Îi corectați pe cei care fac greșeli de ortografie?

        Din fericire (sau nu?) am prins vremurile în care încă se mai scriau scrisori și cum întotdeauna mi-a plăcut să scriu mă gândesc cu nostalgie la anii în care stăteam cu orele în papetării să aleg plicuri și hârtie de scris sau la coadă la poștă să cumpăr timbre colorate. Luam câte 20 odată și îmi aduc aminte de trecerea bruscă de la 55 de bani, cât costa un timbru pentru o scrisoare simplă, la 2 lei. Eram în primul an de facultate și  pentru mine, cea care scriam cel puțin o epistolă pe zi, lovitura a venit din plin. Capitolul timbre ocupa un loc important în bugetul meu datorită corespondenței bogate cu o mulțime de foști colegi de liceu. Fetele, la fel ca mine, boboace rămase la facultățile din Cluj iar băieții servind patria în anul de armată obligatorie.

        În marea lor majoritate scrisorile pe care le primeam nu erau nici pe departe încercări literare ci mai degrabă se asemănau cu postările de azi de pe Facebook. Prietenii îmi spuneau pe unde au mai dat check-in, cui au dat unfriend, cu cine au intrat într-o relationship… aceleași mărunțișuri de acum dar sub o altă formă. Fraze scrise cu stiloul și mult mai rar cu mai puțin elegantul pix, rânduri înșirate pe o coală de hârtie împăturată în patru care apoi era pusă  într-un plic ce sfârșea aruncat într-una din cutiile poștale cu care erau împânzite toate orașele. Nu concepeam ca cineva din anturajul meu să nu scrie corect, să facă greșeli de gramatică sau să nu fie în stare să lege o propoziție în mod coerent iar greșelile grosolane de ortografie ieșeau din orice discuție. Pur și simplu nu toleram ideea de a nu ști când se scrie ma sau m-a, la sau l-a, sau ori s-au iar regulile care stabilesc un i sau doi sau chiar trei, mi se păreau la mintea cocoșului. Atât de simple și clare încât era imposibil să le încalci. Eram intransigentă și nu făceam compromisuri iar un bilețel care a avut două greșeli flagrante în trei rânduri primit de la un admirator l-a scos din lista potențialilor iubiți cât ai zice pește. Ortografia eronată îmi zgâria retina și îmi provoca repulsie. Ce să spun? La 18 ani totul este fie alb, fie negru iar nuanțele de gri apar mult mai târziu. Se petrecea ceva de genul știi să scrii, ești acceptat în club, nu știi, adio pentru totdeauna! Fără cale de mijloc și fără mediocități.

        Între timp lucrurile, ca multe alte patimi din jurul și din interiorul meu s-au mai domolit. N-aș vrea să credeți acum că am ajuns să nu mai pun preț pe scrierea corectă, ba din contră, impresia pe care mi-o lasă cineva se formează în mare parte și din modul în care scrie, însă m-am îmblânzit. Nu că aș fi mai tolerantă, nu că am ajuns să fac compromisuri dar caut să fiu mai blândă și să găsesc circumstanțe atenuante celor care nu știu să scrie corect din punct de vedere gramatical. Îmi pun întrebări, fac analogii, compar copilăria mea fericită cu cea a copiilor care nu merg la școală când se topesc zăpezile pentru că le intră apa în cizme, mă gândesc la cei care nu vin cu zilele la școală din cauza bătăilor încasate de la părinți, la cei care fug de acasă în toiul nopții strângând-o pe mama de mână în timp ce tatăl cu mintea îmbibată în alcool dă cu scaunele de pereți. Indiferent de generație, cu toții am avut astfel de colegi la școală. Celor mai mulți nu le cunoșteam problemele de acasă, de fapt nici nu ne păsa, copiii nu au astfel de gânduri și nici nu e datoria lor să aibă grija altora, dar cazurile acestea există și din păcate, după cum se arată lucururile, vor exista încă mult timp de acum înainte.

        Nu mai judec pe nimeni pentru lipsa învățăturilor elementare pentru că nu știu de unde vine cauza și mă gândesc că dacă cineva nu scrie corect nu înseamnă neapărat că a fost un leneș și un delăsător la școală. Poate n-a avut nicio șansă în viață. Nu vreau să sune dramatic, chiar dacă uneori este, și ca să fie clar, aici ”dau binecuvântarea” doar celor care duc o viață obișnuită și nicidecum celor care s-au cățărat pe scara socială (sau chiar universitară) sărind peste etapele firești și instalându-se în posturi mult peste nivelul lor. Nu am nici cea mai mică urmă de înțelegere pentru agramații cu doctorate și nu există nicio scuză pe lume care să nu le știrbească poleiala la care s-au ajuns pe nedrept. E o categorie aparte și nu intră în discuția de azi.

        Azi e despre cei care își exprimă în scris părerile, uneori cu timiditate, alteori cu aplomb, e despre cei care vor să-și audă vocea în online dar nu știu să scrie corect și fac grave greșeli care deranjează. Pe unii mai puțin, pe alții mai mult, unii trec cu vederea în timp ce alții îi pun la punct cu ton răstit. FB post

        Acesta e un comentariu la o postare mai veche de-a mea în care cineva și-a spus părerea așa cum s-a priceput. Cu multe, foarte multe greșeli. M-a surprins însă reacția, mai bine spus modul, în care cineva care a poposit în același loc i-a corectat cuvintele. Răspicat, rece și fără eleganță. Puteam și eu și probabil încă 5000 dintre cei care au văzut postarea să îi atragă atenția în public sau în privat dar nu au făcut-o. Având în vedere că exprimarea, chiar și așa cu două greșeli la fiecare cuvânt scris era una decentă, cred că un pic de delicatețe n-ar fi dăunat nimănui. Vigilența dusă la extrem mi se pare uneori prost înțeleasă și dacă această luare de atitudine aș vedea-o și pe stradă atunci când, de exemplu, cineva aruncă o hârtie pe jos, poate că nu m-ar deranja sarcasmul împărțit cu nonșalanță de cavalerii limbii române. Dar până una-alta rămân la ideea că politețea trebuie să primeze. Sau nu? Poate ar trebui să ne arătăm știința în orice circumstanțe?

Share This:

Read More

Conceptul Hygge sau fericirea din lucrurile mărunte

        Cred că nu a existat generaţie care să nu fi aflat la şcoală cât de specială, deosebită, muzicală, unică şi fără asemănare e limba română, motiv de a ne împăuna aşa cum numai noi ştim să o facem. Mi-aduc perfect aminte cum unul din argumentele supreme aduse în favoarea teoriei superiorităţii graiului mioritic era lipsa corespondentului cuvântului dor în alte limbi. Dar ce spun eu în alte limbi? Practic în nicio limbă de pe pământ  nu mai există cuvântul dor, deci,  cel puţin din acest punct de vedere, al unicităţii, trebuia să fim pe podium. Asta am învăţat la şcoală, asta am crezut până când, încet, încet şi pas cu pas am pătruns în subtilităţile limbii engleze iar apoi în cele ale limbii franceze. Am constatat şi spun sincer cu reală surprindere că aceste două limbi au, ambele, un fond lexical cu mult mai mare decât al nostru şi, în mod evident, există o mulţime de cuvinte intraductbile.

        Unul dintre acestea este cosiness și este unul dintre preferatele mele. Nu poţi să traduci cosiness printr-un singur cuvânt pentru că nu are echivalent în română dar este  acea stare de confort care exprimă căldura plăcută a unui cămin, atmosfera liniştită, calmă şi relaxantă care te învăluie atunci când te simţi bine. E un cuvânt în engleză, foarte des folosit, pe care noi pur şi simplu nu îl avem. Îl avem pe dor dar nu-l avem pe cosiness. Şi cât de bine e ca atunci când intri la tine în casă să te întâmpine o atmosferă cosy 🙂 Poate părea ciudat dar mie, la fel de mult cum îmi place să călătoresc, îmi place şi să stau acasă. Să stau, da? Nu să spăl vase, nu să fac şmotru, nu să zugrăvesc pereţi sau să fac ordine în debara ci pur şi simplu să-mi întind picioarele pe un fotoliu, să citesc o carte bună, să văd un film sau să ascult muzică în surdină. Dacă stau să mă gândesc un pic cred că cele mai relaxante zile de concediu au fost cele în care am lenevit acasă mutându-mă dintr-o cameră în alta. Dar ce urât sună lenevitul ăsta pe lângă (din nou) intraductibilul lounging around 🙂

        Danezii, despre care se spune că sunt cel mai fericit popor din lume, au un cuvânt, hygge, oarecum sinonim cu englezescul cosiness dar care înseamnă mai mult decât o simplă stare de bine şi de confort. Hygge este un concept care adună în el plăcerile simple prin care viaţa de zi cu zi devine o bucurie, casele mai primitoare și oamenii mai fericiți. Hygge este specific stilului de viață danez care înseamnă sentimente pozitive, bunăstare, confort, ospitalitate, respectul pentru cei din jur, dragostea pentru natură și, nu în ultimul rând, lipsa aspirațiilor lacome. Am fost o singură dată în Danemarca și am văzut cu ochii mei stilul lor de viață care este într-adevăr diferit de orice altceva am mai văzut prin Europa. Ar fi oare greu să importăm și noi principiile lor? O să-mi dau singură răspunsul: nu greu, ci imposibil 🙂 Suntem mult prea diferiți.

        Cu toate astea, de multe ori în serile de iarnă încerc să recreez atmosfera pe care am întâlnit-o în nordul îndepărtat în urmă cu mulți ani, atmosferă care mi-a rămas întipărită în suflet și pe care îmi doresc să o reîntâlnesc într-o bună zi. Ce fac pentru asta? Simplu, mă înconjor de lucruri care îmi fac plăcere. De exemplu mă lipesc de calorifer, mă acopăr cu păturica mea roz și pufoasă, îmi pun pisica pe picioare (de fapt nu trebuie s-o pun eu, vine ea singură) și mă uit la un episod din The Crown. Dar înainte de a da play mă învăluiesc într-un parfum de casa, unul pentru care am dispoziție în ziua respectivă. În perioada asta aleg de obicei între scorțișoară și vanilie sau mai am o lumânare tot de la Yankee Candle, Snowflake Cookie se numește, care miroase înnebunitor a prăjituri tocmai scoase din cuptor. E o iluzie evident pentru că eu nu fac niciodată prăjituri dar până la urmă toți ne hrănim cu iluzii 🙂 lumanari

        Pasiunea pentru lumânări am căpătat-o în timpul acelei călătorii în Danemarca. Era la început de februarie și nopțile în apropierea cercului polar erau încă extrem de lungi, se lumina târziu și deja pe la ora trei începea să se întunece iar la patru era beznă deplină. În schimb oriunde mergeam vedeam lumânări aprinse în ferestre, în holurile instituțiilor, pe mesele restaurantelor, pe tejghelele micilor magazine și chiar în sălile de așteptare ale cabinetelor medicale. Când spun peste tot, exact așa să vă imaginați. Nu exista căsuță care să nu aibă pe pervazul ferestrei lumânări strălucitoare care pâlpâiau vesel invitându-te parcă să le treci pragul. Geamurile luminate festiv dădeau un aer de sărbătoare oricărei străzi și deși vremea era mizerabilă nimic nu părea mohorât. De fapt nici nu existau motive pentru așa ceva. Oamenii se bucurau de ceea ce aveau, de o cină cu prietenii, de o conversație plăcută, de o glumă bună, de intimitatea unei cafenele și nu visau la cai verzi pe pereți. Vedeau întotdeauna partea plină a paharului și nu sufereau după avuții nemăsurate. Trăiau simplu și modest, fără ifose nefondate și nelalocul lor.

        M-am întors atunci acasă cu bagajul de cală burdușit cu o mulțime de sfeșnice de toate mărimile și culorile (multe luate din magazine second-hand), o grămadă și mai mare de lumânări și un stoc substanțial de parfumuri pentru casa. Le-am cărat de acolo pentru că pe vremea aia în România, deși trecuseră câțiva ani de la revoluție, magazinele continuau să fie pe jumătate goale, lumânări nu se găseau decât la biserică, internetul era aproape necunoscut iar comerțul online încă nu se născuse. În orice caz tot ce am cumpărat atunci din Danemarca în materie de lumânări parfumate și pentru care am fost atât de încântată, găsesc acum într-o ofertă de o sută de ori mai mare pe www.aoro.ro și credeți-mă că profit mereu de această oportunitate 🙂

        Hygee a devenit un fenomen care a început să crească de la o zi la alta pe scară planetară deși cuvântul, și de altfel conceptul în sine, există de sute ani. Ideea de bază este acceptarea și recunoașterea sentimentelor trăite și simțite în momentul prezent.  Adică azi. Exact în seara aceasta. Poți să fii de unul singur, cu prietenii sau cu familia, poți să fii acasă sau în afara ei dar numitorul comun este arta de a crea intimitate fie cu propria-ți persoană fie cu cei dragi din jurul tău. Iar eu asta o să fac imediat, doar să mai scriu încă trei rânduri.

        O să-mi fac un ceai cu aromă de portocală, o să-mi pun alături o farfurioară cu turtă dulce, o să sting lumina din tavan și o să las doar veioza apoi o să deschid una dintre cele trei cărți pe care le am pe noptieră în timp ce o să ascult ticăitul ceasului vechi de 50 de ani și bineînțeles o să aprind una din lumânările parfumate care mă duc cu gândul la îndepărtatele mări ale nordului pe care se întrezăresc ca prin ceață străvechi corăbii vikinge…hygge

 

Share This:

Read More

Să moară capra vecinului. Varianta online.

        Nu ești român adevărat dacă nu cunoști expresia Să moară și capra vecinului, eventual în varianta mai violentă în care verbul a muri este înlocuit cu a crăpa. Asta pentru că nu ar fi de ajuns ca animalul să moară lent, să se stingă cu zile ci, pentru satisfacția maximă și garantată a vecinilor roși de invidie, moartea ar trebui să intervină subit și agresiv astfel încât șocul dispariției caprei să vină la pachet nu doar cu supărare ci, dacă se poate, și cu o mare doză de disperare pentru un spectacol complet.

        Nu știu dacă în alte limbi mai există acest proverb sau dacă este o caracteristică românească dar înclin spre varianta b. Ca popor, avem depline drepturi de autor asupra acestei sintagme și există exponenți care au vrut chiar să aducă îmbunătățiri substanțiale propunând să se meargă pe ideea de a omorî întreaga turmă sau, mai radical, omorând vecinul pentru a-i lua capra. De ce să-i meargă bine vecinului dacă mie îmi merge prost? De ce el să aibă succes și eu nu? De ce să râdă și să fie fericit când corect ar fi să ne scăldăm amândoi în aceeași lume mizeră? De ce să nu îi tragem în jos pe cei care au reușit să se ridice, de ce să nu le punem piedici, de ce să nu le dorim răul? Dacă eu am pățit, să pățească și ei. Toți. Numai mie să mi se întâmple toate??

        Îi miros de departe pe cei cu o astfel de gândire și, pe cât pot, îi evit. Spun pe cât pot pentru că uneori este imposibil să îi înlătur cu totul. Uneori îi regăsesc între colegii de serviciu, între prieteni ai prietenilor, între cunoștințe cu care sunt nevoită să întrețin legături, în mediul online sau chiar în familie.  Energia lor negativă are efecte devastatoare asupra mea și orice întâlnire cu asasinii de capre mă indispune zile la rând. Unii încearcă să se ascundă în spatele unor măști care mimează bunătatea creștină alții, într-o sinceritate brutală,  nici măcar nu se mai sfiesc să-și arate colții. Să zicem, prin reducere la absurd,  că aș avea o mică, foarte mică, infimă doză de înțelegere pentru invidia provocată de faptul că vecinul are o mașină de zece ori mai scumpă decât a ta sau că își permite vacanțe în Maldive în timp ce tu obții cu greu bilete prin sindicat să mergi o săptămână la Căciulata dar cum naiba să-ți fie ciudă că sunt unii care se bucură de ceva ce văd la televizor?? Da, exact, am trăit s-o văd și pe asta. Să te roadă invidia, să-ți crească tensiunea și să ți se înnegrească cerul gurii pentru că cei din anturajul tău au bucurii simple în timp ce tu nu reușești decât să-ți auto-înveninezi propria viață. Înainte de meciul Simonei Halep din finala Australian Open s-a trezit unul din lista mea de prieteni să-și exprime liber sentimentele:FB

        Deci marea lui dorință era să nu câștige Simona nu pentru că ar fi pierdut un pariu sau  pentru că ar fi fost admiratorul numărul unu al lui Caroline Wozniacki sau pur și simplu că asta o fi fost vară-sa de care noi nu știam, nuuuu, să piardă Simona numai pentru ca să nu se bucure ăialalți. Dușmanii adică. Presupușii dușmani, ”fanii de ultimă oră”. M-am simțit lezată și atacată în același timp. Aș fi făcut parte dintre cei care s-ar fi bucurat dacă Simona ar fi câștigat. Din păcate n-a fost să fie așa.

        S-a bucurat în schimb prietenul meu pentru că nu m-am bucurat eu. Sună aiurea, știu, dar mi se confirmă încă o dată că oamenii sunt de multe feluri. capra

Share This:

Read More

Adio, domnule Djuvara

        Vestea morții  lui Neagu Djuvara m-a copleșit într-o durere pe care nu o prevăzusem sub nicio formă. Cu toții știam că i se apropie momentul, neiertătorul timp îi venise și lui de hac, așa că surprinderea mea nu a venit nicidecum  în urma anunțului pe care l-am găsit strecurat printre multe altele care exultau bucuria victoriei Simonei Halep sau a celor care exprimau îngrijorări venite de la Bruxelles.

        Nu mă așteptam să fiu atât de răvășită și îngrozitor de tristă. Mă simt ca și când aș fi pierdut pe cineva din familie, pe cineva foarte apropiat și drag, un bunic, un profesor și un mare prieten în același timp deși nu mi-a fost nimic din toate astea. A fost undeva mult mai presus. I-am citit toate cărțile, l-am urmărit de câte ori am putut la televizor, i-am căutat interviurile și m-am înscris în grupurile de apreciere de pe Facebook pentru că l-am admirat din toate punctele de vedere. L-am admirat, l-am stimat și l-am iubit de la distanță pentru patriotismul simplu și curat pe care îl purta firesc, pentru decența aristocratică ce nu se poate învăța decât de-a lungul multor generații, pentru rafinamentul culturii de care nu făcea paradă dar pe care i-o simțeai prin vorbele înțelese de oricine și pentru atitudinea modestă dar fermă atunci când venea vorba de principii morale.

        Am făcut parte din zecile de mii de cititori care au deslușit sensul istoriei care ne-a format ca popor altfel decât în plictisitoarele și anostele prelegeri auzite în școală și ori de câte ori voiam să fac un cadou, cărțile lui au fost prima opțiune. Stilul lui simplu și curat, fără patetism gratuit dar cu argumente logice și puternice, cu un umor înduioșător strecurat în picanterii din alt secol i-au adus respectul și aprecierea adorativă a celor care poate ca elevi n-au înțeles niciodată importanța cunoașterii propriilor rădăcini.

        Ca scriitor și istoric a făcut multe pentru țara pe care n-a încetat nicio clipă s-o iubească și pe care n-a hulit-o niciodată deși pentru suferințele provocate poate ar fi fost îndreptățit s-o facă iar ca om a fost exemplul care ne-a arătat ce înseamnă să fii civilizat în sensul european al cuvântului. A revenit în țara lui iubită după 45 de ani de pribegie și a venit că să ofere,  nu ca să primească. Odată cu el a mai dispărut un simbol al unei lumi apuse, o lume în care eleganța manierelor era apreciată iar mârlănia pusă la zid, o lume în care cultura reprezenta o valoare iar hoția era cu adevărat incriminată.

        Aș vrea să găsesc cele mai frumoase cuvinte care să descrie rolul pe care, fără să-și fi propus, l-a avut în redescoperirea sentimentului de dragoste de țară în sufletele a mii de români, sentiment ridiculizat și luat în derâdere după derularea a 45 de ani de comunism negru și nu găsesc nimic potrivit. Nu-mi rămâne decât să mă înclin și să-i doresc drum lin către stele! Adio, domnule Djuvara… ND

Share This:

Read More

7 verbe pentru 7 zile #38

        Ce bine a prins o zi liberă în mijlocul săptămânii și cred că m-aș obișnui foarte repede cu un astfel de program fracționat 🙂 Atât de repede m-am deconectat de la toate încât azi am avut impresia că e luni. De fapt nu doar impresia, ci de-a dreptul convingerea, încât mi-am spus că ar fi momentul potrivit să reiau seria verbelor săptămânii anterioare. Mi-am dat seama de eroare când deja scrisesem aproape tot, drept urmare am lăsat-o așa. Până la urma urmei nu zice nicăieri că cele 7 zile trebuie să facă parte din aceeași săptămână. Blogul meu – regulile mele 🙂 Să începem, deci.

  • Mi-am cumpărat bilete de avion. Destinații diferite, perioade diferite, companiii diferite. Nu scriu acum când și unde o să merg ci doar mă minunez cum și mai ales de ce ajung companiile aeriene, chiar și dacă se numesc low cost, să vândă locuri atât de ieftin. Nu este pentru prima oară, ci se întâmplă în mod constant, să plătesc doar 39 de lei pe un bilet Cluj-București. Dacă aș lua trenul sau autocarul, cu banii ăștia n-aș ajunge nici măcar până la Sighișoara.
  • Am descoperit un medicament. ”L-am descoperit” e un fel de a spune pentru că de fapt eu doar am văzut efectele uimitoare pe care le-a avut asupra mea. O dată sau de două ori pe an trag câte o răceală zdravană, un fel de guturai sau nu știu cum să îi spun, ceva care se lasă, în afara durerii de gât care e neplăcută dar nu foarte deranjantă, cu lăcrimarea excesivă a ochilor și cursul nasului. Două zile îmi curg nasul și ochii de nu mai pot face nimic și rămân blocată la mantinelă de aceea, când simt primele semne ale răcelii mă apucă disperarea. O prietenă doctoriță mi-a spus odată, mai demult când nu mă păștea boala, ca în caz că mi se mai întâmplă să iau Ibusinus de la primele simptome timp de trei zile, trei pastile pe zi. Mă și mir cum de am ținut minte numele medicamentului dar mă felicit pentru asta pentru că, într-adevăr a fost ca o mană cerească. E drept că am trecut prin câteva zile de răceală dar am făcut o formă foarte ușoară care nu m-a afectat mai deloc. Poate a contat și faptul că organismul meu nu e obișnuit cu medicamente (iau doar câte un antinevralgic din când în când iar antibiotice nu am luat decât de două ori în viață) dar Ibusinusul ăsta mi s-a părut un fel de Holy Grail. Pentru mine a funcționat perfect dar cu toate astea eu nu pot să vi-l recomand că nu sunt Olivia Steer, cel mai bine este să țineți cont doar de sfaturile celor avizați, adică ale medicilor.
  • M-am hotărât să renunț la telefonul fix. La abonament, vreau să spun pentru că la aparat am renunțat de câteva luni sau, mai bine spus, a renunțat el la mine 🙂 I s-au terminat acumulatorii și deci nu l-am mai putut folosi. N-am cumpărat alți acumulatori tocmai în ideea că s-ar putea să nu mai am nevoie și exact așa s-a întâmplat. Nu mai sună nimeni pe fix, iar  eu nici pe-atât. La abonamentul de pe mobil am minute nelimitate în toate rețelele și vreo 500 internaționale deci chiar nu mai am nevoie de telefon fix. Sunt un pic nostalgică atunci când mă gândesc la ușurința cu care acum îl dau deoparte după ce în urmă cu 25 de ani instalarea postului telefonic a însemnat una dintre cele mai importante realizări ale anului. Pile, cunoștințe, relații, intervenții… pfff… un adevărat complex de factori și împrejurări care au făcut o familie fericită. Bine că între timp au evoluat lucrurile!
  • Am luat un mic dejun ca în copilărie, adică pâine prăjită unsă cu unt și telemea (neapărat de oaie) și o cană de ceai negru cu două lingurițe de zahăr și o felie de lămâie. Acum nu pare mare lucru dar atunci parcă știam să ne bucurăm cu adevărat de lucrurile mărunte. În fiecare duminică dimineața mâncam pe îndelete pentru că în timpul săptămânii era totul pe repede înainte ca să nu întârziem la școală dar duminica aveam parte de acest mic răsfăț. Nu mi-am mai pus zahăr în ceai de nici nu mai știu când (de altfel nici ceai negru nu am mai băut de o veșnicie) și nici pâine prăjită cu unt și telemea nu am mai mâncat demult dar vă asigur că este o combinație delicioasă.ceai
  • M-am mirat și m-am minunat când am văzut câte s-au mai inventat pentru bebeluși pentru că de când cu bambinele astea mici ale Cristinei mă interesează subiectul. Deși credeam că le-am văzut pe toate, unele invenții sunt cu adevărat surprinzătoare: periuțe de dinți pentru copii care încă n-au dinți 🙂 Adică ceva ca în poza de mai jos, o bucățică de silicon care să le maseze gingiile ca într-un fel de joacă pentru că la 5-6 luni (după standardele de acum) nici măcar n-a început diversificarea. Iar dacă cei atât de mici vor fi având deja primele noțiuni de igienă dentară, să nu ne mirăm când la trei ani o să ceară un upgrade pentru chestii cu bluetooth încorporat  ca cele de aici sau când ajung la liceu să-și dorească tehnologia de aici deși, dacă stăm să ne gândim un pic, n-ar fi rău deloc.periuta
  • Am fost la Librăria Humanitas din Cluj la o lansare de carte. Cartea râsului și a cercetării de Radu Paraschivescu. Îmi place omul pe care îl știu de la televizor iar emisiunile sale Dă-te la o carte și Pastila de limbă de pe Digi24 le-am urmărit întotdeauna cu mare plăcere. Cred că la un moment dat avea o rubrică și pe TVR dar pentru asta n-aș putea băga mâna în foc. Recunosc că până acum n-am citit nimic scris de el deși are un palmares impresionant și am mers la lansare pentru că pur și simplu am vrut să văd cum este omul în realitate. L-am găsit așa cum speram să fie adică inteligent, plin de umor, carismatic și fără fițe. Din punct de vedere organizatoric, evenimentul în sine nu a fost chiar o reușită din cauza spațiului extrem de mic și a  căldurii sufocante dar altfel am petrecut o oră relaxantă între oameni cu care am simțit că rezonez întru totul ceea ce, din păcate, mi se întâmplă din ce în ce mai rar.humanitas
  • Am văzut filmul Churchill, un film din 2017 despre trăirile primului ministru al Marii Britanii din zilele premergătoare debarcării din Normandia în al doilea război mondial. Filmul are un rating de 6.4 pe IMDb, deci nu foarte mare, dar nici nu mă mir pentru că este un film greu. Nu prea are acțiune concretă iar evenimentele trebuiesc mai degrabă intuite. Pentru cineva care nu cunoaște istoria acelor zile, filmul poate fi destul de neclar și chiar plictisitor pe alocuri. Mie mi-a plăcut însă foarte mult și m-au impresionat profund frământările sufletești prin care puternicul, neînfricatul și autoritarul Winston Churchill a trecut în încercarea disperată de a salva viețile mult mai tinerilor săi conaționali. Este un film despre drama care se ascunde de multe ori în spatele deciziilor politice și despre slăbiciunile omenești care nu țin cont de ierarhii sociale.

Cam așa mi-a trecut mie timpul în ultima vreme. Voi cu ce vă lăudați?

Share This:

Read More