Din fericire (sau nu?) am prins vremurile în care încă se mai scriau scrisori și cum întotdeauna mi-a plăcut să scriu mă gândesc cu nostalgie la anii în care stăteam cu orele în papetării să aleg plicuri și hârtie de scris sau la coadă la poștă să cumpăr timbre colorate. Luam câte 20 odată și îmi aduc aminte de trecerea bruscă de la 55 de bani, cât costa un timbru pentru o scrisoare simplă, la 2 lei. Eram în primul an de facultate și pentru mine, cea care scriam cel puțin o epistolă pe zi, lovitura a venit din plin. Capitolul timbre ocupa un loc important în bugetul meu datorită corespondenței bogate cu o mulțime de foști colegi de liceu. Fetele, la fel ca mine, boboace rămase la facultățile din Cluj iar băieții servind patria în anul de armată obligatorie.
În marea lor majoritate scrisorile pe care le primeam nu erau nici pe departe încercări literare ci mai degrabă se asemănau cu postările de azi de pe Facebook. Prietenii îmi spuneau pe unde au mai dat check-in, cui au dat unfriend, cu cine au intrat într-o relationship… aceleași mărunțișuri de acum dar sub o altă formă. Fraze scrise cu stiloul și mult mai rar cu mai puțin elegantul pix, rânduri înșirate pe o coală de hârtie împăturată în patru care apoi era pusă într-un plic ce sfârșea aruncat într-una din cutiile poștale cu care erau împânzite toate orașele. Nu concepeam ca cineva din anturajul meu să nu scrie corect, să facă greșeli de gramatică sau să nu fie în stare să lege o propoziție în mod coerent iar greșelile grosolane de ortografie ieșeau din orice discuție. Pur și simplu nu toleram ideea de a nu ști când se scrie ma sau m-a, la sau l-a, sau ori s-au iar regulile care stabilesc un i sau doi sau chiar trei, mi se păreau la mintea cocoșului. Atât de simple și clare încât era imposibil să le încalci. Eram intransigentă și nu făceam compromisuri iar un bilețel care a avut două greșeli flagrante în trei rânduri primit de la un admirator l-a scos din lista potențialilor iubiți cât ai zice pește. Ortografia eronată îmi zgâria retina și îmi provoca repulsie. Ce să spun? La 18 ani totul este fie alb, fie negru iar nuanțele de gri apar mult mai târziu. Se petrecea ceva de genul știi să scrii, ești acceptat în club, nu știi, adio pentru totdeauna! Fără cale de mijloc și fără mediocități.
Între timp lucrurile, ca multe alte patimi din jurul și din interiorul meu s-au mai domolit. N-aș vrea să credeți acum că am ajuns să nu mai pun preț pe scrierea corectă, ba din contră, impresia pe care mi-o lasă cineva se formează în mare parte și din modul în care scrie, însă m-am îmblânzit. Nu că aș fi mai tolerantă, nu că am ajuns să fac compromisuri dar caut să fiu mai blândă și să găsesc circumstanțe atenuante celor care nu știu să scrie corect din punct de vedere gramatical. Îmi pun întrebări, fac analogii, compar copilăria mea fericită cu cea a copiilor care nu merg la școală când se topesc zăpezile pentru că le intră apa în cizme, mă gândesc la cei care nu vin cu zilele la școală din cauza bătăilor încasate de la părinți, la cei care fug de acasă în toiul nopții strângând-o pe mama de mână în timp ce tatăl cu mintea îmbibată în alcool dă cu scaunele de pereți. Indiferent de generație, cu toții am avut astfel de colegi la școală. Celor mai mulți nu le cunoșteam problemele de acasă, de fapt nici nu ne păsa, copiii nu au astfel de gânduri și nici nu e datoria lor să aibă grija altora, dar cazurile acestea există și din păcate, după cum se arată lucururile, vor exista încă mult timp de acum înainte.
Nu mai judec pe nimeni pentru lipsa învățăturilor elementare pentru că nu știu de unde vine cauza și mă gândesc că dacă cineva nu scrie corect nu înseamnă neapărat că a fost un leneș și un delăsător la școală. Poate n-a avut nicio șansă în viață. Nu vreau să sune dramatic, chiar dacă uneori este, și ca să fie clar, aici ”dau binecuvântarea” doar celor care duc o viață obișnuită și nicidecum celor care s-au cățărat pe scara socială (sau chiar universitară) sărind peste etapele firești și instalându-se în posturi mult peste nivelul lor. Nu am nici cea mai mică urmă de înțelegere pentru agramații cu doctorate și nu există nicio scuză pe lume care să nu le știrbească poleiala la care s-au ajuns pe nedrept. E o categorie aparte și nu intră în discuția de azi.
Azi e despre cei care își exprimă în scris părerile, uneori cu timiditate, alteori cu aplomb, e despre cei care vor să-și audă vocea în online dar nu știu să scrie corect și fac grave greșeli care deranjează. Pe unii mai puțin, pe alții mai mult, unii trec cu vederea în timp ce alții îi pun la punct cu ton răstit. 
Acesta e un comentariu la o postare mai veche de-a mea în care cineva și-a spus părerea așa cum s-a priceput. Cu multe, foarte multe greșeli. M-a surprins însă reacția, mai bine spus modul, în care cineva care a poposit în același loc i-a corectat cuvintele. Răspicat, rece și fără eleganță. Puteam și eu și probabil încă 5000 dintre cei care au văzut postarea să îi atragă atenția în public sau în privat dar nu au făcut-o. Având în vedere că exprimarea, chiar și așa cu două greșeli la fiecare cuvânt scris era una decentă, cred că un pic de delicatețe n-ar fi dăunat nimănui. Vigilența dusă la extrem mi se pare uneori prost înțeleasă și dacă această luare de atitudine aș vedea-o și pe stradă atunci când, de exemplu, cineva aruncă o hârtie pe jos, poate că nu m-ar deranja sarcasmul împărțit cu nonșalanță de cavalerii limbii române. Dar până una-alta rămân la ideea că politețea trebuie să primeze. Sau nu? Poate ar trebui să ne arătăm știința în orice circumstanțe?
