Eu cred că pentru un copil nu este suficient să aibă note mari la matematică și la română și să fie mereu premiant. Poate că lucrurile astea or fi importante până la un moment dat, dar nu prea te ajută în viață. Oportunitățile nu apar niciodată în timpul rezolvării problemelor din culegerile de algebră ci atunci când ai ocazia să cunoști oameni noi în conjuncturi diferite. Dacă stai pe margine atunci când lângă tine se petrec lucruri, nimeni nu o să te observe vreodată. Iar ca să fii mereu în mijlocul evenimentelor trebuie să știi de toate: să schiezi, să te dai cu bicicleta și rolele, să joci tenis, să vorbești engleza, să înoți, să știi să ai grijă de un animal de companie și eventual să cânți la un instrument. Asta dacă nu ești complet afon 🙂 Cam asta am vrut eu pentru copiii mei și la fel îmi doresc și pentru Silvia așa că atunci când am văzut departamentul de biciclete copii de la Noriel nu m-am putut abține să nu mă gândesc ce bine o să-i stea peste vreo doi-trei ani pedalând prin parc.

        Sunt lucruri pe care copilul trebuie să le învețe de mic și chiar dacă pentru părinți nu par importante, ele au un rol covârșitor în modelarea personalității. Faptul că este acceptat în orice cerc, faptul că știe câte un pic din toate, îi dă o încredere în sine pe care altfel i-ar fi foarte greu să o dobândească. Desigur că dacă este olimpic internațional la matematică devine automat o mică vedetă în comunitatea lui de prieteni dar dacă este doar tocilarul care ia zece la toate tezele și nu știe să facă nimic altceva, va rămâne cu acest statut pentru totdeauna iar după ce va termina școala nu va mai fi niciodată primul la nimic. Acesta este unul dintre principiile după care mi-am crescut copiii și eu spun că am făcut o treabă bună.

        Revenind la biciclete, pe cea de mai jos aș alege-o pentru prințesa Silvia. Roz, cu cauciucuri albe și cu scăunel pentru păpușă, mi se pare adorabilă. Aș renunța doar la rotițele ajutătoare care, după părerea (și experiența) mea, mai mult încurcă decât ajută. Atâta timp cât copilul știe că se poate sprijini pe ele, o va face. Dacă nu contează pe sprijinul lor, va căuta în alt mod  soluția de  a-și menține echilibrul și cu siguranță o va găsi în cel mai scurt timp posibil.

        Sentimentul de independență pe care ți-l dă mersul pe bicicletă este grozav iar odată învățat, zice că nu se mai uită niciodată. Silvia a început deja antrenamentele în vederea practicării acestui sport dar încă mai are puțin de lucru la mușchii picioarelor. Raportul dintre țesutul adipos și masa musculară nu este chiar cel mai fericit exemplu pentru un sportiv, dar toată lumea m-a asigurat că după ce va începe să umble i se vor vedea genunchii care acum sunt îngropați în ceva extrem de pufos și moale 🙂

Read More

       În sfârșit s-a răcorit afară! Ciudați mai suntem, toată iarna ne văietăm de frig, de facturi și de trotuare necurățate de zăpadă și așteptăm să vină vara iar când începe canicula, boscorodim supărați. Nicicum nu ne place. Totuși ieri a fost bine, aerul s-a împrospătat instantaneu după ploaie, a devenit din nou respirabil și cum totul are un scop pe lumea asta, mama m-a anunțat că este momentul perfect să coacem vinetele pentru iarnă. M-am bucurat ca de o casă aprinsă dar, ce să fac, chiar dacă nu mă omor cu pusul conservelor, la vinete nu o să renunț niciodată pentru că îmi plac prea mult așa că m-am conformat. Momentul acesta, al coacerii vinetelor pentru iarnă, pentru mine reprezintă sfârșitul verii. De-acum încolo începe odiseea conservelor, adică toamna cu toate nostalgiile pe care ni le strecoară în suflet.

       Când mă gândesc la toamnă este aproape imposibil să nu-mi vină în minte prima zi de școală pe care o așteptam cu nerăbdare în fiecare an. Să mă reîntâlnesc cu colegii de clasă, toți cu uniforme scrobite, cu ghiozdane noi-nouțe, cu flori în mână pentru învățătoare și cu multe povești de împărtășit. Nu-mi părea rău că se termină vacanța, poate eram eu mai ciudățică, dar mi-a plăcut la școală întotdeauna și mi-am dorit să fiu școlăriță cu mult înainte de a avea vârsta necesară. Aveam vreo 2-3 ani când o verișoară de-a mea care era deja la liceu m-a dus într-o zi cu ea la grădiniță să ia un copil din vecini acasă. Așa de impresionată am fost de tot ce am găsit acolo, de măsuțele alea mici, de scăunele, de tablă, de planșele de pe pereți și de tot materialul didactic înșirat pe etajere încât nu am mai vrut să plec. M-am instalat într-o băncuță și nu m-am mai dat dusă acasă decât cu urlete și luată pe sus. Bine, eu nu-mi amintesc acest episod pentru că eram prea mică dar vi l-am redat din amintirile celor din jur. Oricum din acel moment mi-am dorit să mă fac mare și să ajung cât mai repede la grădiniță. Și cel mai mult (de asta îmi amintesc perfect) îmi doream să am și eu un godănel de gădăniță adică un ghiozdănel de grădiniță. Cumva în mintea mea ghiozdănelul certifica statutul de copil mare, cu responsabilități și program bine stabilit. Copil care merge mândru dimineața spre școală sau grădiniță purtându-și ghiozdanul ca pe un trofeu, însemnul clar al importanței și recunoașterii sale.

       Visul mi s-a împlinit într-un final când bunica mi-a adus de la București ghiozdanul mult visat. Îl văd și acum în fața ochilor cu toate detaliile. Era din piele portocalie, cu o căptușeală din pânză maro și cu o cataramă mică argintie. Curelușa era subțire și lungă și se purta în diagonală peste piept. Era un ghiozdan rigid și încăpător, cu fundul dreptunghiular și cu un capac rotunjit care atunci când se deschidea lăsa să se vadă tot conținutul. În afară de sandwich-ul pe care îl duceam învelit într-un șervet de pânză și păhărelul de plastic, în ghiozdan aveam tot timpul flori uscate, hârtiuțe tăiate, cutii goale de medicamente, câte un capăt de creion și tot felul de alte nimicuri care parcă prevesteau încărcătura ce aveam să o car peste ani, zilnic, în poșetă. Doi ani am purtat acest ghiozdan iar când sora mea mai mică a intrat și ea la grădiniță, tot pe ăsta l-a vrut deși mama îi cumpărase unul nou. Se pare că al meu era mai frumos.

       Și când am ajuns la școală ghiozdanul mi s-a părut la fel de important și am ținut întotdeauna să fie un accesoriu statement. Uneori s-a putut, alteori nu… Mă întreb cum aș fi reacționat atunci dacă aș fi avut posibilitatea de a alege din uriașa ofertă de ghiozdane care există acum pe piață. Sunt sigură că aș fi fost copleșită, extaziată și aș fi ales cu foarte mare greutate. Chiar și acum mă entuziasmez când văd un ghiozdan drăguț cum ar fi acesta de la Noriel. E cu pisici și asta deja spune tot 🙂

       Și în afară de faptul că e cu pisici cochete (ar putea fi și cu prințese, tot pe gustul meu ar fi) mai are și o fundiță din paiete turcoaz în partea de sus. Spuneți-mi dacă există fetiță pe lumea asta căreia nu i-ar plăcea un ghiozdan roz cyclam care mai are și un pic de bling-bling sclipicios pe deasupra.

       Dar de un ghiozdan cu minioni, cele mai simpatice creaturi inventate de cinema, ce ar spune copiii? Minionii din Despicable Me, mici, drăgălaşi, galbeni, cu ochelari şi înnebuniți după banane au cucerit planeta. Cum ai putea să reziști în fața unui astfel de ghiozdan?

       Să faci cadou un ghiozdan unui copil care încă nu merge la școală mi se pare unul dintre cele mai drăguțe lucruri. Eu de-abia aștept să crească micuța noastră să văd ce își va alege dar deja am un mic indiciu că se va îndrepta tot către un ghiozdan cu pisici 🙂

â

       Sunt curioasă dacă voi vă mai amintiți primul ghiozdan pe care l-ați avut și cât de important a fost pentru voi.

Read More