Asta spun eu însă Iubesc trădarea dar îi urăsc pe trădători sunt vorbele atribuite lui Iulius Cezar, un general roman de mare anvergură care a intrat în istorie ca una dintre cele mai controversate figuri. Dacă rămânea la domeniul la care se pricepea atât de bine, conducerea armatelor, probabil ar fi avut un alt sfârșit dar el țintit cu mult mai sus anulând libertățile democratice și proclamându-se dictator pe viață. Cum se spune, de ce i-a fost frică n-a scăpat și până la urmă și-a găsit moartea înjunghiat de un trădător. De unul dintre cei la cuvintele cărora aplecase urechea, de unul dintre cei pe care îi considerase fideli la un moment dat și pe sprijinul cărora își consolidase poziția.
Cum oare un om cu o inteligență ca a lui, priceput în strategii și tactici de luptă, studiind zeci și sute de variante pentru orice manevră, a putut fi atât de încrezător în cei care se înclinau în partea din care bătea vântul venind cu lingușiri care să le întărească pozițiile, sperând, și de altfel chiar obținând onoruri, decorații și favoruri? Cât de puternică putea să-i fie vanitatea încât să-l orbească în a mai desluși adevărata loialitate față de oportuniștii care îl asaltau cu viclenie adormindu-i simțurile cu vorbe dulci? Se vede că uneori puterea îți ia mințile și când auzi doar ceea ce vrei să auzi nimic din jur nu-ți mai poate tulbura plăcerea iar drogul osanalelor devine atât de puternic încât creează o dependență care anihilează rațiunea.
Iulius Cezar a trăit acum 2000 de ani dar de atunci încoace au fost mulți cei care au iubit trădarea și care n-au învățat nimic din lecțiile pe care ți le dă istoria. Ba, mai mult, s-au oprit doar la prima parte a frazei. Iubesc trădarea, cu toate beneficiile pe care ți le aduce. Partea cu trădătorii fiind lipsită de orice importanță nu și-au mai bătut capul cu ea iar trădătorii păreau a fi copii buni… ia uite ce frumos știu să mă perie și să-mi ia inexistentele scame de pe rever.
Încerc acum să număr câți ani am avut funcții de conducere și nici măcar nu-mi mai aduc aminte, cu siguranță peste 15, poate chiar 20. Și cu mult mai greu îmi este să-mi aduc aminte câți au venit la mine încercând să-mi câștige simpatia denigrându-și colegii sau înșirându-mi bârfe despre ce a spus x sau y despre mine. Din fericire n-am cedat nici măcar o singură dată și am tăiat din rădăcină orice astfel de tentativă infectă retezând inițiativele înainte de a fi prea târziu și înainte ca răul să se producă. Adică înainte să apuc să-i urăsc pe trădători. Și nu, nu iubesc nici trădarea, ba din contră, mi se pare cel mai josnic lucru pe care îl poate face un om.
Fă-te frate cu dracu’ până treci puntea! nu este nici pe departe sintagma mea preferată. Este acesta oare un proverb pur românesc? Dacă da, mare păcat că înțelepciunea noastră populară a dat naștere unor astfel de îndemnuri. Este trist să afli că oameni pe care îi considerai integri s-au pretat la fățărnicii de dragul unor beneficii lepădându-se de prietenii ce din afară privite păreau de nezdruncinat.
Am avut un adevărat șoc când E, o persoană pe care o cunosc destul de bine s-a lepădat cu ură virulentă de o prietenă, să-i spunem A, despre care știam cu certitudine că o ajutase foarte mult la un moment dat. Mai exact, în urmă cu vreo 10 ani A i-a dat recomandări excelente pentru a obține un job care îi depășea într-un anumit fel competențele. Avea însă mare putere de influență la momentul respectiv și a insistat ca prietena ei să obțină poziția respectivă punându-și cuvântul în joc. Nu contează nici de ce, nici în ce context, la scurt timp A a căzut în dizgrație pe motive foarte subiective și a ieșit din peisaj. Știam că cele două fuseseră prietene la cataramă și, recent, într-o discuție am pomenit acest lucru. E. a sărit ca o panteră negând orice legătură cu A și orice amiciție. Am fost doar colege o scurtă perioadă de timp și atât, prietene niciodată. M-a surprins mai mult decât neplăcut reacția și negarea lui E. și n-am comentat nimic. Nu avea rost, era prea înverșunată. Aș fi putut să-i demonstrez că minte, la angajarea ei la jobul respectiv participasem și eu deși în mod indirect dar ea nu avea de unde să știe. Ce aș fi rezolvat dacă îi arătam că știu că își trădase prietena pe care ar fi putut să o ajute la greu întorcându-i mâna de ajutor? Ar fi putut dar nu mai dădea bine să apară în compania ei.
Nu aș fi schimbat cu nimic situația demonstrându-i că minte și că s-a debarasat cu perfidie de o prietenă pe care s-a sprijinit la un moment dat. Părerea mea s-a definitivat în câteva clipe și s-a cimentat for ever. N-aș mai putea avea încredere într-un astfel de om nici măcar pentru două secunde sau două cuvinte, n-aș mai avea încredere nici să-i spun că mă bucur că plouă afară pentru că ar fi în stare să-mi răstălmăcească vorbele. Cât de greu este să câștigi încrederea unui om și cât de ușor o poți pierde! Nu știu dacă acest episod se poate numi o dezamăgire pentru mine, cred că deja sunt călită suficient astfel încât să nu mă mai aștept ca lumea în care mă învârt să aibă o tentă de roz dar parcă tot mi-a rămas un gust amar. 
