa ambasadei cu un dosar plin cu acte. Deși știam că programul începe la 8:30, la ora opt fără zece am fost prezentă gândindu-mă că ar fi bine să fiu printre primii mai ales că Ambasada Canadei din București deservește trei țări: România, Bulgaria și Moldova. Nici picior de om nu era pe acolo, nicio mișcare, totul închis și sigilat. Noroc că vremea era splendidă așa că m-am dus și m-am așezat pe o bancă sub teii care miroseau înnebunitor pe șoseaua Kiseleff, la 50 de metri de sediul ambasadei. Priveam polenul risipit în straturi groase pe asfaltul încă neîncins de soarele ce abia se ridicase și mă gândeam ce mult îmi dorisem în ultimii ani să mai am răgazul să mă plimb din nou ”la șosea” așa cum făceam în anii studenției când aveam tot timpul de pe lume. În fiecare an la început de iunie aș fi dat orice să stau din nou pe o bancă, fără gânduri și griji, să mă uit cum gonesc mașinile în graba de a începe o nouă zi și să simt din nou teii de care mă leagă atâtea amintiri frumoase. Dar, din nou, folclorul își face jocul și îmi spune Ai grijă ce-ți dorești că s-ar putea să ți se îndeplinească. Mi s-a îndeplinit, deci, așa cum am visat, vechea dorință.

Who the hell s-ar fi gândit în ce circumstanțe de coșmar o să mă reîntâlnesc eu cu teii soarelui? În sfârșit, bine că a trecut… La ora 8:30 am intrat în ambasadă, eu și un tip în pragul infarctului că săracul era într-o situație mai dramatică decât a mea având avion peste patru ore și am rezolvat relativ repede. Adică am dat actele iar într-o oră aveam viza în pașaport. Am răsuflat ușurată. Pot deci să plec. Sper!

Nici până în ziua de azi n-am primit emailul cu anularea eTA (am verificat și este în continuare chiar și acum când scriu în starea approved deși ar fi trebuit să fie anulată) și mă întreb ce naiba făceam dacă nu aflam absolut întâmplător de aceste modificări ridicole. Probabil că rămânean în aeroport vreo trei săptămâni ca Tom Hanks în Terminalul și-mi așteptam soțul să termine vizita uitându-mă ca proasta la emailul de confirmare a eTA în care guvernul Canadei îmi ura toate cele bune și îmi recomanda locurile de vizitat din țară încheind drăgăstos și dulce cu See you in Canada!

În aceeași zi, adică ieri, m-am întorsc acasă iar azi n-am făcut mai nimic ci doar am zăcut încercând să elimin tot stresul acumulat în ultima săptămână. Nu știu dacă am reușit complet (se pare că nu) pentru că atunci când mi-am deschis yahoo-ul am înțepenit complet. Unul din mailuri avea la subiect Vești proaste. Înainte să cad în leșin am mai citit o dată. De fapt scria Vești proaspete și venea de la o firmă de cosmetice la care sunt abonată.

Parcare lângă aeroportul Gatwick. Bifat.

4 June 20184 June 2018 Ioana 9 Comments

Înainte de fiecare călătorie (și probabil știți că ador să văd lumea și aș muri fără să pot călători) mă cuprinde o stare, care din fericire nu durează mult, dar care mă face să mă gândesc de ce naiba mi-a trebuit să plec și cât de simplu și comod ar fi fost să stau acasă fără să fiu nevoită să fac niciun fel de pregătiri. Cred că asta mi se trage de la mama, exact așa pățea și ea și știu asta pentru că mi-a spus-o, iar din momentul acela am conștientizat și la mine acest simptom. Cu câteva zile înainte de orice plecare mi se pare că nu sunt destul de pregătită, că nu știu ce ar trebui să-mi iau în bagaj, că nu am suficiente informații despre destinație, că sunt o grămadă de lucruri pe care ar trebui să le fac acasă și nu o să aibă cine se ocupa de ele, că o să rămân în urmă cu toate, că poate ar fi fost mai potrivită o altă perioadă și încă o sută și o mie de alte chestii pe care doar mintea mea le poate inventa. O fi oare ceva tipic femeilor? nu știu, se prea poate, pentru că soțul meu n-ar niciun stres de genul ăsta. Sau poate se bazează pe mine pentru toate detaliile logistice și de-aia nu-l doare capul pentru nimic 🙂

Glumesc, desigur, dar un strop de adevăr există în ceea ce grăiesc eu aici deși de data asta a reușit să mă surprindă cu rezolvarea unei probleme la care eu pur și simplu nici măcar nu mă gândisem. Cum de mi-a scăpat tocmai mie care, atunci când vine vorba de călătorii, pun la punct toate detaliile, nu știu cum se face dar uite că s-a întâmplat. V-am spus că plecăm în Canada, nu? Și că sunt super-mega-hiper excited? Am cumpărat biletele de avion tocmai din decembrie și mai sunt doar câteva zile până decolăm din Londra. Plecarea e de pe aeroportul Gatwick și acesta, adică aeroportul de pe care plecăm, mi s-a părut un amănunt fără importanță prea mare. Am călătorit de foarte multe ori în Anglia și mă gândeam că le știu pe toate. Adică știam că Gatwick este în sudul Londrei și că ne va lua ”ceva” mai mult timp să ajungem de la Coventry (unde locuiește soțul meu) la Gatwick decât la Luton care e în nord și implicit mai aproape, dar în niciun caz nu mi-am pus problema că în loc de o oră și jumătate, drumul ar dura mai mult decât dublu, adică trei ore și jumătate. Asta în cazul fericit în care autobuzul e la o oră potrivită că dacă nu, și dacă trebuie să schimbi, faci vreo patru ore jumate’.

Asta e una la mână iar partea a doua, costul. Un bilet de autobuz pe National Express e 37 de lire pe sens (trenul e și mai scump) înmulțit cu două persoane ori două sensuri se fac 148 de lire. Plus taxiul de acasă la autogară (pentru că la ora 4 dimineața nu circulă nici naiba) aproximativ 8 lire (și astea ori doi) se fac 164 de lire. Pfff! să-mi vină rău, nu alta. Dar, v-am spus, mie nici prin cap nu-mi trecuse să mă gândesc la asta, am refăcut calculul abia după ce C. a venit cu o soluție mult mai convenabilă și mai ieftină, să mergem cu mașina și, ceva de care eu habar nu aveam că există: long stay parking adică parcare pe termen lung. Bine, știam că există așa ceva în aeroporturi, chiar și la noi în țară, dar prețul e destul de piperat în parcarea oricărui aeroport, ca să nu mai spun că la Londra și la cât o să lipsim noi, s-ar duce undeva spre 240 de lire, deci… no way!

Nu știam însă că există site-uri, similare celor de la booking.com sau, mai degrabă, airbnb.com, care oferă locuri de parcare. Adică persoane fizice (sau firme, nu contează) înscrise pe www.justpark.com oferă spre închiriere locul din fața casei sau curtea sau chiar garajul contra unei taxe în funcție de perioada pentru care îți lași mașina. Nu știu, poate până acum am trăit sub o piatră dar eu nu am auzit de astfel de site-uri până acum iar ideea mi se pare mai mult decât genială. Sigur că dacă zona este foarte solicitată, cum sunt localitățile din jurul marilor aeroporturi sau zonele turistice, prețul e mare dar în orice caz, comparativ cu parcările ”tradiționale”, bugetul se reduce considerabil. Noi, și mă includ aici cu mândrie, am găsit un loc cu 102 de lire pentru trei săptămâni. Am fi putut merge și la 80 dar era un pic mai departe și am fi avut cam mult de mers pe jos până la terminal (vreo 3 km) iar cu bagajele după noi ar fi fost destul de complicat așa că nu am riscat. Ne-am uitat la review-uri, pozitive toate, și cred/ sper că am luat decizia corectă. Benzina ne mai costă vreo 30 de lire, deci în total drumul până la aeroport și înapoi va fi de 132 de lire ceea ce înseamnă o economie de 32 de lire ca să nu mai vorbesc de confort: îți trântești bagajele în mașină și ai plecat, apoi timpul economisit: cu mașina proprie faci 2 ore și 11 minute în loc de 4 ceasuri lungi și late.

Super tare justpark.com! din păcate, deși teoretic poți căuta locuri de parcare în orice oraș din orice țară, observ că site-ul nu este funcțional decât pentru Marea Britanie. Eu am căutat și n-am găsit nimic nici pentru București dar nici pentru Paris. Mai mult nu am investigat pentru că acum urmează să mă ocup de asigurările de călătorie și nu mai am timp dar dacă voi aveți știință de vreun site similar, dați de știre, vă rog. Știu că mă repet, dar în contextul crizei locurilor de parcare în toată lumea, ideea mi se pare mi-nu-na-tă!

Share This:

Share This:

Share This:

Share This:

Share This: