4 secrete care te fac să te simți bine îmbrăcată

23 January 201824 January 2018 Ioana 32 Comments

V-am mai spus și în articolul anterior, ideea minimalismului ca stil de viață îmi place, mi se pare interesantă și cred că aduce multă liniște dar pentru mine totul se oprește când ajung la capitolul haine. Îmi plac prea mult ca să renunț la ele și pentru că mă preocupă subiectul și îmi aduce bucurie, azi vă împărtășesc patru ”secrete” pe care, atunci când le pun în practică, pentru mine funcționează făcându-mă să mă simt bine îmbrăcată și în largul meu.

Formula celor 4 piese. Chestia asta am citit-o într-un articol scris de către un stilist sau consultant de imagine/ critic de modă sau cam așa ceva, în orice caz un om cu competențe reale în domeniul modei și de atunci mi-a rămas întipărită foarte clar în minte. Pe scurt, ideea e că un outfit grozav, pe românește o ținută, se obține întotdeauna din minimum 4 piese. Să luăm un exemplu. O bluză și o fustă purtate împreună sunt doar haine și nimic mai mult pe când o bluză, o fustă, un sacou și un colier (deci patru piese) reprezintă cu adevărat un outfit. Orice combinație a mai multor articole vestimentare funcționează întotdeauna și este suficient să vă uitați în oglindă ca să vă convingeți de acest lucru.
Pregătiți-vă de cu seara hainele pentru a doua zi. Și știți de ce? Pentru că seara avem mai multe resurse și ambiția, dacă pot să îi spun așa, de a arăta fabulos în următoarea zi. Ca să nu mai spun de timp, 10 minute seara sunt un mizilic față de aceleași 10 minute dimineața când totul este făcut pe fugă în viteză maximă sub presiunea stresului de a nu întârzia la serviciu. Dacă acest bun obicei vă va intra în rutina zilnică veți observa cum, dintr-odată, veți avea satisfacția de a vă simți mereu bine îmbrăcată, cu hainele potrivite și care să vă facă să vă simțiți în largul vostru.
Scăpați de hainele care nu vă fac fericite. Filosofia cu fericirea am auzit-o cu ceva timp în urmă și sincer la început mi s-a părut cam deplasată. Adică, na, oricât ți-ar plăcea moda și hainele, cum naiba să ai sentimente pentru ele, cum vine asta ca hainele să-ți provoace emoții? Dar dacă stai să te gândești un pic, nu e chiar așa absurd. Când stai în fața dulapului cu ușile larg deschise și scoți o rochie care îți place cu adevărat, te simți imediat mai bine. Pe de altă parte, când vedem maldărul de haine pe care nu le purtăm niciodată dar pe care le ținem doar pentru că ar trebui să le avem în garderobă, nu ne face nicio plăcere. De exemplu sacouri care ar fi bune pentru mers la serviciu (dar de fapt nu le îmbrăcăm niciodată) sau anumite culori din care nu mai avem nimic altceva. Dar merită oare să ținem o bluză galbenă, deși urâm această culoare, doar pentru că nu mai avem nimic altceva galben? Exemplul cu galbenul e pur ipotetic pentru că de fapt mie îmi place culoarea. Concret pentru mine ar fi să scap de anumite geci de iarna care, fiind foarte voluminoase, ocupă spațiul degeaba. Am una neagră pe care nu o port niciodată dar o țin de ani de zile pentru că, știți cum se spune, negrul merge la orice 🙂 Dar o urăsc din tot sufletul. Cu dulapul în care se regăsesc doar haine care ne aduc bucurie, este foarte ușor să alcătuim ținute în care să ne simțim confortabil.
Nu cumpărați niciodată, dar niciodată, haine doar pentru singurul motiv că le-ați găsit la reduceri. Știu că tentația e mare și când vezi 70 sau chiar 80% discount ți se pare că l-ai prins pe Dumnezeu de-un picior. În greșeala asta am călcat și eu de multe ori dar m-am învățat minte. Mi-am cumpărat cămăși în culori aiurea, blugi brodați, pulovere de mers la munte, rochii tip sac și paltoane cu volănașe pe care nu le-am purtat nici măcar o secundă. Le-am cumpărat doar pentru că aveau prețul redus deși nu mi se potriveau deloc. După un timp le-am dat mai departe cu eticheta încă agățată de ele. Asta nu înseamnă că nu cumpăr de la reduceri, ba din contră, unul dintre principiile mele este să cumpăr doar atunci când sunt reduceri. Dar când intru aici știu dinainte exact ce vreau și ce caut. Dacă am nevoie de o pereche de pantaloni negri apăi n-o să cad în ispita de a-mi lua unii verzi sau, mai rău, în loc să îmi iau pantaloni să mă trezesc cu vreo rochie de plajă în coș 🙂 Îmi place să cred că am ajuns la înțelepciunea de a face cumpărături cu cap deși drumul până aici nu a fost chiar ușor.

À propos, având în vedere că suntem în plin sezon de reduceri, voi pe ce site-uri mai intrați? Este oare vreunul care să-mi fi scăpat?

Cât de demodată sunt?

21 January 2018 Ioana 23 Comments

Ultima modă (sau poate nu ultima, dar oricum în continuare în mare vogă) este să renunți la cablul tv. Motivul nu e nicidecum de natură financiară ci reprezintă eliberarea dintr-o realitate paralelă care a ajuns să sufoce prin multitudinea de reclame la bere, medicamente sau supe la plic. Cei care au renunțat la cablu invocă sentimentul de dezgust (și de cele mai multe ori pe bună dreptate) în fața emisiunilor în care aceleași ”vedete” emit judecăți de valoare devenind specialiști în economie, finanțe, medicină sau sport. Televiziunea a devenit cel mai mare consumator de timp, un drog la care unii se pare că nu pot renunța decât tăind răul de la rădăcină.

Până aici să zicem că înțeleg. De fapt înțeleg doar parțial pentru că nu te obligă nimeni ca atunci când intri în casă să te arunci pe telecomandă căutând să vezi ce mai aberează Adriana Bahmuțeanu, Zăvoranca sau alde Capatos. Dar cine știe, poate e ca si cu fumatul, un fumător care vrea să se lase intră în fibrilații atunci cînd vede un pachet de țigări desfăcut pe masă. Ce nu înțeleg este că deși renunțatul la cablu se face în ideea de a nu mai pierde timp zăcând pe canapea, de cele mai multe ori nu se întâmplă acest lucru iar emisiunile tv de orice fel ar fi, știrile sau documentarele sunt înlocuite de seriale. Cunosc enșpe mii de cazuri în care oameni care nu pierd nicio ocazie de a trâmbița sus și tare că nu se mai uită la televizor de nu știu câți ani, își umplu weekendurile cu câte două-trei-patru sezoane din seriale de care nu se mai pot desprinde. În afară de faptul că episoadele nu sunt întrerupte de reclame, eu nu văd niciun câștig iar dependența este exact aceeași. Adică nu e canabis ci e hașiș. Deci? e mai cool să te uiți la seriale decât pe Digi Life, Animal World sau pe Viasat History? Și, recunosc, urmăresc cu sfințenie rubrica Meteo deși am în permanență prognoza pe telefon dar îmi place mie cum explică Busu la tablă cum vine peste noi ciclonu’ sau anticiclonu’ 🙂 Nu cred că o să renunț la cablu vreodată oricât de demodată aș părea.

Alt trend care a ajuns să mă irite din ce în ce mai tare este cel cu mâncatul sănătos. De fapt nu ce mănâncă alții mă deranjează ci faptul că au ajuns să se uite la mine în farfurie. Dacă beau un pahar de cola mi se spune că e cea mai puternică soluție de îndepărtare a ruginii și a depunerilor de calcar, dacă mănânc un șnițel cică îngurgitez odată cu el și 52 de compuși chimici toxici, o bucățică de slănină cu ceapă a devenit otravă iar zahărul din prăjituri este mai dăunător decât alcoolul. Îmi plac și mie salatele, nu refuz cruditățile și stau perfect cu colesterolul dar atâta timp cât mă simt bine în pielea mea și sunt sănătoasă nu o să trec de bunăvoie la un regim bazat pe alge marine, grâu încolțit și muguri de pin. Plăcerea de a mânca ceva gustos alături de familie sau prieteni este cea mai la îndemână metodă de a te bucura de viață iar mesele festive la care se sărbătoresc evenimentele frumoase devin peste timp cele mai dragi amintiri. Așa că voi sări în continuare peste dieta raw vegan cu deosebită grație.

În schimb, minimalismul este un curent cu care nu am o relație foarte clară ci mai degrabă una de dragoste-ură. Aș vrea, îmi doresc, știu că duce la o stare de mulțumire interioară dar deocamdată nu l-am putut îmbrățișa cu totul. Stau pe margine și îi admir pe cei care au făcut-o. Minimalismul este un stil de viață care presupune eliminarea obiectelor și a obiceiurilor inutile și axarea pe simplitate. Simplitatea este cuvântul cheie deși din momentul în care ne naștem suntem bombardați de ideea că trebuie să acumulăm bunuri: case cât mai mari, mașini scumpe, haine ultimul răcnet, jucării la modă și ultimele tehnologii în materie de telefoane sau electronice. Cu toate astea, știm cu toții că fericirea nu se poate cumpăra din magazine. O tipă, Jackie French Koller, scriitoare de cărți pentru copii, ar fi spus la un moment dat că există două căi pentru a deveni bogat: prima – prin a dobândi cât mai mult, iar a doua prin a avea dorințe cât mai puține (There are two ways to be rich: One is by acquiring much, and the other is by desiring little). Adepții, din ce în ce mai mulți, ai curentului minimalist i-au dat perfectă dreptate și au luat în calcul a doua variantă.

Se prea poate ca în realitate deținerea a cât mai puține lucruri să aducă mai multă bucurie în viața de zi cu zi deși, spun încă o dată, eu nu am reușit să fac acest lucru decât parțial. Eliminarea obiectelor inutile a fi o realizare care ar schimba aproape totul despre noi: modul în care ne petrecem timpul, energia și banii. Cu alte cuvinte ar schimba fundamentul vieții noastre.

Cu ce ar trebui început? Poate cu decorațiunile pe care le avem în casă și care nu dau niciun fel de valoare personală vieții noastre. Bibelouri care nu au alt rol decât acumularea de praf, suveniruri din vacanțe de mult uitate, coșulețe cumpărate la reduceri sau tablouri fără mesaj dar care se potrivesc cu nuanța covorului. Apoi, sau poate asta ar fi trebuit în primul rând, hainele. Statisticile spun că în 80% din timp (deci în majoritatea timpului) purtăm 20% din hainele pe care le avem în dulap. Și atunci de ce să le lăsăm să ne sufoce? Știu, e ușor de spus, greu de făcut. La curățenia de toamnă am donat plase întregi de haine și nici măcar nu s-a observat pentru că nu s-a eliberat nici măcar un umeraș. Am scăpat atunci și de o mulțime de accesorii pe care însă le-am înlocuit urgent cu altele cumpărate de aici sau de aici. Ce să fac dacă nu mă pot abține? 🙂 îmi plac la nebunie toate flecuștețele astea și mă bucur să le am.

În schimb la ustensilele din bucătărie pe care nu le mai foloseam de ani de zile am renunțat definitiv iar sertarele îmi sunt acum pe jumătate goale ceea ce mă bucură nespus. Mai am de sortat (încă o dată!) cărțile din bibliotecă, prea multe și nerăsfoite de un veac, jucăriile și caietele de școală ale copiilor și neapărat pernele și pernițele de toate formele și culorile care mi-au invadat debaralele.

Deci, în concluzie, deși mă atrage ideea minimalismului, deocamdată sunt departe de a o îmbrățișa complet. Sunt deci, și în afara acestui trend. Și cu cablul tv la fel, și cu mâncarea sănătoasă idem… sunt oare complet demodată? Aaaaa, și era să uit de moda aparatelor de îndreptat dinții. Nu contează că ați trecut de 40 de ani, dacă vreți să fiți cool și să aveți un zâmbet de milioane, musai să treceți pe la specialistul ortodent 🙂

Cine nu iubește ursuleții?

19 January 201819 January 2018 Ioana 12 Comments

Dacă mai aud vreodată pe unul spunând cu o mutră scârbită că vrea o țară afară în timp ce strivește cu vârful pantofului mucul de țigară aruncat cu nonșalanță pe trotuar o să fac o criză de nervi. N-am văzut în viața mea un polițist dând amendă cuiva care aruncă gunoaie pe jos și foarte rar am văzut pe cineva luând atitudine împotriva mârlanilor care confundă aleile din parcuri cu tomberoanele. În schimb specimenele astea n-au nicio jenă în a striga cu voci înfocate de patos revoluționar împotriva nenorociților care le-au furat țara.

Schimbarea trebuie să vină de la fiecare individ în parte. Dacă vrem ceva, trebuie să mișcăm măcar un deget și nu să așteptăm să ne cadă din cer. Din cer nu cade decât ploaia, nicidecum bunăstarea. Civilizația s-a făcut cu amenzi usturătoare și știu sigur că românii care lucrează în străinătate cunosc perfect regulile locului în care stau unșpe luni pe an. Dacă nu le respectă, îi ia mama dracului. Cu siguranță există și acolo excepții dar procentul celor care nu se conformează este infim.

Dacă vă întrebați ce ați putea face voi înșivă pentru țara asta cu care ne mândrim o dată pe an, la 1 Decembrie, iar în restul zilelor o hulim, vă dau o idee. Începeți să reciclați. Exact așa cum se face ”afară”. Cum ați văzut prin țările pe unde ați umblat iar dacă nu ați umblat, sigur ați auzit de la prietenii care vin vara în vacanță. Gunoiul se triază peste tot. Plasticul merge într-o parte, sticla în alta, hârtia și aluminiul separat. Gunoiul menajer e astfel mult redus, mașinile de la salubritate care colectează o dată pe săptămână resturile din tomberoanele scoase în fața casei știu exact cine, ce și cum a triat resturile. Nu poți să încalci regulile pe care le respectă un oraș întreg pentru că riști să fii amendat. Iar amenzile sunt departe de a fi ”simbolice”, pentru un caca de câine pe trotuar poți să plătești chiar și o mie de lire. Sterline.

Poluarea ne va ucide într-o bună zi. Poate nu direct pe noi ci pe copiii sau pe nepoții noștri ceea ce ar fi cu adevărat foarte trist. O să ne ucidă precum pe ursul polar filmat anul trecut în insula Somerset (undeva în nordul Canadei). Poate ați văzut imaginile viralizate pe internet care îți rupeau inima cu un urs polar pe moarte, un schelet ambulant abia ținându-se pe picioare, căutând în zadar mâncarea dispărută din cauza schimbărilor climatice. Schimbări climatice produse din cauza poluării excesive. Calota glaciară se micșorează de la o zi la alta și pe măsură ce temperaturile cresc, gheața se topește mai devreme iar asta extinde perioada în care bieții urși trebuie să supraviețuiască din propriile rezerve de grăsime.

Încălzirea globală nu înseamnă deloc că vom avea ierni blânde cu facturi minime la gaze, nu este nici o conspirație a țărilor dezvoltate ca să își vândă tehnologia și nu este nici o manipulare a Chinei așa cum a luat-o în derâdere Donald Trump. Este un dezastru care bate la ușa noastră în timp ce noi stăm liniștiți producând în continuare tone de gunoaie pe care le aruncăm în natură.

E atât de simplu să reciclăm și cu un efort minim putem sorta gunoaiele punându-le în cutii separate. Mai mult decât atât, în multe orașe din țară, aici incluzând și Turda orașul meu, pe aceste gunoaie capeți bani deci pe lângă mulțumirea morală te mai alegi și cu un mic câștig financiar. Luat individual, pentru fiecare dintre noi poate însemna o picătură într-un ocean dar pe lângă cei 50 de bani pe care i-ai putea căpăta pentru uleiul în care ai prăjit cartofii (da, exact, se poate preda la centrele de reciclare și uleiul alimentar folosit), gândește-te că un urs polar ar mai avea în plus o îmbucătură de pește. Iar punând cap la cap gunoaiele reciclate dintr-un bloc întreg, s-ar face de o masă adevărată. Ce ziceți? Dați și voi ceva pentru urșii polari?

Meserii pe care nu le-aș alege niciodată

17 January 2018 Ioana 5 Comments

Se spune că dacă în viață alegi să faci ceea ce îți place nici n-o să simți că muncești. Cred însă că se întâmplă foarte, foarte rar acest lucru și că pasiunea suprapusă perfect peste meseria practicată reprezintă un noroc pe care îl are doar un mic procent din marea masă a celor care sunt nevoiți să aibă un job din care să își poată plăti facturile. Departe de ideea că oamenii merg cu lehamite la serviciu, știu cu siguranță că marea majoritate nu sunt chiar entuziasmați lunea dimineața când se întrevede o nouă săptămână de muncă la orizont. Cu toate astea ne facem cu toții treaba zi de zi, uneori ne place mai mult, alteori mai puțin dar nu avem încotro. Mergem înainte pentru că avem nevoie de bani. Orice muncă merită respect și susțin cu tărie că nu există muncă înjositoare chiar dacă uneori cădem de foarte sus. Când ești nevoit, faci orice ca să supraviețuiești și nu-ți mai permiți să strâmbi din nas dar nu despre această ipostază vreau să vorbesc azi ci despre meserii mai mult decât respectabile dar care mie mi se par îngrozitor de greu de făcut.

Organizator de evenimente. În primul rând știu că este imposibil să mulțumești pe toată lumea și indiferent cât te-ai strădui tot se vor găsi cârcotași care să comenteze pe marginea alegerii florilor, a luminilor sau a meniului și întotdeauna vor fi nemulțumiți de program sau de întârzieri. În al doilea rând este vorba de nivelul de stres pe care îl induce un astfel de job. Nu doar termenul limită ci și multitudinea de factori imprevizibili care nu pot fi controlați pot duce la nereușita (ca să nu folosesc cuvântul eșec) întregului eveniment. Am văzut, și nu doar o dată, persoane cu un astfel de job care au clacat în fața isteriilor clienților. Este dificil să lucrezi în permanență sub presiune, să încerci să fii calm atunci când vulcanul explodează sub tine, să fii mediator, negociator și să împaci o sută de capre cu o mie de verze.
Agent de vânzari. Dacă îmi este ceva urât în viață, asta este. Să vând. Unii se nasc cu abilități de vânzător, le vine firesc să își prezinte marfa, să o laude, să îți propună schimburi avantajoase, știu să îți prezinte beneficiile, să scoată în evidență avantajele (inexistente de multe ori) și nu le tace gura până nu ajung la rezultatul scontat. Eu nu am un astfel de talent nativ și, deși am învățat tehnici de vânzare care m-au scos la un bun liman, tot nu îmi place să vând. Dar ce spun eu că nu îmi place? Urăsc să vând iar faptul că (mai ales) în ultimii ani lucrați în bancă am fost nevoită să bag pe gât clienților tot felul de produse și servicii de care aceștia nu aveau neapărat nevoie m-a făcut să detest și mai tare meseria de vânzător de orice fel.
Medic veterinar. Poate părea ciudat pentru că iubesc enorm animalele atât pe cele cu blană cât și pe cele cu pene (e drept că după cele cu solzi nu mă dau în vânt) dar dacă ar trebui să lucrez într-o clinică veterinară cred că aș fi bolnavă tot timpul și cu siguranță aș cădea în depresie. Fac orice să ajut un animal în suferință și mi-aș da ultima bucățică de pâine unui câine flămând dar suferința blănoșilor mă impresionează atât de puternic încât realmente îmi pierd somnul. Nu trebuie neapărat să văd un animal rănit sau abuzat, îmi este de ajuns să văd un cal slab care este nevoit să tragă la o căruță încărcată că mi s-a dus liniștea pentru o zi întreagă. Mă afectează mult prea tare ochii triști ai necuvântătoarelor și nu mă pot imagina petrecându-mi viața între dureri și suferințe neînțelese.
Kinetoterapeut. Cred că așa se numește cel care face masaj. Bine, știu că acestă meserie înseamnă mult mai mult decât atât. Kinetoterapeutul este un fel de expert care, în urma unei evaluări funcționale a pacientului îi alcătuiește un program individualizat de recuperare fizică. Până aici, din punctul meu de vedere, totul mi se pare ok, specialistul având rolul de a supraveghea efectuarea exercițiilor sau a diverselor proceduri cum ar fi electrostimularea musculara. O meserie care presupune cunoștințe medicale și câțiva ani de studiu. ”Problema” mea apare atunci când vine vorba de masaj. Nu aș putea să fac masaj unei persoane necunoscute, să mă apropii de pielea ei, să îi frământ mușchii spatelui în palme, să îi simt sângele pulsând lângă venele mele și, în principiu, să stau atât de aproape de cineva complet necunoscut, indiferent dacă e femeie sau bărbat. Nu mă pot imagina făcând una ca asta (și nici să tund sau să pieptăn pe cineva nu-mi place). Și, probabil, sunt una dintre puținele persoane care nu suportă nici să i se facă masaj 🙂
Cântăreț la nunți, botezuri, revelioane și orice fel de alte evenimente. Sigur că aici este vorba de ceva pur ipotetic pentru că talentul meu muzical tinde spre zero daaaaar… și dacă aș avea vocea lui Whitney Houston tot îngrozitor mi s-ar părea să pierd nopțile în zgomotul infernal de la toate aceste petreceri. Mi se pare un chin greu de suportat înfruntarea gălăgiei care face să îți vibreze toate măruntaiele timp de 10 ore și asta weekend de weekend. Când aud cum bubuie bașii din boxele uriașe amplasate strategic în spatele mesenilor, când simt cum mi se izbesc în coșul pieptului sutele de decibeli ca valurile furtunoase de stânci, mi se ascut toate instinctele primare care îmi spun să fug cât mai repede din locul pe care îl percep ca pe un pericol pentru integritatea mea. Cred că este frumos să faci din cântat o meserie, sunt sigură că este mai plăcut să ții în mână un microfon decât să răsfoiești dosare dar mi se pare cumplit de greu să-ți petreci viața într-un nivel de zgomot mult peste limita suportabilului.

Cred că acestea sunt top 5 meserii pe care nu le-aș alege niciodată deși, repet, am tot respectul pentru cei care le practică dar, pur și simplu, mie nu mi se potrivesc și poate tocmai din acest motiv mi se par foarte grele. Sunt sigură că fiecare dintre voi aveți sau ați avut gânduri similare așa că vă aștept în comentarii. Sunt chiar curioasă 🙂

Mi-a mai crescut o crenguță

15 January 2018 Ioana 14 Comments

Începutul de an a venit ca un tăvălug în care s-au înghesuit de-a valma oameni, gânduri, speranțe, așteptări, drumuri, întâlniri și multe, multe emoții. Ruxandra s-a lăsat așteptată ca o prințesă la prima ei apariție în public dar până la urmă n-a avut de ales și a făcut primul pas în viața pământeană într-o noapte înstelată de ianuarie. Ca să-i fie intrarea lină, soarta a făcut ca anul acesta gerul Bobotezei să fie înlocuit de adieri de primăvară cu ghiocei înfloriți în toate grădinile Bucureștiului, un dar surprinzător și foarte bine primit de mama ei care o aștepta cu inima și brațele deschise.

Și eu la fel o așteptam dar pentru că între noi s-a înghesuit o generație în plus, bucuria mea se sprijinea pe emoții grele și gânduri care nu-mi dădeau pace. Tot ce-mi doream era să le văd trecute pe amândouă de marea încercare, desprinse și din nou reunite în lunga îmbrățișare ce va dura de acum încolo pentru totdeauna. Până la urmă s-au petrecut toate cu bine iar după ce am primit marea confirmare m-am urcat pe un norișor de puf roz și am plecat spre București la întâlnirea cu cel mai crud muguraș. Pentru că evenimentele s-au decalat puțin, prima îmbrățișare nu a avut loc acasă ci la spital. Un spital privat care semăna mai mult a hotel decât a unitate medicală, un spital așa cum vezi în filmele americane, cu atmosferă luminoasă, cu pereți zugrăviți ca acasă și nu placați cu faianță, cu uși în culori pastelate care se închid impecabil și, mai presus de toate, cu asistente care îți zîmbeau atunci când îți întâlneau privirea. Nici vorbă de portari morocănoși sau de doctori încruntați înfășurați în halate ponosite din molton în culori incerte umblând îngândurați fără să bage pe nimeni în seamă.

Am conștientizat că eram de fapt într-un spital prin faptul că lângă pat erau tot soiul de aparate care nu semănau deloc a playstation ci te duceau clar la gândul că ar putea fi folosite la o eventuală perfuzie. Sau poate o monitorizare a bătăilor inimii sau orice altceva se mai poate urmări pe un mic monitor în caz de nevoie. Slavă Domnului că nu știu la ce folosesc și cum arată pentru că nu am avut niciodată nevoie de ele.

Am plecat de la spital cu un puternic sentiment de recunoștință în fața sorții pentru faptul că cei din familia mea și-au permis din punct de vedere financiar acest lux: sistemul privat de sănătate. Mă întreb cum ar fi decurs pe perioada sarcinii Cristinei lucrurile ”la stat” unde programarea pentru, să zicem, o simplă și banală ecografie transvaginala poate dura mai mult de o lună adică exact până când nu mai este nevoie sau când deja poate fi prea târziu. Mă bântuia gândul la discrepanța uriașă dintre stat și privat când, parcă pentru a mi se reconfirma dezamăgirea legată de sistem, am auzit la radioul din mașină o știre (dacă poate fi astfel numită) despre Spitalul Ilfov unde pe secția de nou-născuți nu erau (și cel mai probabil nici acum nu sunt) respectate normele minime de igienă.

La spitalul respectiv dezinfecţia de nivel înalt a instrumentarului, adică așa numita sterilizare, se face în găleţi. Găleți la propriu. Găleți de plastic puse pe jos, pe gresia ciobită, curățată cu mopul năclăit într-o soluție de proveninență incertă. ”Nu există protocol de lucru şi personalul nu cunoaşte concentraţiile soluţiilor utilizate pentru dezinfecţie şi timpii de acţiune”, scria în raportul Corpului de Control al Ministrului Sănătăţii. Sună grav dar nimic mai mult. Mai departe, adică după acest control, ce se întâmplă? Ca de fiecare dată, nimic. Sau poate vine o mustrare, un avertisment sau, cea mai severă sancțiune, tăiat 10% din salar la femeia de serviciu pentru că n-a pus gălețile pe masă. Ridicolul continuă, nimeni nu are nicio vină iar indolența și nepăsarea crasă a managerilor este pusă tot pe seama lipsei de bani.

Atunci când ești direct implicat emoțional, astfel de știri te afectează mai mult ca de obicei și le percepi mai acut ca oricând. Îmi imaginam cum ar fi fost ca pe pielea subțire și aproape transparentă a micuței Ruxandra să fie puse instrumente nesterilizate, clătite într-o soluție mizerabilă, pline de bacterii și microbi luați de pe multe alte trupuri și mă scuturau frigurile. Din păcate știm cu toții care e nivelul de igienă în spitalele de stat iar știrile de acest gen nu mai sunt de mult ”știri” ci au devenit evenimente la ordinea zilei. Cu toate astea atunci când vine vorba de bebeluși parcă e mai grav decât atunci când ne gândim, să zicem, la secția de cardiologie. Sau nu? Este același lucru? De fapt nu știu dacă are rost să facem astfel de clasamente atunci când e vorba despre dreptul la sănătate. E trist și revoltător ce se întâmplă și, cu atât mai mult mulțumesc lui Dumnezeu că ființele cele mai dragi din viața mea au avut șansa să intre în viață cu dreptul.

Share This:

Share This:

Share This:

Share This:

Share This: