Apăsătoare. Dacă ar fi să caracterizez săptămâna care a trecut, acesta e cuvântul, apăsătoare. Nu mi-am putut lua gândul de la tragedia întâmplată în Clubul Colectiv și tot ce a trecut pe lângă mine de atunci mi s-a părut fără niciun fel de importanță. Toate gândurile, micile dorințe, supărările sau enervările zilnice par meschine pe lângă lacrimile celor care acum își plâng morții sau veghează cu disperare încremenită la căpătâiul celor care încă se agață de viață. Bolnavii au trupurile arse, cei rămași au sufletele scrum.
Cristina mea putea să fie acolo, locuiește în zonă, știa locul și chiar a fost de câteva ori în Colectiv. Imaginându-mi cât de aproape a trecut pe lângă un pericol de moarte am frisoane. Nu pot să-mi scot din cap durerea mamelor care au avut un copil acolo. Televiziunile scot din cenușă mărturii cutremurătoare pe care nu mă pot opri să nu le urmăresc. De obicei, din dorința de a mă autoproteja, evit să aflu amănunte șocante atunci când viața ne aduce în față lucruri oribile. De data asta, nu. Răul care mă umple atunci când ascult relatările martorilor, ale pompierilor sau ale medicilor îmi dă impresia că pot să preiau din greul celor care au suferit în mod direct. Aș vrea să pot să-i ajut să-și care crucea dar am mâinile și picioarele legate. De data asta a fost rândul lor. Nimeni nu știe de ce ei, și nu alții.
Am un sentiment cumplit de vină că am contribuit la dezvoltarea sistemului de șpăgi în care trăim. Am dat șpagă la poliție, am dat șpagă la doctor, am învățat-o pe nepoata mea să dea șpagă la secretariat unei scârbe de secretare pentru o nenorocită de adeverință. Cu toții am ținut sistemul pe picioare și caracatița ne-a cuprins pe toți. Acum deja ne sugrumă. Trebuie să ieșim din mocirla asta, trebuie să schimbăm tot, să o luăm de la zero. Nu mai am încredere în nimeni și în nimic…
Azi stirile au început sumbru, cu anunțarea altor decese după incendiul din #Colectiv . 38 e un număr, o statistică dar atunci când vezi fețele celor care au fost, numărul devine devastator. Zâmbete care nu vor mai fi, lumini în ochi ce nu se vor mai aprinde. Mă întreb cine va reface viețile celor care vor scăpa? Fetele acelea frumoase, aranjate și machiate, bune de pus pe coperta unei reviste, ce chip vor vedea în oglindă de acum încolo? Cum va fi drumul celor care au rămas mutilați pentru totdeauna? De ce atâta tristețe în lume?
Cumplit! Așa sunt și eu de o săptămână! Blocată, șocata! În plus, la începutul săptămânii am fost șocata de tragedia ce a lovit familia unui fost coleg de birou de la IMC! Cum poți să-ți îngropi unicul copil care urma să împlinească 30 de ani! Dumnezeu sa-i odihnească pe toți tinerii ce-au murit înainte de vreme!