Bătrânețea, vrem, nu vrem, vine și doar cei norocoși cu adevărat reușesc să o prindă. Nu aș da un prag exact, o limită peste care dacă ai trecut ai sărit în cealaltă tabără dar totuși am observat că în jurul vârstei de 40 de ani majoritatea oamenilor încep să-și schimbe modul de a mânca, se gândesc la tot felul de diete, încep să se țină de mersul la sală sau își cumpără bicicletă, nu mai fac exces de alcool, nu mai pierd nopțile și renunță definitiv la fumat. Unii îmbătrânesc mai repede, alții mai târziu, unii se ”țin bine” și la 90 de ani în timp ce alții se ramolesc imediat ce s-au căsătorit, unii scriu cărți la 100 iar altora le e teamă să încerce lucruri noi la 35. Pe măsură ce înaintez în viață sunt tot mai convinsă că tinerețea e o stare de spirit și doar tegumentele sunt cele care trădează adevărata vârstă biologică. Altfel spus, învelișul ne omoară 🙂

        Să fie vârsta doar un număr? Un număr pe care unii îl simt iar alții nu îl bagă în seamă? În una din primele  zile la actualul meu job, deci în urmă cu aproape șapte ani, unul din noii mei colegi de atunci m-a întrebat cu cea mai mare seninătate când merg să-mi iau medicamentele. Ce medicamente?, i-am răspuns eu mirată de întrebare. Alea compensate, cum care? că dacă nu le iei în primele zile ale lunii, știi că se epuizează plafonul, a continuat ciudatul dialog. Păi, am răspuns eu tot mai siderată, nu iau niciun medicament. Adică nu am nevoie de nicio rețetă pentru că nu sufăr de nicio boală. A fost un șoc pentru toată lumea din birou și vă jur că s-au uitat toți la mine de parcă picasem din lună. Eram toți de vârste apropiate, deci între 45 și 55 de ani, și din cinci câți eram, doar eu eram ”verde ca bradul”. Adică nu luam medicamente și nu eram sub tratament nici pentru tensiune, nici pentru glicemie, nici pentru inimă, nici nimic. A nu se înțelege că ceilalți arătau cumva a fi în suferință deși, desigur, sunt conștientă că nu toate bolile au manifestări exterioare. Dar mi s-a părut prea de tot ca toți să dea iama lună de lună la medicul de familie doar pentru faptul că au ”o anumită vârstă” și categoric i-am suspectat de ipohondrie. Frica asta permanentă asupra unor afecțiuni care să pună viața în pericol și interpretarea catastrofică a semnelor fizice (care de cele mai multe ori sunt senzații normale) cred că este mai dăunătoare chiar decât boala în sine.

        Se spune că bătrânețea nu vine cu flori, ceea ce este perfect adevărat, dar nici să te îngropi înainte de a muri nu este cazul. Mulțumesc lui Dumnezeu și moștenirii genetice că sunt sănătoasă și că nu am înclinații panicarde. Desigur că la fel ca aproape toată lumea, mai am din când în când dureri de spate sau dureri de genunchi. Sau mă mai pricopsesc cu câte o răceală zdravană (deși de doi ani de când port masca în permanență nu mi s-a mai întâmplat) dar de aici până la a înghiți pumnul zilnic de pastile e cale lungă. Adevărul este că am grijă de mine, mănânc fără să fac excese, dorm suficient, fac zilnic plimbări, nu mă stresez fără motiv și am o mulțime de pasiuni cu care îmi umplu timpul liber. După stilul de viață pe care îl am, tot ce ar putea să mă lovească ar fi sindromul de tunel carpian. Glumesc bineînțeles dar chiar există astfel de cazuri ca efect al poziției vicioase și a suprasolicitării încheieturii mâinii în timpul folosirii mouse-ului. Iar cum eu sunt lipită de calculator, nu ar fi imposibil.

        Anyway, ce voiam de fapt să aflu de la voi, este câte pastile luați zilnic?

 

 

Read More

        Adică nu o să mă refer la faptul că ziua se lungește atât la capătul dinspre dimineață cât și la cel dinspre seară, lucru evident pentru toată lumea, și nici la faptul că mugurii pomilor sunt tot mai grăsuți ceea ce din nou se observă cu ochiul liber. O să vă spun cele care sunt cele 3 semne (foarte personale dacă pot să spun așa) pe care eu le simt pe propria pielea.

1. Nu mai am deloc poftă de murături și, mai exact, de castraveții murați pe care în fiecare iarnă îi devorez la orice masă și alături de (aproape) orice mâncare: lângă friptură, evident, dar și  lângă cartofi prăjiți, tocăniță, musaca, mămăligă sau chiar pâine cu unt. Îmi plac de mor însă doar până în momentul în care ceva din instinctul meu îmi spune că trebuie să schimb dieta și atunci tot ceea ce îmi doresc sunt verziturile proaspte începând de la ridichi, ceapă verde și salată până la roșii și ardei.
2. Nu mai aprind lumanari parfumate cu aromă de vanilie și scorțișoară ci trec la cele cu miros citric sau floral. Tranziția aceasta, la fel ca cea de mai sus cu mâncarea, nu este ceva planificat ci pur și simplu apare în mod firesc și natural, aproape fără să îmi dau seama. Pentru mine parfumul este într-adevăr forma cea mai intensă a amintirii și nu o să renunț la aromaterapie chiar dacă de câte ori deschid subiectul, se ridică voci care îmi spun că este posibil să dezvolt alergii. Deocamdată nu am nimic însă oricum pentru persoanele mai sensibile există și varianta cu ceara de soia pentru un efect mai natural. Preferatele mele rămân cele de la Yankee Candle și Bath and Body Works. Am o colecție întreagă și chiar dacă pe unele dintre ele le-am aprins prima oară în urmă cu doi ani, mirosul lor a rămas în continuare la fel de intens.
3. Când scrollez site-urile de pantofi nu mă mai uit după cizme și botine ci după sandale, iar lucrul acesta l-am observat pentru prima oară chiar astăzi 🙂 Mi-era plin wishlist-ul de încălțăminte de iarnă dar am șters tot și am luat-o din nou de la zero pentru că pantofii sunt slăbiciunea mea. Hainele nu mă tentează atât de mult dar la pantofi nu pot să rezist. Adevărul e  (sau cel puțin așa mi se pare mie) că accesoriile fac diferența atunci când e vorba de a fi bine sau prost îmbrăcat. O pereche de blugi made in China sau o pereche de blugi ”de firmă” arată aproximativ la fel pe când la pantofi diferența de clasă se vede din avion. Așa că nu mă zgârcesc să dau mici averi pe încălțăminte care știu că mă ține o viață.

Așadar la mine se simte un suflu nou de primăvară. La voi cum e? A dat colțul ierbii?

Read More

        Nu am ținut niciodată un jurnal al recunoștinței, chestie foarte la modă în ultimul timp, și nu pentru că nu mă atrage ideea (ba din contră, mi se pare una foarte bună) ci pur și simplu pentru că am tot tergiversat lăsând de pe o zi pe alta așa cum se întâmplă de multe ori dacă nu ai un deadline impus. Nu îmi exprim deci recunoștința în scris dar cred totuși că și dacă o faci doar gândind este un exercițiu prin care realizezi cât de multe lucruri din viața ta merg bine ajutându-te să te îndepărtezi de sentimentele și experiențele negative. Pentru o eficiență maximă se spune că e bine să te concentrezi pe lucruri cât mai concrete și să fii cât mai exact cu putință. Adică să nu o faci la modul general gen ”am o familie frumoasă” ci să iei un mic gest petrecut în timpul zilei pe care să îl prețuiești la adevărata lui valoare cum ar fi un compliment primit de la partener, o îmbrățișare spontană de la copil sau o încurajare primită atunci când aveai mai mare nevoie.

        Optimiștii văd întotdeauna partea plină a paharului, trăiesc în prezent și de aceea sunt mereu bine dispuși și cu chef de viață. Recunoștința se poate manifesta și pentru lucrurile materiale pe care le deții și nu mi se pare deloc nelalocul lui să te bucuri de anumite obiecte care te înconjoară. Unele bunuri materiale sunt importante chiar dacă fericirea poate fi obținută și fără ele. Mare cuvânt fericirea asta și nu știu dacă am fi mai fericiți fără tot ce ne aduce societatea modernă. Eu personal sunt departe de a fi adepta unui stil de viață minimalist și nu mi-ar plăcea să mă întorc la vremurile în care aveam doar trei perechi de încălțări: o pereche de pantofi pe care îi purtam primăvara și toamna, o pereche de cizme și una de sandale. Așa aveau toate colegele mele și nu sufeream din această cauză  pentru că asta era normalitatea timpurilor de atunci. Dar de ce să nu mă bucur acum când am posibilitatea să-mi schimb pantofii la fiecare două trei zile și de ce să umblu cu aceeași pereche de cizme cinci ani doar ca să îmi mențin dulapurile goale?

        Sunt recunoscătoare în fiecare zi pentru bunăstarea materială la care am ajuns și obiectele care mă înconjoară le consider micile mele comori. Nu sunt atașată emoțional de ele dar prezența lor în viața mea mă încântă nespus. Când aveam 18 ani nici în cele mai frumoase visuri nu credeam că o să am în baie trei rafturi pline de cosmetice și că o să am concomitent crema de zi, cremă de noapte, cremă de ochi, ser hidratant și mască exfoliantă. Sau că voi căuta pe google după cuvintele crema antirid și nu crema antirid pret. Nu că banii nu ar conta, nu că m-ar da afară din casă, dar pur și simplu am ajuns să îmi permit să-mi cumpăr ce cosmetice vreau, când vreau și de unde vreau. Cum să nu fiu deci recunoscătoare pentru asta?

        Iar ca să înțelegeți mai bine contextul, o să vă povestesc o amintire înduioșătoare din vremuri (aproape) imemoriale. Eram în ultimul an de liceu și stăteam la internat într-o cameră împreună cu alte cinci colege de clasă. Eram multe, e adevărat, dar norocul e că ne înțelegeam foarte bine și am rămas la fel de bune prietene până în ziua de azi. Primisem de curând, cu ocazia mărțișorului parcă, un cadou de la iubitul meu de atunci (coleg de clasă și el) un spray deodorant Rexona cumpărat de pe piața neagră. Pare ridicol acum un astfel de cadou dar la vremea respectivă era aur curat. Mă invidia toată lumea pentru comoara pe care o țineam în dulap de parcă eram burdușită cu Chanel și Dior. Una din colegele mele de cameră fusese invitată la o întâlnire și urma să se vadă cu un băiat (pentru a doua sau a treia oară), un băiat care venea în Cluj special pentru ea și aveau să se întâlnească la gară, dis de dimineață pentru că atunci sosea trenul. Știam desigur toate amănuntele pentru că eram ca surorile și împărtășeam totul. Emoții mari, pregătiri pe măsură, cu ce să se îmbrace, la ce oră să plece ca să nu ajungă nici prea repede, nici prea târziu și tot felul de sentimente amestecate ca la 18 ani. N-a îndrăznit să-mi ceară sprayul și nici eu nu i l-am oferit pentru că era încă nou nouț și nu îl începusem. Cumva știam amândouă că ea avea nevoie de spray, știam că era imperios necesar să se dea cu Rexona pentru așa un eveniment important, eu știam că ea și-l dorește, ea știa că eu știu că nu are curaj să mi-l ceară și totuși niciuna dintre noi nu am spus nimic, am lăsat tensiunea care plutea în aer să se întindă la maxim și ne-am culcat.

        Dimineața, pe întuneric încă, s-a sculat să plece la gară, a venit lângă patul meu, m-a atins pe față cât să mă trezesc și m-a întrebat dacă poate să se dea cu sprayul meu. Desigur, i-am răspuns, și m-am întors pe partea cealaltă fericită că pot să-i fac o bucurie. Am auzit cum a deschis ușa dulapului, cum a pulverizat cu mare precauție și economie două pufuri scurte și cum apoi a plecat spre marea întâlnire. Acesta a fost primul meu spray Rexona pe care l-am ținut ”de bun” și pe care apoi l-am împrumutat din când în când și celorlalte fete din cameră, un spray Rexona pe care l-am folosit pe post de parfum trăgând de el atât cât s-a putut și cu care, la banchetul de absolvire care s- a ținut în cantina liceului, ne-am ”parfumat” toate. Cum să nu fiu recunoscătoare pentru ceea ce am acum?

 

Read More

        Weekendul trecut am făcut prima excursie din acest an. Asta dacă nu pun la socoteală călătoria din Anglia de unde m-am întors la începutul lui ianuarie. Și nu o să o pun pentru că am contorizat-o la 2021, plecarea fiind a doua zi de Crăciun. Săptămâna trecută însă am fost la Brașov într-un city break organizat spontan la inițiativa Cristinei care mi-a scris pe Whatsapp, ”vrei să ne întâlnim vineri la Brașov?” Iar eu am răspuns instant ”da”. Și de aici totul s-a rezolvat foarte simplu așa cum se întâmplă de când există sfântul internet. Am căutat cazare pe airbnb (și am găsit ceva super-mega-drăguț în zona centrală a orașului), am cumpărat online bilete de tren, am făcut bagajul și am plecat.

        A fost un city break de relaxare și nu de bifat obiective turistice și deși speram să se adeverească prognoza meteo și să ningă puțin, până la urmă ne-am bucurat că a fost senin și că în aer se simțea un vag iz de primăvară. Ne-am plimbat prin Piața Sfatului, ne-am încălzit ca muștele la soare pe băncile din jurul fântânii, am încercat câteva restaurante, am mâncat înghețată, am pierdut vremea prin librării și am intrat la Muzeul Județean de Istorie (amenajat în Casa Sfatului, clădirea emblemă a orașului). Despre muzeu vreau să vă spun câteva cuvinte. Și o să încep cu părțile bune. În primul rând m-am bucurat că biletele au fost extraordinar de ieftine (7 lei pentru adulți și 1,50 lei pentru copii) ceea ce înseamnă că oricine are curiozitatea să vadă ce este înăuntru, o poate face. Apoi faptul că spațiul este bine întreținut, curat și renovat este din nou un mare plus și, desigur, nu în ultimul rând exponatele care provin din mai multe perioade de timp, stârnesc interesul. Îl stârnesc dar nu îl și domolesc 🙂

        Pentru că aici mi se pare că intervine o mare problemă: explicațiile pe care te aștepți să le regăsești în dreptul fiecărei piese sau a fiecărei vitrine cu exponate nu numai că sunt extrem de laconice dar sunt și scrise sub o formă academică, un fel de text preluat din manualele școlare, lucru care nu atrage deloc. Nu m-am putut abține să nu fac comparația cu muzeul de istorie al orașului Birmingham unde intru de fiecare dată când am ocazia și de unde am învățat jumătate din istoria Angliei. Totul este transpus sub formă de poveste și în orice text afișat în muzeu găsești amănunte nebănuite, istorii picante, detalii romantice sau întunecimi sumbre adică exact acele lucruri care transformă niște artefacte istorice seci în obiecte care prind viață și redau culoarea unor vremuri de mult apuse.

        În muzeul din Brașov mi-au atras atenția câteva lăzi minunat sculptate, lăzi sub care, pe mici plăcuțe, se preciza căror bresle au aparținut: Breasla Tâmplarilor, a Fierarilor, a Țesătorilor, a Postăvarilor și… nu mai țin minte altele dar erau destul de multe. Frumos, nimic de zis, dar fără explicații. M-am întrebat la ce foloseau, dacă aveau utilitate practică sau erau doar obiecte decorative. Am aflat abia după ce am ajuns acasă și am căutat pe internet. Lada era primul obiect pe care îl achiziţiona o breaslă. În ea se păstra diploma (privilegiul), contractele, banii asociației și alte documente. Lada se deschidea în mod solemn la adunările generale ale breslei și rămânea așa pe toată durata ședinţei. Aceasta avea de obicei două lacăte cu două chei diferite, fiecare dintre ele încredinţată câte unui staroste. Ce frumoase povești s-ar putea țese în jurul acestor obiecte! Și cât interes ar stârni nu doar copiilor ci și tuturor celor interesați de istorie dar, din păcate, nu am găsit asta în muzeu.

        Sau poate să fi fost ceva inscripții ascunse prin vreun colțișor obscur pe care să nu le fi observat eu? Posibil și asta pentru că al doilea lucru care m-a dezamăgit a fost iluminatul. Nu pot să spun că nu era lumină suficientă, poate că era, dar categoric lipseau niște spoturi negre care să își îndrepte fascicolul către anumite puncte de interes și aici nu mă refer neapărat la exponate ci și la plăcuțele cu explicații pentru că unele dintre ele erau atât de dosite încât trebuia să mă chiorăsc ca să văd ce scrie. Întotdeauna am fost de părere că anumite lucruri trebuie făcute de specialiști și nu lăsate la voia întâmplării pe principiul că merge și așa. Iluminatul unui spațiu public a trecut de mult la un nivel în care se vede clar o astfel de diferență și nu e totuna dacă vine un designer care proiectează fiecare amănunt creînd ambianța potrivită cu lumini inteligente gen o plafoniera philips, un reflector care își schimbă intensitatea sau lumini care vin din podea.

        Acestea fiind spuse, probabil vă întrebați dacă recomand vizitarea muzeului din Brașov. Cu siguranță, da. Dacă nu pentru expozițiile sale (deși, categoric, merită) atunci măcar pentru clădirea în sine care timp de câteva sute de ani a fost sediul primăriei și care încă transmite un vibe bun.

        Să fii turist în țara ta este o experiență care nu trebuie ratată. Desigur, un reper de luat în considerare îl reprezintă locurile în care poți să mănânci. Noi am avut două experiențe, una excelentă și una mai puțin plăcută dar despre care o să scriu altă dată. Totuși, numele restaurantului care ne-a încântat în mod deosebit o să îl spun de acum și anume La Ceaun (cel de pe strada Michael Weiss, pentru că am înțeles că mai există un al doilea în Piața Sfatului dar pe acela nu l-am văzut). A fost frumos la Brașov, este al doilea an în care mergem pentru un weekend de februarie și mi-ar plăcea să facem din asta o tradiție.

 

Read More

        N-am nicio jenă să recunosc că pentru mine shoppingul este o terapie. Desigur că sunt în stare să mă temperez și nu mă arunc să cheltui aiurea pe lucruri inutile, dar vizitele în magazine (atât fizice cât și online) sunt un mod plăcut de a mă destinde și de a-mi lua gândul de la problemele zilnice. Și când spun shopping nu mă refer doar la haine, pantofi sau cosmetice ci și la cumpărăturile săptămânale pe care le facem în supermarket. Bine, pentru mine ”săptămânale” e un fel de a spune pentru că de fapt incursiunile mele sunt mult mai dese. Cel mai mult îmi place să merg în magazinele mari. Foarte mari. Cele în care cât vezi cu ochii sunt rafturi pline cu zahăr. Sau cu ulei. Știu că sună ca un fel de glumă dar când spun asta, undeva din adâncurile mele încolțește mereu un sâmbure de adevăr cât se poate de serios.

        Și să vă spun și de ce. Pe vremea cartelelor lui Ceaușescu cel mai mult am suferit din cauza lipsei de ulei. Pâinea, raționalizată și aia, ne ajungea. Zahărul, la fel. Cu carnea, de bine de rău ne descurcam pentru că aveam găini în curte și din când în când, vorba lui tata, mai doboram câte una. Dar cu uleiul nu o scoteam la capăt nicicum. Îmi aduc aminte că am avut odată invitați la masă și făcusem o salată de vinete în care pusesem cu zgârcenie ulei. Adică atât cât am avut și atât cât am putut. Când am pus salata pe masă era atât de tare și țeapănă că puteai să o tai calupuri. Lipsa uleiului se simțea nu doar la consistență și textură ci și la gust. Practic erau niște vinete coapte, scurse de apă, tocate și amestecate cu sare. Un fel de mâncare de regim oribilă. Eram pe vremea când încă îmi mai păsa de gura lumii și, fiind una din primele mese pe care le dădeam, m-am simțit oribil și cu siguranță întâmplarea de atunci mi-a creat o traumă pe care, uite, nici după treizeci și ceva de ani nu pot să o uit. Așa că acum când văd în magazine rafturile cu ulei de toate felurile mă simt în paradis 🙂

        Iar pentru ca experiența să atingă parametrii maximi, marfa trebuie să se regăsească în cantități cât mai mari, industriale aș zice. Drept urmare prefer hypermarketurile imense gen Auchan. Din păcate însă magazinul acesta nu este în drumul meu și nu ajung chiar atât de des cum mi-aș dori așa că uneori în timpul săptămânii mai intru și în magazinașele de cartier. Îmi iau însă revanșa în weekend când oricum am mai mult timp de căscat gura. Și de deschis punga 🙂 Deși ar fi nedrept să mă plâng de prețuri când mă gândesc ce chilipiruri găsesc aici de multe ori. De exemplu înainte de sărbători căutam niște boluri de sticlă roșie în care să pun bomboane și care să se asorteze cu sfeșnicele mele de aceeași culoare. Idee preluată de pe Pinterest.  Tot ce găsisem pe internet mi se părea grozav de scump, adică nimic sub 40 de lei plus taxe de transport. Când au apărut decorațiunile de Crăciun la Auchan am fost prezentă și… surpriză! aveau toate mărimile de farfurii și boluri de sticlă roșie la niște prețuri incredibile. Dacă bine îmi aduc aminte, un bol a fost 7 lei și eu, ca fraiera, nu am luat decât două. Și acum îmi pare rău. Bine, am luat și farfurii de desert și pahare. Dar ce-o fi fost în capul meu de nu am luat măcar un set de patru?

        Dacă Auchan ar fi fost mai aproape de mine mă duceam a doua zi și mai luam, însă cum nu m-am urnit de acasă decât după vreo 10 zile, nu am mai găsit. Normal, s-au dat ca pâinea caldă. (Și) de-asta îmi place mie magazinul acesta, pentru că, în afară de mâncare, găsesc mereu tot felul de chestii la prețuri bune. Mici comori. Mai o crema de fata, mai un aparat de ras, mai niște șervete de bucătărie. Altă obsesie a mea 🙂 Despre cele textile spun. Îmi place să am cât de multe și colorate. Și să le schimb  în fiecare zi. Când le văd puse la uscat pe bara de deasupra chiuvetei sau pe mânerul ușii de la cuptor mi se pare că aspectul bucătăriei se schimbă complet. Imprimeuri diferite pentru anotimpuri și zile diferite. Pentru vară am unele cu felii de pepene, pentru iarnă oameni de zapadă și pinguini, pentru un vibe scandinav carouri mărunțele în nuanțe de bej și gri. Mici detalii care mă fac să zâmbesc. Am spus doar că terapia prin shopping funcționează perfect la mine 🙂

        Dar nu prețul este primul criteriu atunci când aleg magazinul de unde fac cel mai des cumpărături ci apropierea față de casă. La voi cum este, la ce vă uitați prima dată când plecați la shoppingul săptămânal?

Read More