De cele mai multe ori o știre auzită la televizor rămâne doar o simplă informație la auzul căreia probabil te îngrijorezi, te miri, te oripilezi, te indignezi, te bucuri sau poate pur și simplu nici măcar nu îți pasă. O auzi și te întorci înapoi în bucătărie să mai mesteci o dată în tocănița care fierbe pe aragaz.
De exemplu închiderea a încă unui combinat din lungul lanț al prăbușirii industriei românești după 20 de ani de privatizare și reformă este pentru cei mai mulți dintre noi o știre. Pentru cei care însă lucrează acolo cu toată familia, în orașul în care nu mai există nici un alt loc de muncă, este o dramă a neputinței.
Dispariția de pe radare a încă unui avion Malaysia Airlines este o altă știre pe care o tratăm cu surprindere sau poate chiar cu stupoare făcând scenarii care mai de care mai fanteziste. Pentru rudele pasagerilor care așteaptă disperați vești în holurile aeroportului este însă o tragedie care le va marca toată viața.
La fel se întâmplă cu orice știre legată de vreun accident, atentat terorist, calamitate naturală sau orice altă veste proastă. Atâta timp cât nu ne vizează în mod direct pe noi sau pe cineva apropiat nouă, o luăm doar ca pe un fapt divers în buletinul informativ al zilei.
Despre plecarea masivă a medicilor din România am auzit mereu (și din păcate din ce în ce mai des) la buletinele de știri ale tuturor televiziunilor. Este o veste întristătoare și menită să producă îngrijorare dar pentru că nimeni din familia mea nu a fost nevoit să ia o astfel de decizie, am luat-o ca atare: o știre și nimic mai mult. Ba chiar m-am gândit că tinerii medici care iau drumul Occidentului iau cea mai înțeleaptă hotărâre pentru cariera lor. De ce să stea aici pe un salariu de mizerie nerescunoscându-li-se anii lungi și grei de studiu și importanța muncii ? Mă gândeam că și eu în locul lor exact același lucru aș face. Deci eram (și de altfel sunt în contiunare) total de acord cu o astfel de alegere. Să vă spun însă cum mi s-a schimbat percepția asupra chestiunii în discuție atunci când aceasta m-a atins în cel mai personal mod cu putință.
Zilele trecute m-am programat la doctorița mea pentru un control oftalmologic. La o policlinică particulară, se înțelege, că doar la stat nu merge cu programări telefonice. Acolo e pe putere. Anul trecut am avut niște probleme la un ochi care au necesitat un tratament și o supraveghere mai atentă dar care s-au rezolvat foarte bine. Nu de la sine ci datorită doctoriței mele. Atunci mi-a spus că va trebui ca de acum înainte să fac un control anual și în februarie se împlinea scadența. Nu știu de ce (pentru că nu am avut nici un simptom) am simțit imperios nevoia de a merge la control mai repede cu câteva zile de a se termina luna ianuarie. Ceea ce am și făcut. Am foarte multă încredere în această doctoriță, pe lângă calitățile profesionale de care evident dă dovadă, are capacitatea de a-ți insufla optimism indiferent cât de gravă ar fi afecțiunea de care suferi și spun asta pentru că am auzit cum vorbea cu mulți alți pacienți în afară de mine. Mă rog, nu am auzit cu urechile mele dar în sala de așteptare oamenii vorbesc. Și despre ce să vorbească dacă nu despre bolile lor și despre medicul care îi tratează ?
Ce mi-a mai plăcut la acest medic: atunci când am fost programată prima din ziua respectivă, ea a venit cu 10 minute înainte de începerea programului astfel încât exact la ora stabilită am putut intra în cabinet. Sigur că pe parcursul zilei programările nu se pot respecta cu strictețea mersului trenurilor din Japonia, suntem totuși la medic și o consultație poate dura un pic mai mult decât era prevăzut dar în acest caz, erai informat că mai durează 15 sau 20 de minute. Adică dacă te vedea pe hol, te băga în seamă, nu trecea pe lângă tine ca și când nu ai fi existat. Un simplu contact vizual și un zâmbet din partea doctorului te fac să uiți că așteptarea se prelungește.
Altă dată, când unul dintre cunoscuții mei a avut o urgență, l-a primit după program în ziua în care a sunat (un medic dintr-un alt spital programându-l peste o săptămână) deși nu mai avea cabinet disponibil, a stat cu pacientul mai mult de o oră, nu s-a supărat, nu a oftat, nu a pufăit și nici nu i-a dat de înțeles că a deranjat-o, Și bineînțeles l-a făcut bine.
Îmi place că nu se întinde la povești vânătorești, toate discuțiile se axează strict pe teme profesionale. Nu te întreabă nici unde lucrezi, nici dacă ești căsătorit, nici unde mergi în concediu, nici nu îți face complimente gratuite sau să înceapă alte discuții pe lângă subiect. Este exact genul de medic pe mâna căruia te lași fără cea mai mică emoție pentru că respiră profesionalism prin toți porii.
Și, cum spuneam, am fost la control. Totul a decurs ca de obicei mi-a confirmat că sunt bine și pe când îmi îmbrăcam haina mi-a spus că data viitoare când voi veni să o caut pe doctorița… și mi-a spus un nume, pentru că ea nu va mai fi acolo. Am simțit că mă lovește în moalele capului. Nu-mi venea să cred : Plecați în străinătate? am întrebat-o și mi-a confirmat că da, se va muta în sudul Franței. A găsit un loc de muncă în străinătate. Nu pot să vă explic cât de rău îmi pare după ea și cât de mult m-a afectat această veste.
Brusc, stirile cu medicii noștri care pleacă în locuri mai bune nu mai sunt simple știri pentru că m-au afectat personal, E o realitate care doare și care ne privează de încă ceva: de competența de care avem atâta nevoie.
De ce pleacă doctorița mea deși lucrează într-un spital privat ? Nu am întrebat-o dar poate s-a săturat ca atunci când iese de la servici să se scufunde în noroi în mijlocul Clujului, poate s-a săturat ca atunci când își înmatriculează mașina să stea la coadă 7-8 ore, poate s-a săturat de obrăznicia funcționarelor de la poștă, poate s-a săturat să facă lecții cu copiii în fiecare seară, și sâmbăta, și duminica astfel încât ei să învețe pe dinafară definiții, clasificări și ani de domnie care nu le folosesc la nimic. Sau poate soțul ei este tot medic și se umilește într-un spital de stat. Nu știu de ce pleacă pentru că nu știu nimic despre ea în afară de ceea ce am văzut între pereții cabinetului. Singurul lucru de care sunt sigură este că nu e proaspăt absolventă, are în jur de 45 de ani, e frumoasă și merită să aibă un viitor minunat. Păcat ca țara noastră nu i-l poate oferi.
5 februarie este ultima ei zi de lucru în Romănia și vreau să îi duc un buchet de flori. I-am făcut și o felicitare (cu mâna mea) și sper să am inspirație să îi scriu câteva rânduri frumoase. Simt că un simplu mulțumesc nu este de ajuns.
5 februarie este ultima ei zi de lucru în Romănia și vreau să îi duc un buchet de flori. I-am făcut și o felicitare (cu mâna mea) și sper să am inspirație să îi scriu câteva rânduri frumoase. Simt că un simplu mulțumesc nu este de ajuns.
De data aceasta știrea încă un medic alege să părăsească România pentru mine e dureroasă și tristă. Unde oare o să ajungem ?
Trist si foarte adevarat.Totusi nu pot sa ma gandesc, omul de firea lui cu cat castiga/are mai mult, cu atat vrea mai mult.Nu vreau sa zic ca toti sunt asa, dar majoritatea,da.Si atunci unde ajungem?Pe de alta parte, si eu as fi plecat (nu sunt medic), mai mult din cauza oamenilor decat a banilor,dar si aici e o hiba pentru mereu vei fi privit ca un strain in alta tara (asta o stiu inclusiv de la rude) oricat de integrat ai crede ca esti.
Prefer sa cred ca faptul ca m-am nascut aici s-a intamplat cu un scop.Pana il descopar sper doar sa nu ma imbolnavesc,nu prea tare…
Da, e foarte adevărat, nicăieri nu te simți ca acasă…și eu sunt de aceeași părere că totul în viață se întâmplă cu un anumit scop.
Ioana, uita-te la asta ca la o oportunitate. Un drum in sudul Frantei nu e chiar scump la inceput de an si clima e mai blanda asa ca poti vizita chiar destul. Asta ca parte a vizitei la doctorita ta in sudul Frantei.
Uite la asta nu m-am gândit :))))
trist!
…și îngrijorător.