Mi-ar fi plăcut să nu încep cu stereotipul ”vai, ce repede a trecut timpl” dar uite că nu mă pot abține 🙂 Așadar, nu-mi vine să cred că e deja sfârșitul lui martie și peste trei săptămâni și un pic vin Paștile. Parcă ieri despodobeam bradul gândindu-ne ce mult mai avem până la primăvară și nici n-am închis bine ochii iar magnoliile au înflorit.

        Prevăd că la fel se va întâmpla și cu perioada următoare, până să ne dezmeticim făcând liste de cumpărături, dereticând prin case, curățând grădinile și scoțând hainele de vară de prin debarale, sărbătorile vor fi trecut deja. Numai că anul acesta, de fapt la fel ca în ultimii, nu o să mă mai stresez cu nimic și nici nu o să pun vreun fel de presiune pe mine sau pe cei din jur doar pentru că ”așa se face” și ca să fiu în rând cu lumea. Apropierea sărbătorilor, de orice fel ar fi, ar trebui să aducă mai multă bucurie și mai puțină zoală. Îmi aduc aminte (cred că acesta a fost declicul care mi-a insuflat dorința de a aștepta în liniște evenimentele majore) când o bună prietenă mi-a povestit cum în Ajunul unui Crăciun și-a dat seama că uitase să șteargă praful de sub patul din dormitor și, în genunchi, cu cârpa în mână, freca de zor parchetul în timp ce de pe scara blocului se auzeau deja copiii care veniseră la colindat. Era așa de panicată că despre casa ei nu se putea spune că e ”lună și bec” încât pur și simplu și-a stricat toată ziua. Amândouă am râs la faza asta și ne-am promis că așa ceva nu se va mai întâmpla niciodată. Nu știu dacă ea a reușit, eu însă cu siguranță m-am ținut de promisiune. Curățenia e deci ceva ce fac în mod obișnuit fără salturi spectaculoase înainte de sărbători, adică programul administrativ care intră în rutina săptămânală.

        Nici haine noi de Paști nu mai țin să am, deși tradiția asta spune. Adevărul e că am destule și sunt mai mult decât mulțumită cu ce dețin deja. Nu este nevoie să îmi cumpăr o rochie nouă doar ca să bifez încă un punct pe listă deși îmi face plăcere să mă cadorisesc  cu câte ceva din când în când. Să zicem o broșă cum ar fi cireașa pe care pur și simplu o ador.

        Sau ceva cosmeticale mai ales că am ieșit din iarna asta lungă (în care am purtat masca aproape non stop) cu o piele extrem de uscată și sensibilă. Primesc tot felul de recomandări cu cele mai bune creme antirid dar eu cred că, de fapt,  cele mai bune sunt cele care ți se potrivesc și nu cele care sunt cele mai scumpe. Adică mie mi-a făcut mai mult bine (în sensul în care s-a văzut efectul) o cremă simplă de la Elmiplant decât una de 400 de lei de la Lancôme. În rest, utilizarea unui lapte pentru curatarea fetei, apoi o apă micelară și astfel tenul curat și sănătos devine cel mai frumos accesoriu. Mai de preț decât orice bluză nouă.

        Masa de Paști sau, cum spun cei de la TV, ”ce punem pe masa de Paști” e un subiect care nu poate fi trecut cu vederea și nu pentru că ar fi de importanță națională ci pentru că pur și simplu suntem bombardați din toate părțile cu această întrebare. De parcă ar fi foamete sau am fi lipsiți în timpul anului de vreo plăcere gustativă. Din fericire vremurile în care alimentele se găseau cu greu au trecut de mult și nu văd de ce ar trebui acum să ne ghiftuim mai mult decât putem duce. Așa că o masă simplă, de duminică, mi se pare un lucru mai mult decât rezonabil iar atmosfera de sărbătoare se creează prin ouăle vopsite și un desert mai deosebit. Nu, nu cozonac și nici pască pentru că nu sunt fan 🙂 Dar, desigur, asta este o preferință personală.

      Adevărata pregătire pentru Paști este acea perioadă de liniște spirituală, de fapte bune și de gânduri curate și, desigur, de înfrânare la mâncare. Dar pe această temă am putea vorbi la nesfârșit  pentru că eu nu înțeleg postul care înseamnă găsirea de înlocuitori pentru carne, brânză, lapte sau ouă, nu înțeleg festinurile cu zece feluri de aperitive vegane, mici și șnițele din soia și felii uriașe de tort de morcovi sau brioșe fără ou însă înecate în râuri de miere și siropuri de fructe. Mai umil cred că este să mănânci puțin chiar dacă în dieta dinaintea Paștilor se strecoară un iaurt sau un ou fiert deși, desigur, dogma bisericească spune altceva.

        La fel cum spune și că unul, poate cel mai important dintre principiile moralei creștine, este să îți iubești aproapele iar dacă acest lucru nu îți vine firesc și natural poate în această perioadă ar fi potrivit să te străduiești mai mult. Zilele trecute eram la București cu nepoatele și ne-am urcat într-un autobuz care era relativ aglomerat, nu stăteam chiar ca sardelele dar nici departe nu eram. Fetele sunt mărișoare deja, au 4 și 6 ani deci pot să stea câteva stații în picioare, nu e mare problemă asta dar totuși când vezi copii atât de mici mi se pare normal să încerci să îi protejezi un pic în sensul de a le lăsa acces mai ușor la bara de susținere sau de a-i ocoli, de a le lăsa spațiu cât să nu îi presezi de un spătar de scaun sau chiar să te urci pe ei. Dar exact asta s-a întâmplat cu un cuplu, niște oameni undeva la aproximativ 60 de ani, supărați pe viață și pe tot ce implică transportul în comun care pe lângă faptul că le-au bruscat pe fete împingându-le fără cea mai mică reticență (deși aia mică e cât o scamă) undeva mai încolo de locul în care voiau ei să se instaleze, au mai și bolborosit ceva printre dinți, ceva de genul ”de-a dreacu’ atâția copii”.

        M-am blocat deși șocul adevărat a venit abia peste un minut când autobuzul a trecut pe lângă o biserică și cei doi au început să-și facă șapte rânduri de cruci și să se închine în semn de mare credință. Mi s-a făcut o greață de nedescris.

        Voi cum stați cu pregătirile de Paști? Mergeți pe opulență sau o lăsați mai moale?

Read More

        De fiecare data cand vin in Anglia mai gasesc ceva care ma surprinde in mod placut desi nu sunt genul care sa cad pe spate si sa ma extaziez degeaba. Adica nu fac parte din categoria celor pe care cu siguranta ii stiti si voi, cei care odata iesiti din Romania, vad doar caini cu covrigi in coada si au impresia, pardon, certitudinea, ca in occident Pepsi-ul e mai gustos, Ariel-ul spala mai bine, sapunul Dove face mai multa spuma si parfumurile persista mai mult. Poate unele din aceste amanunte or fi adevarate, stiu ca erau la un moment dat niste discutii despre existenta unor duble standarde la unii producatori, dar nu stiu ca zvonurile sa se fi adeverit vreodata.

        Ce se vede insa cu ochiul liber, este grija fata de om. Fata de orice om, indiferent de dizabilitatea pe care o are, indiferent de cum arata, indiferent de cum se imbraca sau in ce biserica intra. Pentru noi, care avem inoculata ideea ca odata iesit la pensie, cetateanul român nu mai are ce astepta decat ziua de intâi a lunii ca sa isi ia reteta compensata, este de neimaginat cum reusesc altii sa isi continue viata intr-un mod cat se poate de placut fara a fi o povara pentru cei din jur. Nu este nimic neobisnuit sa vezi doamne trecute bine de 80-90 de ani care coboara de la volan, isi iau cadrul si se deplaseaza sontac-sontac traversand parcarea mall-ului unde au venit sa faca cumparaturi. Rochii roz, ochelari de soare si posete colorate.

        Nu exista loc care sa fie inaccesibil persoanelor in carucior sau care se deplaseaza cu ajutorul unui cadru, peste tot exista rampe, incepand de la trecerile de pietoni pana la intrarile in orice magazin, institutie, restaurant sau muzeu, autobuzul si trenul opresc la peroane care au acelasi nivel fara sa trebuiasca sa urci vreo treapta, ca sa nu mai spun ca nu exista mijloc de transport in comun care sa nu aiba prevazut loc special pentru persoanele in carucior (sau bebelusi, de ce nu?) iar toalete cu sisteme speciale pentru cei cu dizabilitati exista in orice restaurant. Chiar ma uitam cu admiratie la doua doamne, una mai greu deplasabila ca alta, cum venisera la restaurant sa isi petreaca impreuna o dupa masa placuta si nu aveau nevoie de niciun insotitor pentru ca totul era gandit astfel incat sa se poata descurca singure. “La noi” cred ca erau demult trimise la azil, nu ca ar fi ceva rau sa ajungi sa te retragi acolo, problema este ca nu mai ai cum sa iesi in lume pentru ca orice bordura devine un obstacol de netrecut.

        Asta pe de o parte, pe de alta parte, exista dizabilitatile celor care s-au nascut “altfel” si pe care societatea engleza ii integreaza asa cum sunt. Pentru ca nu toti am avut norocul sa ne nastem cu doua maini, doua picioare si cu capul indeajuns de limpede ca sa putem invata sa scriem si sa citim. Am vazut nu doar o data, tineri cu sindromul Down care lucrau in supermarketuri cot la cot cu colegi “obisnuiti” sau, cel putin, asa pareau. Si nimeni, dar nimeni, nu avea priviri dubioase sau sa dea vreun semn de mirare. In afara de mine, desigur, care tragean cu coada ochiului pentru ca nu-mi venea sa cred cat de bine erau integrati in colectiv si daca nu ar fi avut trasaturile caracteristice, nu s-ar fi observat nimic.

        Si acum, daca tot veni vorba de boli, sa va spun si parerea mea, desigur neavizata, despre sistemul medical din Anglia. Nu vorbesc din experienta proprie ci din cea a sotului meu care, slava Domnului, este sanatos si nu a avut nevoie de doctor decat de vreo doua-trei ori in aproape sapte ani de UK. Dar experienta lui a fost una pozitiva chiar daca odata a ajuns la urgente si a asteptat vreo trei ore. Pare enorm dar faptul ca avea frisoane si febra 39 (asta  era inainte de covid) ii scadea din importanta atunci cand aparea in sala de asteptare cate unul care sangera abundent, altul cu un bat infipt in ochi sau un copilas intepat de albine si cu posibila alergie la venin. Nu stiu care e ordinea urgentelor dar cu siguranta infectia urinara urmeaza dupa fractura si durerea de cap este mai putin grava decat o arsura. Ideea e ca atunci cand a ajuns la rand, toata atentia medicului a fost asupra sa, a fost respectat, i s-a vorbit frumos si a primit tratamentul de care avea nevoie. Gratis.

        De celelalte doua dati cand a avut nevoie de medic nu a mai fost vorba de urgente si a fost programat la consultatie odata peste o luna, iar cealalta data peste trei saptamani. Toate analizele de sange au fost gratuite, programate la o anumita ora, asteptat 5 minute si rezolvat. Realmente nu are de ce sa fie nemultumit de sistemul medical. Poate doar de faptul ca nu i se prescriu antibiotice pentru orice raceala asa cum a fost obisnuit de mic 🙂

 

Read More

        Diseară plec în Anglia și parcă nu-mi vine să cred că nu mai am nevoie de biblioraftul cu acte cu care să mă prezint la check-in. Poate nu știți, dar de când a început nebunia cu coronavirusul nu mai poți să-ți faci checkin-ul online. Adică poți, dar nu obții boarding pass ci o înștiințare care îți spune că e musai să treci pe la ghișeul companiei aeriene să te verifice de acte. Deci indiferent dacă ai sau nu bagaj de cală, trebuie să treci pe la ei. Și evident să stai la coadă pentru că de-aia te cheamă cu trei ore înainte la aeroport. Ziceam că nu mai am nevoie de ”biblioraft” ci doar de 2 acte: plf (formularul de localizare a pasagerului în care declari unde vei locui pe perioada șederii în Anglia) și dovada vaccinării. Pe care o am, thanks God, pentru că în caz contrar ar fi trebuit să-mi programez un test covid de ziua 2, adică alți bani, altă distracție. Am ajuns să mă bucur deci că nu mi se mai cer ”decât” două hârtii. Ce înseamnă totuși puterea obișnuinței și cât de relativ e totul. Dacă privești din perioada anterioară pandemiei, pare absurd… dacă revezi prin prisma restricțiilor de anul trecut, e, cum zice englezul, a piece of cake.

        Și, ca să vă faceți o idee cam ce a însemnat anul trecut (era să zic pe vremea asta, dar atunci, în martie, nici măcar nu se putea circula, toate zborurile fiind anulate), și o să spun de luna iunie când am fost în vacanță cu nepoatele, las aici pentru posteritate lista documentelor necesare unei călătorii:

• test covid făcut în România cu maxim 48 de ore înainte de îmbarcare (doar pentru adulți)
• PLF (formularul de localizare a pasagerului)
• dovada rezervării unui test covid de ziua 2 și unul de ziua 8 atât pentru mine cât și pentru Silvia (pentru că are peste 5 ani)
• dovada vaccinării. Este adevărat că la vremea aceea pe englezi nu îi interesa dacă ești sau nu vaccinat, dar lucrul acesta era util când te întorceai în România ca să nu intri în acrantină
• carantină 10 zile  în Anglia (timp în care am fost sunată zilnic pentru verificare) – indiferent dacă erai sau nu vaccinat
• test to release, acesta nu era obligatoriu dar dacă ieșea negativ aveai posibilitatea să ieși din izolare după ziua 5, ceea ce am și făcut că altfel mă urcam pe pereți
• procură notarială de la părinții fetelor prin care își dădeau acordul să scot copiii din țară
• cazier judiciar. Cu asta am o mare nelămurire, dacă aș fi avut vreo infracțiune înscrisă în cazier, m-ar fi oprit la vamă? că nu înțeleg și nu știu să existe o astfel de prevedere legală

        A fost horror, o mulțime de restricții făcute pentru a descuraja călătoriile dar pot să spun că am învins sistemul. În plus, când m-am întors în ianuarie (e vorba de altă călătorie, nu vă imaginați că am stat juma’ de an), a trebuit să îmi fac test și la plecarea din Anglia, deci test plătit acolo, plus încă un PLF pentru întorcerea în țară. Nici nu știu cu ce o să îmi mai umplu timpul acum că s-a anunțat că începând din 18 martie UK renunță la toate aceste restricții,  documente și verificări. Am ratat deci plecarea lină cu două zile, azi fiind 16. Doamne ajută să revenim definitiv la libertatea de dinainte pe care nu știam să o apreciem dar care acum ni se pare ceva absolut minunat!

        Auzind că se ridică toate restricțiile de călătorie, o colegă mi-a spus azi că îi pare rău că s-a vaccinat. Nu mi-a venit să cred, cum să îți pară rău chiar dacă nu ai avut nicio reacție adversă? E adevărat că s-a lăsat destul de greu convinsă și a făcut-o abia spre sfârșitul campaniei când s-a interzis accesul persoanelor nevaccinate în mall-uri, instituții și restaurante. Nu pot să înțeleg aceste păreri de rău mai ales că acum are anticorpi covid pe care i-a ”obținut” cu mare ușurință. Ce vreau să spun, este că forma de covid pe care a făcut-o a fost extrem de ușoară dat fiind faptul că era deja vaccinată. A trecut, cum se zice, ca gâsca prin apă și acum poate să stea liniștită. N-aș vrea să redeschid subiectul vaccinării și să creez din nou polemici pe această temă, mai ales acum când tema zilei care ne întristează pe (aproape) toți este tragedia din Ucraina, dar atâta reticență nu am văzut nici la momentul introducerii timide a campaniei de vaccinare  împotriva infecției cu HPV în urmă cu vreo 12-13 ani dacă bine îmi aduc aminte. Atunci însă segmentul vizat era mult mai mic și, evident, lipsea efectul pandemic.

        Așadar v-o iau înainte și vă mulțumesc înainte de a-mi ura concediu plăcut și să ne bucurăm că pandemia s-a ”terminat”. Adică cel puțin eu n-o mai bag în seamă, lucru pe care îl recomand cu căldură pentru o stare de bine.

Read More