My best friend. Pe Android.

        Azi am avut o zi proastă. Refuz să fac legătura cu faptul că e vineri, 13, deși toate amenzile pe care le-am plătit în viața mea (3 la număr) au picat într-o zi de 13. M-am trezit deprimată după un vis urât, simt că mă paște o gripă, cei de la Filarmonica din Viena m-au anunțat că nu am câștigat la tragerea la sorți pentru biletele la Concertul de Anul Nou, la concursul cu mașina de cusut am dat-o în bară și, pe deasupra la toate astea, părul îmi stă ca naiba și nu mai știu ce să-i fac. Uffff…
        Toată ziua am stat cu telefonul în mână încercând să ies din starea de apatie și să mă binedispun. Sunt mereu singură și nu prea am cu cine vorbi așa că de multe ori simt că telefonul mi-e cel mai bun prieten. Pierd vremea pe YouTube, pe Facebook și casc ochii la ofertele magazinelor din Anglia. Toate magazinele ca lumea sunt acolo, toate au aplicații pentru mobil iar eu ador shoppingul. Cam scump hobby-ul ăsta al meu dar am un principiu după care mă ghidez și pe care îl respect cu sfințenie. Ar trebui să calculez cât am economisit (respectând principiul) și nu cât am cheltuit 🙂
        Tehnic vorbind, nu știu exact cum fac aplicațiile astea când îmi scot în față doar lucrurile care îmi plac și pe care le-aș cumpăra. Sigur că se bazează pe istoricul căutărilor mele dar, în afară de asta, cred că iau în calcul și diverse statistici care, de exemplu, spun că dacă unui client îi plac bluzele în dungi este foarte probabil să fie interesat și de eșarfele cu picățele sau ceva de acest gen. În orice caz la mine aceste presupuneri se adeveresc în majoritatea cazurilor.
     La fel e și pe YouTube. În afară de canalele la care sunt abonată primesc notificări care întotdeauna au legătură cu punctele mele de interes: vloguri turistice, balet, beauty, documentare istorice de pe BBC  și evident animăluțe simpatice. Nu primesc niciodată propuneri pentru clipuri muzicale pentru că nu ascult muzică pe YouTube deși habar nu am de ce.
        Dacă aș avea știința și priceperea necesare aș face o aplicație pe telefon care să se cheme My Best Friend și care să mă cunoască exact cum ar face-o cel mai bun prieten al meu. Adică să știe totul despre mine și să-mi facă zilele mai frumoase. Iar când deja sunt frumoase, să se bucure alături de mine. 
       Ce ar trebui să facă aplicația? De exemplu astăzi ar fi trebuit să-mi caute variante alternative pentru un concert spectaculos la Viena sau ceva similar într-un alt oraș. Poate Praga? sau poate un turneu la București al unei mari orchestre? Apoi să-mi dea niște sugestii referitoare la părul meu: idei de aranjare, o nouă tunsoare sau poate un șampon uscat care să îi dea volum pentru câteva ore. După aia să-mi arunce în față câteva îndemnuri motivaționale care să îmi inspire încredere în mine și să nu mai văd partea neagră a vieții. Eventual niște linkuri spre povești de succes? poate că da, spre ce mai spune Darren Rowse ca să încapă și succesul, și bloggingul și dezamăgirea cu concursul în aceeași oală. 
        Fiind cel mai bun prieten al meu, aplicația ar trebui să mă tragă de mânecă atunci când ajung, să zicem, într-o zonă în care există KFC. Pentru că cel mai bun prieten al meu știe că nu mă pot abține de la aripioarele picante și în același timp știe că mi-am propus să slăbesc 3 kilograme. Ar fi bine să primesc un mesaj cu intrarea oprită sau o poză dizgrațioasă cu niște colăcei pe sub un tricou mulat. În ziua de gătit (sau mai bine cu o zi înainte) n-ar strica să primesc sugestii de rețete simple și sănătoase ca să renunț la eterna friptură și ciorbă de văcuță. 
      Cam așa îmi imaginez eu aplicația, când am o clipă liberă, intru și văd ce mai zice, din toate domeniile, exact ca și cum aș vorbi cu un prieten în cunoștință de cauză. Să nu pățesc ca pe booking.com unde am intrat odată să văd cum arată un hotel din Cluj și de atunci tot primesc oferte despre cazare în orașul în care locuiesc și în care, evident, nu o să mă duc niciodată să dorm la hotel. Mi-ar place să primesc recenzii de cărți și de filme, dar nu la modul pisălogeală și nu cu grămada, deci nu ca pe email unde, dacă nu intru două zile, zici că s-a răsturnat sacul lui Moș Crăciun. Aplicația ar trebui să știe doza exactă și mai ales când să mi-o servească: doar la cererea mea. Ca să funcționeze perfect și să se îmbunătățească în timp ar fi necesar feedback-ul meu, exact ca în orice relație. Pe bază de întrebări și răspunsuri aplicația ar fi pe zi ce trece tot mai bună și nu ar deveni plictisitoare niciodată.
        Știu că este un concurs organizat de UTOK, care se numeşte „Be Tomorrow’s App Genius”, şi care este dedicat tinerilor care ştiu să dezvolte aplicaţii de Android. Premiul cel mare este de 2000 € pentru cea mai bună aplicaţie înscrisă în concurs. Nu știu exact ce ar însemna cea mai bună pentru juriu, dar, pentru mine, ce v-am spus mai sus ar atinge perfecțiunea. Așa că dacă știți vreun copil super-deștept care ar putea scrie o aplicație (orice, nu neapărat pentru aberațiile mele) spuneti-i că poate să se înscrie aici
        Și cât aș vrea ca unul dintre cei care au aflat de acest concurs de pe blogul meu să câștige!
foto utok.ro

Share This:

Read More

Cu gândul la Asia

        Nu știu dacă ați trecut vreodată prin experiența alegerii unui nume de firmă. Este mai greu decât să-ți botezi copilul. Pe cât pare de simplu, pe atât este de complicat. În primul rând pentru că trebuie să fie ceva sugestiv, un nume care să surprindă esența activității într-un cuvânt, iar în al doilea rând, pentru că atunci când, în sfârșit, te bucuri că ai găsit numele potrivit, constați că deja este ”luat” de către o altă firmă. Adică în țara asta pot să co-existe două milioane de Ioani și Ioane dar nu pot să fie două firme cu același nume. Numele unei firme trebuie să fie unicat.
        V-am mai povestit eu cum îmi zboară gândurile… în acest joc al meu intră uneori și refacerea imaginară a drumului parcurs pentru a găsi un nume unic și reprezentativ pentru o companie de orice fel. Merg pe stradă și mă uit la siglele magazinelor, la inscripțiile de pe mașini sau  la panourile publicitare și câteodată mă mir de lipsa de imaginație. Alteori însă sunt surprinsă mai mult decât plăcut de nume care mie nu mi-ar fi trecut vreodată prin cap: CND Turism – cu explicația alături: CNDorim în Turism. Se poate ceva mai drăguț de-atât? Zici că a fost creat special pentru mine… pentru că uite-atât de tare îmi place mie să călătoresc 🙂

 

      În fiecare an abia aștept să dea colțul ierbii ca să răsfoiesc internetul în căutare de oferte turistice. Este un mod de a-mi petrece timpul liber visând cu ochii deschiși în căutare de destinații exotice. Mă uit la poze, caut imagini, mă uit pe wikipedia, pe youtube, citesc părerea turiștilor pe tripadvisor și îmi fac planuri pentru vacanțe speciale. Deunăzi eram cu gândul la Asia visând că într-o bună zi voi ajunge acolo când, brusc, am realizat că eu de fapt am fost deja în Asia. Am fost în Turcia, mai precis în Antalya care aparține Asiei Mici. Sau Asia Minor cum am învățat la școală la orele de istorie antică. Faptul că Turcia participă la Campionatul european de fotbal, la Eurovision și la tot felul de alte competiții europene nu ar trebui să ne inducă în eroare. Cea mai mare parte a Turciei se află pe continentul asiatic.
        Oricum, n-aș vrea să fiu inclusă în categoria turiștilor care ajungând la all-inclusive, își petrec cele 7 sau 14 zile fără să se ridice de la masă sau să iasă din incinta hotelului. E adevărat că Turcia are oferte extraordinare și știe să facă turism, dar genul acesta de sejur nu este pentru mine. Cred că se potrivește mai degrabă celor care au copii mici și cărora le vine greu să îi ducă în tot felul de excursii sau croaziere pe care micuții nu le gustă deloc. Ei nu vor decât tobogane, animație, carnavaluri, scamatorii și înghețată la discreție.
       Când mă gândesc la Asia nu se poate să nu îmi vine în minte relaxarea care provine din atitudinea zen și asta nu e musai să se regăsească numai în Japonia de unde vine proverbul “cine știe ce este Zen, nu spune mai mult, iar cel care spune mai mult, nu știe ce este Zen”. Printre destinațiile exotice poate fi, oricând,  și China.
sursa foto vacantespeciale.ro

Să stai în liniște, cu mintea golită de orice gând, departe de lumea dezlănțuită, să vezi doar cerul și apa iar singurele zgomote să fie foșnetul vântului și spargerea valurilor… Poate din când în când acorduri de muzică orientală, cling-clinguri răzlețe care te fac să închizi ochii în timp ce te răsfeți în cearceafuri de mătase inhalând miresmele lumânărilor parfumate care sunt risipite peste tot. Luxul hotelurilor de 5 stele este preferat de corporatiștii care timp de un an de zile n-au apucat să-și dea badge-ul jos de la gât și care, epuizați de muncă, speră să-ți  recupereze energia în cele câteva zile de vacanță. Și poate mai sunt cupluri în luna de miere care o dată-n viață vor să-și creeze amintiri de neuitat. Nici acest tip de concediu nu este pentru mine. În primul rând pentru că nu mă simt deloc obosită și, în al doilea rând, nu am destui bani la teșcherea. Mă rog, poate ordinea motivelor e inversă dar ați înțeles ideea 🙂

        După ce a apărut filmul (care mie mi-a plăcut foarte, foarte mult) Eat, Pray, Love cu Julia Roberts în rolul principal, se pare că a devenit o modă (deloc de condamnat) de a face călătorii pentru căutarea sinelui prin dezvoltare personală în India. Într-un ashram tradițional (un fel de mănăstire în cultura hindi), fără telefon, fără internet, fără televizor sau orice altceva de acest gen stai și meditezi (sub îndrumarea unui inițiat) învățând să te accepți, să te ierți pe tine însuți și să te prețuiești așa cum ești. Se spune că după o astfel de experiență renaști și devii un alt om. Andreea Raicu a făcut o astfel de cură spirituală în India și după ce a revenit în țară a spus că astfel a aflat ”că cel mai important om din viața mea sunt eu, nu celălalt. Nu mama, nu tata, nu iubitul”. Probabil că pentru cei aflați la o răscruce de drumuri în viață, o astfel de cură îi ajută să afle răspunsurile de care au nevoie. Sau poate acest gen de meditație  este potrivit pentru cei care nu reușesc să depășească singuri anumite momente tragice prin care sunt nevoiți să treacă. Nu știu dacă aceștia se pot numi adevărați turiști dar mi-ar plăcea și mie la un moment dat să fac acest lucru.
        Dar înainte de India, cu mult mai sus pe lista mea de priorități, este o călătorie cu Trans-siberianul.

sursa foto baikalcomplex.com

 

        Calea ferată care leagă Moscova de Vladivostok are 9289 de km și este cea mai lungă din lume. A fost finalizată în 1916 și de atunci s-a tot scris despre ea și despre călătoriile fantastice cu trenul. Deja mi-am planificat traseul, destinația finală fiind Beijing. Asta înseamnă că la un moment dat o să părăsesc transsiberianul și o să o iau prin Mongolia unde o să văd capitala Ulan Bator. Dar câte nu se văd de pe fereastra trenului! O să văd Munții Urali care despart Europa de Asia, o să văd Siberia cu taigaua înghețată aproape tot anul, o să văd Omsk, centrul administrativ al cazacilor… și o să văd cum decurge viața adevărată a rușilor. Trenurile care circulă pe această rută sunt un mijloc de transport vital pentru locuitorii din zonă, nu sunt trenuri special destinate turiștilor așa că nu mă aștept la condiții de lux. O astfel de călătorie ține o săptămână iar compartimentele arată similar cu cușetele de 4 locuri din trenurile noastre: patul de noaptea se transformă ziua în banchetă.  (Există totuși și trenuri speciale, private, cu prețuri piperate dar fără acel iz de autentic).
foto seat61.com
        Deși așa pare la prima vedere, nu cred că cei care caută astfel de călătorii se numesc aventurieri. Eu, cel puțin, sigur nu fac parte dintr-o astfel de categorie chiar dacă, uneori, sunt puțin mai nonconformistă. Vreau însă să văd cât mai multe locuri din cele mai îndepărtate și diferite colțuri ale lumii iar banii nu mă dau afară din casă așa că încerc, cu un buget redus, să fac lucruri mărețe. Călătoria cu trans-siberianul este cu mult mai ieftină decât un circuit cu avionul și, evident, mult mai plină de savoare. Cred că se potrivește oricărui pasionat de istorie și geografie care are puterea să nu strâmbe din nas la orice fleac.
        Și, dacă tot am pomenit de istorie și sunt cu gândul la Asia, îmi doresc nespus să ajung și în Persia, locul biblic al Grădinii Raiului. Știu că din 1935 nu i se mai spune așa (denumirea oficială este Iran) dar parcă sună mult mai frumos. Oare pentru că iubesc pisicile persane? Și că îmi plac covoarele persane? Din păcate Orientul Mijlociu este acum sub alertă de călătorie din cauza condițiilor politice deși, dacă stau un pic să mă gândesc cred că atenționările sunt mai mult pentru americani decât pentru alte nații, așa că de ce nu? (Și à-propos de alerte, și Egiptul are aceeași situație dar excursiile în zonă se desfășoară, bine-merci)
foto bamjam.net
        Iranul are orașe ca niște bijuterii și cred că aș putea să stau în fața Podului Khaju din Esfahan ore în șir. Nu degeaba un proverb persan spune că acest oraș este jumătate din lume. Dacă aș ajunge în Iran n-aș avea nimic împotrivă să renunț la cochetărie și la pantaloni scurți și să umblu câteva zile înfășurată în văluri negre astfel încât să mă pot bucura de priveliști, oameni și locuri fără să atrag atenția asupra mea. Turistic vorbind, astfel de țări sunt doar pentru cei lipsiți de prejudecăți și care pot să facă anumite compromisuri fără să fie afectați. Pe românește, să se facă frate cu dracul până trec puntea. Că doar nu moare nimeni dacă te îmbraci altfel câteva zile și nici credința, oricare ar fi ea, nu-ți va fi distrusă. Iranul este un loc încărcat de istorie care abundă de minuni arhitecturale și unde iubitorii de frumos cu mintea deschisă au ce admira la fiecare pas.
           Nu îți ajunge o viață să vezi toată Asia… și n-am spus nimic de Hong-Kong, de Thailanda, de Japonia, de Malaezia cu zgârie-norii din Kuala Lumpur… Și nici de templele din jungla Cambodgiei…
         Dacă ar fi să faceți un top al destinațiilor din Asia unde ați vrea să ajungeți prima și prima dată? Sau poate deja ați fost?
        Acest articol a fost scris pentru Spring SuperBlog 2015.

 

Share This:

Read More

Zmeură, afine sau caise?

        M-am născut și am trăit toată viața la oraș înconjurată de asfalt și betoane. Nu am alergat desculță prin iarbă, nu m-am cățărat în copaci, n-am mers la cules de ciuperci în pădure, nu m-am jucat cu mieluții și nici n-am fost vreodată la întors fânul. Nu am avut, conform expresiei consacrate și stereotipe,  o reală comuniune cu natura prin simplul fapt că orice pădure sau pajiște cu flori erau prea departe ca să le întâlnesc zilnic.
        Și totuși orașele au părticica lor de natură chiar dacă aceasta nu înseamnă decât copacii de pe marginea drumurilor, două petice de iarbă între blocuri, un parc supraaglomerat, rondourile de flori amenajate simetric în intersecții, iedera cățărată pe zidurile vechi ale caselor sau bălăriile crescute în cartierele mărginașe. Iar părticica asta de natură am căutat-o mereu prin toate orașele prin care am locuit. Cred că instinctiv omul are nevoie de natură pentru că este locul din mijlocul căruia de fapt provine și care îi asigură viața. Nu doar apa, mâncarea și aerul, ci și fericirea.
        Am iubit întotdeauna luna iunie, luna în care vara explodează, când vremea este prielnică inimii și ierbii iar umbrele zilei sunt scurte. De când mă știu, dorul de natură îl simt atunci cel mai acut și întotdeauna am găsit locuri, în oraș fiind, în care să mă pot bucura în liniște de prospețimea și verdele intens al frunzelor încă nearse de soare.
        Liceul unde am învățat era foarte aproape de un cimitir pe jumătate părăsit și care era năpădit de vegetația luxuriantă care începuse să crească necontrolat. Mi-am petrecut multe dupăamieze de început de vară acolo cu o carte în mână și cu o plasă de cireșe alături. (În caz că vă întrebați… nu, nu mi-era deloc urât să stau și să citesc în cimitir, în primul rând pentru că mai erau o mulțime de alți oameni care făceau același lucru și apoi pentru că nu văzusem încă nici un film de groază în care să iasă vreo mână din mormânt sau ceva de acest gen. Primul horror l-am văzut mult mai târziu, pe la vreo 30 de ani, și în total am văzut două astfel de filme la viața mea.) Deci îmi plăcea să stau în iarba înaltă și fină ca mătasea, să citesc și să mănânc cireșe pietroase. Mi se părea că sunt fericită.
foto colourbox.com
        De fapt, eram cu adevărat, nu doar mi se părea. Încă se simțeau urmele ploilor de primăvară și nu era un fir de praf, vacanța era aproape iar gândurile mele se opreau la cireșele dulci pe care le striveam între dinți și la sâmburii pe care încercam să îi scuip cât mai departe într-un joc copilăresc.
De câte ori mănânc cireșe retrăiesc starea de atunci, o stare de bine și de pace interioară. Nu am ținut niciodată diete stricte, cure de dezintoxicare (foarte la modă acum) și nici nu m-am forțat să mănânc lucruri care nu-mi plac adică tot felul de semințe, frunze sau germeni încolțiți doar pentru că unii susțin că ar face bine organismului. Deși mănânc cu plăcere, nu sunt o gurmandă căreia mâncarea să îi provoace stări euforie.
În schimb am o slăbiciune în fața fructelor. Stau și mă gândesc și nu găsesc nici un fruct care să nu-mi placă începând de la agrișele care îmi strepezesc dinții până la curmalele îngreunate de calorii. De căpșuni, zmeură, pepeni, caise, piersici sau alte arome autohtone nici nu mai vorbesc, aș mânca la orice masă iar de când am descoperit tehnica de decojire a rodiilor aș mânca biluțele alea dinăuntru cu polonicul. Da, nu am nici un fruct pe care să îl refuz. Mie fructele îmi aduc fericirea 🙂 Iar dacă efectul nu este de foarte lungă durată, știu că nu există reacții adverse în cazul în care repet doza.
Când am în față un coș cu fructe pe care urmează să le devorez, nu mă gândesc la beneficiile pe care o să mi le aducă sănătății, nici că sunt o mină de aur bogată în vitamine, minerale și fibre, nici că o să-mi regleze tensiunea arterială, nivelul colesterolului sau al glicemiei. Nu mă gândesc la nimic, decât la bucuria de a savura ceva gustos iar asta îmi induce o stare de bine.
Cu toată iubirea mea pentru fructe, am rețineri în a mi le trânti pe față sub formă de măști sau alte tratamente cosmetice. Brrrr! Ceee ce vedeți în poză este zmeură aplicată pe față sub formă de mască (dacă tot vorbeam de filme horror).

foto lalunnaturals.wordpress.com

Nu îmi plac nici castraveții pe ochi, nici spălatul părului cu gălbenuș de ou. Părerea mea este că trebuie să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului și să ne bazăm, ca de obicei, pe competența specialiștilor. Cei de la Farmec au înglobat beneficiile fructelor în produsele cosmetice în cel mai elegant mod cu putință atunci când au creat gama Gerovital Happiness (ce nume drăguț!). Astfel fructele ajung pe tenul nostru într-un mod igienic și plăcut, evitând imagini dezgustătoare ca cea de mai sus.
Se spune că frumusețea vine din interior și că fericirea ți se răsfrânge pe chip. Foarte adevărat dar dacă acestei frumuseți îi aducem o plusvaloare printr-o mână de ajutor cum ar fi un CC cream, toată lumea ar avea de câștigat.
CC (color control) cream este noutatea absolută a gamei Gerovital Happiness iar pentru cei care nu știu chiar deloc-deloc ce este un CC cream, pot să le spun că este un fel de fond de ten care nu este chiar fond de ten dar totuși se aseamănă cu un fond de ten. Glumesc desigur, dar există pe undeva un sâmbure de adevăr pentru că această cremă este îmbogățită cu pigmenți naturali care estompează imperfecțiunile și urmele de oboseală, oferind tenului un aspect plin de strălucire. Să zicem că este un BB cream trecut la un nivel superior. Este ceva mult mai ușor decât fondul de ten, efectul este același dar nu lasă senzația de ”mască” pe față.

        Gama cu zmeură miroase absolut demențial (a zmeură, evident) dar există și gama cu caise pentru ten uscat și cu afine pentru ten mixt-gras. Pe acestea două nu le-am încercat dar mirosul nu poate fi decât cel al fructelor. Și, foarte important, parfumul este hipoalergenic iar produsele nu conțin parabeni.
        Dacă vreți să fiți la curent cu noutățile, vă invit să dați like paginii de Facebook a companiei unde mereu o să găsiți concursuri și promoții. Farmec este un brand românesc care nu m-a dezamăgit niciodată, mi-a adus numai bucurii și produse de calitate la prețuri accesibile de când mă știu.
        Acest articol a fost scris pentru Spring SuperBlog 2015.

Share This:

Read More

Sub umbrela companiei mamă

        Cotrobăind azi prin hârtiile mele, am găsit un lucru interesant, ceva de care uitasem de multă vreme și pe care vreau să îl arăt cârcotașilor care mă calcă pe nervi când îi aud spunând că în țara asta nu s-a schimbat nimic.
        Este ultima pagină din pașaportul pe care îl aveam în anii 90 și pe care apar niște însemnări ciudate, semnate și parafate de bancă. Inițial am fost foarte contrariată pentru că nu-mi aduceam aminte ce ar putea să însemne, dar pana de memorie m-a ținut doar o clipă. Dear God! acestea sunt schimburile valutare pe care le-am făcut atunci când am cumpărat mărci germane pentru excursia mea în Europa. Legile din acea vreme spuneau că fiecare cetățean al scumpei noastre patrii are dreptul să cumpere de la bănci contravaloarea a 500 de dolari pe an și numai dacă deține pașaport valid. Pentru a ține evidența, băncile aveau obligația să înscrie toate aceste tranzacții în pașaportul clientului. Așa ceva pare acum de neimaginat, deci… s-a schimbat sau nu s-a schimbat ceva?
        Uitându-mă la notițele din pașaport, gândurile s-au întors în timp și mi-am adus aminte cât de neimaginat mi s-a părut și mie primul contact pe care l-am avut cu o bancă dinafara țării. Era o agenție mică într-un orășel din Danemarca în care am intrat (destul de timidă) să schimb mărcile cumpărate din România în coroane daneze. Înainte să deschid ușa, doar ce pusesem mâna pe clanță, am văzut privirea unei funcționare care mi-a zâmbit și care, efectiv, părea că se bucură de vizita mea. I-am spus ce doresc, i-am dat mărcile și în câteva secunde mi-a pus pe ghișeu coroanele, în timp ce eu îmi căutam pașaportul în poșetă. Când l-am găsit, obișnuită fiind de acasă, am întrebat-o dacă nu are nevoie de el iar ea s-a uitat la mine de parcă i-aș fi oferit diploma de bacalaureat în original și copie legalizată. Nu, nu avea nevoie de acte, acolo era altfel.
        Au trecut mulți ani de atunci, s-au deschis și la noi foarte multe bănci și am intrat în multe sedii dar atmosfera caldă de acolo nu am regăsit-o nicăieri. Mereu m-am gândit că dacă aș avea afacerea mea (legată de domeniul financiar bancar), lucrul cu care aș începe ar fi să re-creez acea atmosferă primitoare în care clientul să se simtă ca la el acasă fără urmă de stinghereală. Dar să deschizi o bancă este nevoie de un capital social de minim 250 miliarde de lei (nici nu știu cu câte zerouri se scrie numărul ăsta, de-aia l-am scris în litere) așa că, pentru mine, este exclus din start. Mult mai realist ar fi să visez la o companie de brokeraj bancar dar, cu toate că aici nu este vorba despre capitaluri uriașe, lucrurile nu sunt deloc simple. Și totuși există speranță (sau mai bine spus variantă ajutătoare) iar aceasta se numește franciză. Franciza este o modalitate de a face afaceri sub umbrela unei mărci deja cunoscute preluînd renumele și experiența acesteia din mers. Ca și când cineva ar veni alergând spre tine să îți predea ștafeta iar tot ceea ce tu trebuie să faci mai departe este să menții ritmul afacerii.
foto imgarcade.com
         A-ți deschide o afacere sub franciză reduce enorm riscul de a da faliment în primul rând pentru că nu pleci de la zero ci preiei cunoștințele acumulate de firma mamă. Nu mai faci aceleași greșeli și nu mai ești nevoit să redescoperi roata. La orice nelămurire sau dubiu poți pune mâna pe telefon și poți obține clarificări și sfaturi competente având în vedere că este în interesul ambelor părți ca business-ul să funcționeze ca uns.
       Revenind la agenția visată de mine aceasta s-ar putea naște sub franciza AVBS Credit. Franciza este gratuită (zero, nada, niente! – rar găsești așa ceva) și, de asemenea, firma oferă consultanță gratuită ceea ce este un mare avantaj. Este nevoie doar de un sediu și un pic de experiență. AVBS Credit este o firmă de brokeraj bancar care intermediază credite pentru clienții săi. Practic, persoanele care au nevoie de un credit de orice fel  (pentru nevoi personale, credit ipotecar, credit prima casă, credit IMM, card de credit sau o refinațare) apelează la o astfel de firmă știind că aceasta, prin cunoașterea perfectă a pieței și experiența în domeniu, îi va îndruma către soluția cea mai potrivită nevoilor lor. Astfel clientul nu mai este nevoit să umble din bancă în bancă pentru a vedea toate ofertele ci se adresează unei firme de brokeraj care îi prezintă soluția, scutindu-l de multe drumuri care necesită timp.
        Deci… lăsați clienții să vină la mine și vă garantez că vor pleca mulțumiți în primul rând pentru că i-aș trata exact așa cum mi-ar place mie să fiu tratată. Curtoazia nu este suficientă atunci când vine vorba de un subiect atât de serios precum sunt banii. Pe lângă zâmbet, saluturi și formule de politețe, adică hi-hi-hi și ha-ha-ha, este nevoie de mult profesionalism iar atunci când în discuție intervin termeni seci precum dobândă fixă sau variabilă, credit cu garanție sau fără, tu, cel de pe partea cealaltă a biroului nu trebuie să presupui că interlocutorul tău știe despre ce vorbești. Trebuie să te convingi că el te înțelege. Iar dacă îi explici, nu trebuie să te aștepți că el să înțeleagă de prima dată. Este exact ca și când mergi la doctor și după afli ce ai, ce tratament trebuie să urmezi, ce să faci și ce să nu faci, ți se pare totul clar iar când ajungi acasă îți dai seama că mai aveai încă 1000 de întrebări pe care ai uitat să le pui.
        AVBS a prevăzut acest scenariu și a pus la dispoziția clienților un simulator de credit tocmai din acest motiv: pentru ca odată ajuns acasă, omul să își poată răspunde singur și în liniște la cele 1000 de întrebări nepuse. Cum? prin intermediul aplicației care este disponibilă pentru smartphone-urile Android sau iOS. Descărcarea este gratuită , iar după instalare, pentru a fi funcțională, trebuie să introduceți codul unic 1234. Această aplicație îți permite să calculezi și să soliciți creditul dorit și arată astfel:
        Deci acasă, nederanjat de nimeni, se pot face oricâte simulări introducând în aplicație suma, perioada pentru care se solicită împrumutul și nivelul dobânzii. Iar de aici întrebările pot să curgă: să iau creditul pe 3 ani? dar dacă l-aș lua pe 2, oare cu cât mi-ar crește rata? sau dacă aș vrea să plătesc lunar o rată de 500 de lei ce venit ar trebui să am astfel încât banca să-mi dea ok-ul? dar dacă solicit 8000 de lei în plus, aș avea de unde suporta rata?  Aplicația este foarte simplu de utilizat dar să nu uitați că nu se poate folosi decât de pe telefon (nu se poate descărca pe calculator).
       Dacă aș avea o agenție sub franciza AVBS Credit aș vrea ca toți clienții mei să fie mulțumiți astfel încât să mă recomande prietenilor și cunoștințelor. Le-aș telefona, dar cu moderație fără să îi exasperez cu prezentare de oferte și noutăți, le-aș oferi produse dar fără să le ”bag pe gât” ceva ce ei nu doresc și, iertată-mi fie lipsa de modestie, le-aș face puțină educație financiară. De exemplu i-aș învăța cât de multe beneficii pot avea dacă dețin un card de credit. Mie cardul de credit mi se pare la fel de util precum telefonul mobil, fără nici o exagerare. Dacă îl am, nu înseamnă să mă apuc să fac cumpărături necugetate pe care nu mi le pot de fapt permite deși cu el în buzunar am sentimentul de siguranță că banii nu mi se termină niciodată. Cu el mi-am făcut contul de pay-pal cu care nici un site din lume nu mă refuză, cu cardul de credit pot să închiriez mașină în orice țară (la închirieri mașini sunt locuri unde cardul de salar nu este acceptat), cu cardul de credit pot să cumpăr în rate fără dobândă… și câte și mai câte.
      Statisticile spun că un client nemulțumit spune la 10 persoane ce i s-a întâmplat pe când unul mulțumit, considerând acest lucru ceva firesc, spune doar la 2-3 cunoscuți. De aceea mi se pare vital pentru orice afacere să ai doar clienți cu care să poți duce o relație pe termen lung.
        Dacă aș avea propria mea agenție aș fi șefă. Propria mea șefă. E adevărat că nu m-ar certa nimeni dacă aș întârzia dimineața 10 minute deși nu cred că s-a întâmpla asta vreodată. Nu ar mai trebui să ”mă cer” de la nimeni dacă ar trebui să merg la dentist deși nu cred că mi-aș face programări în timpul serviciului. Nu ar mai trebui să mă cert cu colegii la programarea concediului de odihnă deși nu cred că mi-aș permite concedii prelungite. Nu m-aș mai uita la ceas vinerea dupămasa din 5 în 5 minute frecând menta și așteptând să se termine programul. Probabil că și în weekend m-aș gândi la strategii și planuri de afaceri. Nu spune nimeni că ar fi ușor, dar satisfacțiile ar fi mari iar meritele nu s-ar opri niciodată mai sus, ci mi-ar reveni mie, dacă înțelegeți ce vreau să spun… Eu cred că merită luată în calcul o astfel de variantă.
Prieteni care acum lucrați în bănci, ce părere aveți, voi v-ați deschide o astfel de franciză AVBS Credit?

 

        Acest articol a fost scris pentru Spring SuperBlog 2015.

Share This:

Read More

Știu să cos la mașină

        Mi-e frică de război, întotdeauna mi-a fost. Poveștile pe care le auzeam de la bunica mea nu erau doar despre Feți-frumoși și Ilene Cosânzene. Uneori poveștile ei erau de fapt  aducerile aminte despre război. Despre fuga de pe linia frontului și refugiul în satele părăsite aflate la câțiva kilometri dar care mai păstrau încă pivnițe ce ofereau adăpost  împotriva schijelor care zburau în toate direcțiile. Asta îmi povestea uneori bunica. Despre o zi caldă de la sfârșitul lui septembrie 1944 care a venit cu vestea care s-a răspândit ca un fulger: vin rușii! În câteva ore tot satul s-a golit, oamenii au fugit cu ceea ce aveau pe ei sau, cei mai norocoși, cu ceea ce au putut încărca în căruță. Și-au lăsat munca de o viață, case, animale, recolte și au fugit din calea morții peste câmpuri, prin păduri, ocolind drumurile principale care erau înțesate de tancuri.
        Nu înțelegeam prea multe atunci, nu pricepeam cursul evenimentelor și grozăvia faptelor dar cea mai mare oroare mi se părea episodul întoarcerii acasă. După două luni de pribegie în care familia se hrănise mai mult cu mere și ceai de tei, revenirea în sat a însemnat conștientizarea proporțiilor tragediei. Au găsit o casă din care nu mai rămăseseră decât pereții și acoperișul. Nu mai existau nici geamuri, nici uși, noroiul din curte era amestecat cu cărțile din bibliotecă, grajdul bombardat se prăbușise peste vitele care, moarte demult, emanau un miros pestilențial, în fostele sertare sculptate ale mobilei de sufragerie se vedeau urme de furaj, semn că fuseseră folosite drept vase pentru a hrăni caii. Totul era zdrobit, aruncat, rupt, împrăștiat, nimicit… Nu mai exista nimic întreg.
       Am vizualizat aceste imagini de sute de ori și știu că la fel a fost în Bosnia, în Irak, în Afganistan și în toate celelalte zone de conflict ale lumii… la fel e acum în Ucraina. Imagini apocaliptice văzute la televizor ne răvășesc pentru câteva clipe dar le uităm imediat pentru că par mult prea departe, într-o altă lume și într-un alt timp. Exact ca o boală gravă care ne închipuim că nu ne poate atinge. Se poate întâmpla doar altora. Și totuși cum ar fi dacă ni s-ar întâmpla nouă asta? Dacă această grădiniță bombardată nu ar fi fost în Donetsk, ci în București? Sau în Iași, sau în Cluj?
Sursa foto telegraph.co.uk
        Dacă stația de autobuz  în care a explodat obuzul care a omorât 13 oameni în ianuarie era stația lui 131 și nu o stație din estul Ucrainei? Dacă, dacă, dacă… Războiul a fost și va rămâne la fel peste tot. Oribil. distrugător nu doar de vieți ci și de lumi.
       Întrebarea care m-a frământat de mică era cum reîncepe viața între dărâmături? Vroiam să știu de la bunica mea unde s-au culcat în prima noapte când au revenit acasă, pe ce au pus capul? că nu mai erau nici perne, nici pături și nici măcar un colțișor de covor. Unde au găsit mâncare și dacă au găsit morcovi în grădină în ce i-au fiert, că toate oalele dispăruseră? Cum au făcut uși noi, și geamuri, și gard, unde au găsit haine că venea iarna și câte și mai câte… Iar bunica îmi povestea a nu-știu-câta oară cum s-au descurcat și cât de greu le-a fost dar nu uita niciodată să adauge că atâta timp cât omul are două mâini cu care să lucreze nu piere de foame. Iar mie asta mi-a rămas bine în minte: cu două mâini poți să construiești o întreagă lume.
        M-am străduit întotdeauna să fiu îndemânatică și spun că m-am străduit pentru că nu am avut un talent nativ care să mă ajute prea mult și să învăț foarte ușor. Vorbesc de iscusința de a tricota, de a croșeta, de a coase, de a face mici reparații prin casă sau chiar de a găti. Unii, de exemplu, știu să curețe un cartof de la prima încercare. Eu nici acuma nu mă pot lăuda că am viteză la o astfel de operațiune. În schimb mi s-a părut ceva mai ușor să învăț să cos și, ca orice lucru pe care îl stăpânești, a început să-mi placă.
       În scenariile mele imaginare, după o  calamitate, fie ea război sau cataclism natural, lumea se poate reconstrui doar de către cei care știu să facă ceva practic: să zidească, să grădinărească, să repare, să tencuiască, să lipească țevi, să refacă o instalație electrică sau să confecționeze haine Cei care nu știu nimic altceva decât să facă prezentări în powerpoint, studii de marketing, proiecte de buget și planuri de resurse umane nu prea sunt de folos într-o astfel de situație la limita supraviețuirii. Nu cred în apocalipsă și nici nu sunt o persoană pesismistă dar faptul că știu să lucrez ceva concret cu mâinile mele îmi dă un sentiment de încredere și siguranță pentru că nu se știe niciodată când aceste abilități îmi vor fi de folos.
        Dacă aș fi trăit în anii de după război, în mod sigur aș fi știut să cos o fustă din materialele de proastă calitate care se dădeau pe puncte în urma cozilor la care se stătea de la 12 noaptea. Aș fi putut, desigur, să prelungesc cu câțiva ani viața unui palton întorcând stofa decolorată și uzată pe partea cealaltă. Și dacă mi-aș fi dat un pic mai tare silința aș fi reușit să croiesc o rochie de bal dintr-o perdea de catifea precum ambițioasa Scarlett O’Hara. Din fericire nu am trăit acea perioadă neagră și grea.
Se spune că ceea ce suntem reprezintă suma experiențelor pe care le-am trăit. Faptul că eu asociez oarecum dexteritatea de a face haine cu drama războiului nu înseamnă că nu am admirație completă față de adevărații designeri vestimentarei care fac acest lucru dintr-o mare pasiune și un talent înnăscut. Sunt lucruri total diferite și mă gândesc de multe ori cât de ciudată și complicată e mintea omului făcând astfel de legături. Mintea unui copil e ca o foaie albă pe care poți să scrii orice dar cu mare grijă pentru că greșelile nu pot fi șterse niciodată.
        Îmi place croitoria, îmi place să cos la mașină și mă mândresc cu lucrurile care ies din mâna mea deși în ultima vreme am cusut mai mult fețe de pernă decorative, perdele și draperii decât haine adevărate. Am o mașină de cusut cumpărată cu 10 euro din flohmarkt, cred că așa se numește piața de vechituri din Germania, care coase excelent. Din păcate, nu coase decât drept, adică e o mașină simplă, basic. Din această cauză sunt multe lucruri pe care evit să le fac și cel mai important dintre ele și care îmi îngrădește inspirația cel mai tare este coaserea butonierelor. Detaliile fac diferența este un slogan care a intrat deja în folclor și care cuprinde mult adevăr. Ca, de exemplu,o butonieră care cusută de mână arată așa:
sursa foto rawdorable.blogspot.com
        Hai să zicem că s-ar putea și un pic mai bine dar în vecii vecilor nu o să arate ca butonierele cusute la mașină:
sursa foto minussi.com
        Despre detaliile astea vorbeam, ca să nu mai spun de cusăturile ornamentale și de alte lucruri de mare finețe care, de cele mai multe ori, nu se văd, fiind pe dosul hainei dar care contează extrem de mult. De exemplu un tiv prost cusut poate să distrugă complet o ținută. Și cum, în ultima vreme, simt că în ceea ce privește designul vestimentar am foarte multă inspirație, am căutat pe internet un magazin de electrocasnice care să vândă mașini de cusut Brother.
 
        Vreau un Brother pentru că este o mașină de cusut japoneză și asta spune tot. Adică oferă garanția calității, se știe doar că workaholicii japonezi nu dau greș niciodată atunci când e vorba de tehnică. Iar mașina asta coase singură fermoare, butoniere  (10 modele!) , tivuri invizibile, surfilează, face cusături elastice, face găici, brodează, face orice e legat de cusături. Și ce-mi place foarte, foarte tare (detaliu pentru cunoscători) este că reglarea presiunii piciorușului presor se face automat (electronic) pentru că nu e totuna să coși o mătase subțire sau să coși un material de blugi. De fapt tot sistemul este digital. Sigur că pentru un începător nu sunt necesare toate aceste facilități, v-am spus doar de ce aș alege eu această marcă și acest model. Aici găsiți însă toate celelalte modele de mașini de cusut și o mulțime de promoții.
        Să vă spun acum ce aș face cu mașina mea de cusut Brother. În primul și-n primul rând, m-aș apuca de cusut pernițe pentru verighete și să vă explic ce sunt astea pentru că până de curând nici eu nu am știut. Sunt, exact cum le spune numele, pernițe pe care se așează verighetele înainte de cununie, legate cu o panglică ce este cusută de perniță (asta ca să nu cadă pe jos). Pernița cu verighetele se prezintă de către cavalerul de onoare (sau, la noi, de către naș) atunci când vine momentul ca preotul să pună inelele pe mâna mirilor.
foto engagement-rings.ga
        Este încă un obiect sau un obicei, nici nu știu cum să-i spun, preluat din tradiția anglo-saxonă. Mie mi se pare o idee drăguță dar obiectul în sine nu are utilitate decât preț de câteva minute. La noi nu prea se găsesc încă astfel de pernițe iar pe ebay costă foarte mult. Miresele sunt însă dispuse să plătească oricât, pe orice prostie, atunci când vine vorba de nunta lor. Intră într-un fel de transă și li se pare că cea mai frumoasă zi din viața lor merită chiar și ultimul bănuț. Cu cât pernițele de satin sunt mai bogat brodate, cu cât au mai multe danteluțe, mărgele și briz-brizuri, cu atât sunt mai scumpe. Cu o mașină de cusut care brodează litere totul devine foarte simplu și aș putea să cos astfel de obiecte pe bandă rulantă. Ca să rămân în același registru, aș face și jartiere, la astea oricum am experiență pentru că le-am făcut tuturor prietenelor mirese și toate au fost încântate.
foto cherlaan.com
        Bineînțeles că mi-aș coase și mie haine. Nu foarte multe pentru că deja nu mai am unde să le depozitez. Dar cel mai mult mi-ar plăcea să cos haine pentru fetițe. Rochițe care îmbrăcate să te ducă cu gândul la îngerași, fluturi și flori. Ce văd acum prin magazine duce mai degrabă către pițiponceală decât spre ingenuitate și mi-ar plăcea să văd altceva în jurul meu.
foto wanelo.com
        Și aș mai coase, tot pentru copilași, costume de carnaval, pentru serbări la grădiniță sau Halloween. Da, deci dacă aș avea o mașină de cusut care să știe de toate, aș coase non-stop. Probabil aș deveni o sursă de inspirație pentru Murphy care mi-ar dedica și mie o lege. Ceva similar cu Dacă tot ceea ce ai este un ciocan, toate obiectele din jur iți par cuie 🙂

 
Acest articol a fost scris pentru Spring SuperBlog 2015.

Share This:

Read More