c2

7 verbe pentru 7 zile #17

        Până nu începe meciul cu Albania, să vă spun repede cum mi-a trecut săptămâna  ca să apucați să citiți :)

  • Am tuns pisica. Este perioada când își schimbă părul și m-a înnebunit cu firele pe care le găsesc peste tot în casă așa că m-am hotârât să-mi fac (mie) un bine. Mi-a fost teamă că o să se sperie și o să se zbată așa că mi-am luat o geacă groasă de iarnă ca să nu mă zgârie și am ținut-o în brațe în timp ce Cristi a băgat mașina de tuns în blănița ei. Cu totul surprinzător, a stat foarte liniștită deși a mieunat în continuu. Operațiunea n-a fost un succes deplin pentru că mașina nu a făcut față așa că nu am tuns-o destul de scurt dar tot e bine și cel puțin cred că ea nu mai suferă de căldură.
  • Mi-am cumpărat, în sfârșit, Canon-ul la care am tot visat. G7X :) canon g7x ioana spuneEste exact așa cum l-am studiat în cele cinci sute de mii de review-uri pe care le-am văzut înainte de a lua decizia (și chiar mai mult) iar ecranul care se ridică și faptul că are touch-screen mi se par formidabile. Încă îi studiez funcțiile dar sunt super-mega-hiper încântată. L-am plătit cu cardul de credit și voi avea 6 rate (fără dobândă, evident) și deci aș putea să trec și acest lucru la premiere pentru că este prima dată când folosesc cardul pentru a cumpăra în rate. Ciudat, nu? după ce ani de zile când mi-am bătut gura promovând acest avantaj, eu nu l-am folosit niciodată.
  • Am mâncat cireșe pe săturate, adică dimineața, la prânz și seara că doar de-aia luna iunie se numește cireșar: pentru că mănânci cireșe. Sau așa ar trebui să fie. Norocul meu este că avem doi cireși mari pentru că anul acesta prețurile au fost prohibitive și nu înțeleg de ce s-a întâmplat asta pentru că de făcut, s-au făcut foarte multe.
  • Am fost la un concert al trupei Desperado. Trupa asta cântă un stil de country rock made in Transylvania și sunt niște băieți foarte simpatici cu un simț al umorului bine dezvoltat ceea ce eu apreciez în mod deosebit. Mi-a plăcut ce au cântat dar marea surpriză a fost faptul că în public se afla Narcisa Suciu (cea cu Mocioriță cu trifoi) și la insistențele celor de pe scenă, a urcat și ea și a cântat prea-cunoscuta ei melodie. Foarte fain a fost momentul.
  • M-am programat pentru săptămâna viitoare la un cabinet de dermatologie pentru o consultație gratuită în cadrul campaniei organizată la nivel național de La Roche-Posay Romania. Campania este adresată publicului larg și implică verificarea alunițelor în vederea prevenirii malignizării acestora. Mă bucur că am aflat de campanie pentru că astfel m-am mobilizat și eu fără să mai amân de la o lună la alta.
  • Am inventat o rețetă de salată. Ideea mi-a venit în timp ce-mi zdrobeam creierii ce să fac cu carnea de găină din supa de tăieței. De Rusalii e (aproape) obligatoriu să mâncăm supă de găină și de obicei fac o salată boeuf cu carnea fiartă (vorba vine boeuf că de fapt nu e nici urmă de boeuf dar înțelegeți voi ce iese). Chestia aia cu zarzavaturi și maioneză care nu prea se bucură de succes. Acum însă am descoperit la Lidl un muștar cu aromă de portocale și deși am fost cam reticentă la început, mi-a plăcut foarte mult și l-am folosit în tot felul de sosuri. Ultima inveție a fost delicioasă și foarte, foarte simplu de făcut. salataSalată iceberg, carne din supă, roșii cherry, ceapă și telemea sărată, toate astea cu un dressing făcut din muștarul de care vă spuneam, oțet balsamic și ulei de măsline. Supercalifragilistic! și atât de răcoros, numai bun pentru o zi caniculară.
  • N-am înțeles cum poate fi atât de simplu pentru unii să-și zugrăvească singuri casa. Pe mine mă apucă groaza când mă uit la pereți și mă întreb dacă numai eu am ghinionul să-mi crape tencuiala pe la îmbinări? De câte ori văd în filme că se apucă oamenii de zugrăvit, îi văd doar cu o folie de plastic întinsă pe jos și cu un trafalet plimbându-se pe perete. Totul pare o joacă de copil. E adevărat că acum există o varietate uriașă de materiale de construcții care îți fac munca mai ușoară dar totuși cred că îți trebuie și o oarecare îndemânare. Mă tot pregătesc (deocamdată doar psihic) să mă apuc să-mi zugrăvesc bucătăria și cred că o s-o fac până la urmă dacă nu-mi piere entuziasmul. Oricum, dacă mă apuc de treabă, promit să fac multe poze și să descriu experiența cu multe amănunte :)

        Voi ce ați făcut în săptămâna care a trecut? Ați tencuit vreun perete? Dacă da, aștept cu interes sfaturi de specialitate :)

Share This:

Citește mai mult

Absolvenții de pe Facebook

        Pentru cei de vârsta mea, ziua de ieri a adus cu siguranță măcar un gând nostalgic și un zâmbet interior. Cum ar fi putut vreunul dintre noi să nu-și fi adus aminte pentru o clipă bucuria cu care așteptam ziua de 15 iunie, ultima zi de școală și începutul vacanței mari? Pentru mine ziua aceasta va rămâne pentru totdeauna prima zi de vară indiferent de vremea de afară. Mirosul de crini și iasomie însemna începutul unei lungi perioade fără griji, fără lecții, cu dormit până târziu, cu mâncat roșii încălzite de soare direct din grădină, cu tabere, cu jocuri nesfârșite și cu cărți devorate la umbra viței de vie. Citeam tot ce-mi cădea în mână cu o poftă nebună, nu mă plictisea nimic, luam cărțile una câte una ca și cum aș fi mâncat cireșe iar lecturile obligatorii mi se păreau floare la ureche și le terminam în câteva zile. Nu-mi puteam imagina lumea fără cărți.

        De altfel mi-e greu și acum să admit că există oameni care n-au citit o carte în viața lor și nu, nu mă gândesc la vreun trib african ci mult mai aproape, nici n-o să vă vină să credeți cât de aproape. Mi-am adus aminte de o întâmplare șocantă văzând multitudinea de poze cu care părinții au împânzit Facebook-ul  mândrindu-se cu absolvenții de toate vârstele, de la gădinițe până la mari universități. Făcând o paranteză, mi se pare ridicol ca un copil de 5-6 ani să poarte tocă și robă acestea fiind străvechi simboluri academice pentru cei licențiați iar purtarea lor de către cei care încă nici măcar nu știu să scrie și să citească mi se pare că ia oarecum în derizoriu importanța desăvârșirii intelectuale. Dar aceasta e doar părerea mea. Dacă părintele îi pune odraslei toca pe cap înainte să-i cadă dinții de lapte, să nu ne mai mirăm că alții își atribuie gratuit lucrări de doctorat.

        Dar să nu-mi uit ideea de la care plecasem. Era prin luna martie când, după moartea mamei, tata s-a hotârăt să doneze unei biblioteci o parte din cărțile de specialitate ale mamei. Mama a fost profesoară de franceză și avea o mulțime de cărți de valoare, apariții recente sau mai vechi, scrise de către foști colegi de-ai ei, cărți de istorie a literaturii franceze, fonetică,  gramatică și lingvistică. Cum în familie ne-am îndepărtat cu toții de acest domeniu, știam că nu o să mai avem nevoie de ele și ar fi fost păcat să zacă uitate pe rafturi când altcuiva i-ar fi putut fi de mare folos. Cei de la Facultatea de Litere din cadrul Universității Babeș Bolyai din Cluj au primit cu încântare vestea că vor primi aceste volume așa că tata a stabilit o întâlnire cu ei și într-o dimineață rece de iarnă târzie s-a dus la facultate.

        A știut exact unde să meargă la sediul facultății de pe strada Horea dar după ce a intrat în clădire nu găsea biblioteca așa că a întrebat două fete cu mape sub braț, ce păreau studente. Acestea au ridicat din umeri și au trecut mai departe. A întrebat apoi un băiat în ce direcție s-o ia să ajungă la bibliotecă dar nici acesta nu a știut să-i spună. Apoi alt grup de fete, apoi altul… nimeni nu avea habar, nimeni nu auzise de bibliotecă. Într-un final a găsit o studentă care a venit cu ideea salvatoare Dar de ce nu-l întrebați pe portar?… Da, portarul trebuia să știe și, într-adevăr așa a fost, portarul a fost singurul care a știut să-l îndrume și nu pentru că ar fi frecventat biblioteca ci pentru că probabil era una dintre atribuțiile sale.

        Deci dintre toți studenții de la Litere niciunul nu a știu unde este biblioteca. Și era vorba de Litere, nu de Politehnică. Și trecuse bine de jumătatea anului universitar neexistând circumstanța atenuantă că proaspeții boboci ar fi fost dezorientați în clădirea încă necunoscută pentru ei, deși mă îndoiesc că toți cei întrebați erau în anul I. Trecuse sesiunea de iarnă și niciunul nu avusese nevoie să consulte o carte… Știu că acum există internetul și știu exact ce poți găsi acolo: referate scrise de alții, rezumate făcute de generațiile anterioare, unele pline de greșeli grosolane, materiale prescurtate, fraze disparate, cârpeli menite să-ți asigure un cinci amărât. Poate acestea sunt materialele după care învață studenții? Și atunci devine firesc să auzi un reporter proaspăt ieșit de pe băncile facultății care are un vocabular de maxim o sută de cuvinte și care repetă aceeași întrebare la nesfârșit sub forme diferite. Ceva de genul Cum vi se pare festivalul? Ce părere aveți despre festival? Cum credeți că a fost organizarea? Cum vi s-a părut atmosfera? Cum v-ați simțit la festival? Văd mereu la televizor astfel de faze și lucrul care mă miră cel mai tare este cum de intervievatul are răbdarea necesară să răspundă același lucru și probabil că doar bunul simț îl face să rămână pe loc și să nu întoarcă spatele reporterașului de doi bani.

        Știu că este frumos, este minunat și este o bucurie imensă pentru părinți să-și vadă copilul absolvent dar oare doar patalamaua contează? oare diploma ține loc de ceea ce ar trebui să aibă în cap? Pozele în ținută festivă de pe Facebook șterg cu buretele lipsa de pregătire? Puteți să aruncați cu roșii în mine dar nu mă pot abține să nu comentez. Mă îngrozesc când văd mândria cu care își aruncă toca în aer cei care de la toamnă vor deveni profesorii copiilor și nepoților noștri iar singura carte pe care au citit-o în viața lor a fost primul volum din Cireșarii… litere

Share This:

Citește mai mult

Primul lucru pe care l-aș face dacă aș fi în locul Gabrielei Firea

        Nu știu dacă ideea cu gratuitatea transportului public a fost gândită de Firea cu mult timp înainte de a ajunge primar sau a fost doar o afirmație spontană generată de euforia momentului. Înclin să cred în varianta a doua pentru că strategia din campania electorală nu a inclus astfel de promisiuni iar când am auzit-o prima oară, mulți dintre noi am asociat-o instantaneu cu melodia lui Smiley Cai verzi pe pereți. Acum însă, după ce ne-a șocat pe toți, a lăsat-o mai moale și a revenit cu precizarea că gratuitatea se va aplica doar în anumite intervale orare: înainte şi imediat după orele de vârf.

        Eu, să fiu în locul ei, nu aș începe cu planuri așa mărețe ci aș lua-o cu pași mai mici dar siguri. Chestii mărunte dar cu impact imediat asupra cetățenilor care atunci când intră în sediul unei primării sunt total debusolați neștiind încotro s-o apuce și de cele mai multe ori ajung să ia informații de la portar/ gardian/ jandarm sau cum s-o fi chemând cel care asigură paza și care, din păcate,  îngrădește accesul în instituție. Câteva panouri, săgeți, indicatoare sau plăcuțe costă o nimica toată și pe lângă faptul că delimitează clar spațiul, denotă o atmosfera de seriozitate și exprimă interesul acordat celor care vine să-și rezolve o problemă.

        Apoi aș prinde ecusoane în piept tuturor funcționarilor publici așa cum sunt aceste ecusoane pe care să scrie numele și funcția celui cu care stai de vorbă, să știi și tu când vii a doua oară (sau a treia sau a patra) pe cine să cauți. Asta cu identificarea persoanei e o mare problemă în România și acum mă gândesc la aproape toate instituțiile statului…

        În urmă cu câteva luni eram la Administrația Financiară să înregistrez niște declarații. Intru și încep să mă uit pe pereți după un panou indicator, o săgeată, un indiciu, ceva. Evident, nimic, așa că îl abordez pe polițistul de la poartă (așa cred, că era un fel de polițist după uniforma pe care o purta). Îmi spune că trebuie să urc la etaj dar întâi să mă legitimez ceea ce m-a cam mirat dar m-am conformat pentru că nu prea aveam de ales. Când însă, după ce m-a trecut cu pixul într-un catastif, mi-a reținut buletinul m-am enervat pentru că știam că e ilegal dar n-am vrut să-mi stric ziua așa că iar n-am zis nimic și, grăbită, am urcat la etaj. Am bătut la vreo două-trei uși până am găsit persoana căreia trebuia să-i predau declarațiile. E adevărat că am deranjat-o de la masă și a trebuit să își strângă farfuria cu murături pe un colț de birou dar mi-a pus viza fără prea multe întrebări iar apoi m-a trimis înapoi jos la ghișeu ca să mi se dea un  număr de înregistrare. După ce am stat  juma’ de oră la coadă, primul lucru care m-a întrebat funcționarul de la ghișeul de la parter a fost cine m-a trimis la el. Colega dumneavoastră de la etaj, i-am răspuns. Cum o cheamă? De unde era să știu că doar nu eram la ANAF în München să-i scrie numele pe ecuson. Dar cum arată?, a insistat tinerelul de parcă asta conta cel mai mult, cine mi-a preluat actele. Și eu, binevoitoare, încep să-i spun că era blondă, cu părul scurt și că stătea la prima masă. Blondă?,  nu este niciuna blondă la juridice. Schimbul de replici părea să se prelungească și de frică să nu mă trimită înapoi la blonda mea, mi-am dat drumul la gură, decisă fiind să înțeleagă odată cine m-a trimis la el: Una grasă, îmbătrânită și transpirată, cu pielea tăbăcită și cu vocea răgușită de fumat, aia mi-a verificat actele. Aaa, păi așa spuneți, s-a luminat dintr-odată, a pus mâna pe telefon și a vorbit ceva cu ea după care mi-a dat numărul de înregistrare, dovada că trecusem pe la ei. Nu era mai simplu, mai frumos și mai civilizat să știu cum o cheamă pe tanti decât să-i fac descrierea plină de culoare? Și, eventual, să-i rețin numele pentru data viitoare? Să știu că o caut pe Popescu/Ionescu/Andronescu și nu pe tipa aia grasă și blondă?

        Niște ecusoane și câteva cursuri de relaționare cu cetățenii ar fi primul lucru de care m-aș ocupa dacă aș fi în locul Gabrielei Firea. Să adune funcționarii în fața unui astfel de flipchart unde un trainer adus din mediul privat să le explice până pricep toți ce înseamnă politețea, curtoazia, profesionalismul și orientarea către client, ce înseamnă standardele de servire sau măcar cum se răspunde la telefon. Nu e greu, nu implică bani mulți din buget și toată lumea ar avea de câștigat. Nu este soluția de rezolvare a problemelor dar ce mult contează să primești un răspuns, fie el și negativ, îmbrăcat într-o formă elegantă, să nu te mai lovești de mârlănia unor consilieri care nici să salute nu pot, împiedicați de superioritatea care i-a lovit de când s-au văzut instalați în posturi ale căror atribuții le depășesc cu mult valoarea.

        Apoi aș putea aștepta liniștită evaluarea angajaților din administrația publică așa cum a declarat premierul Cioloș că o va face deși uite că aproape a trecut anul și nici vorbă de așa ceva. flipchart

Share This:

Citește mai mult

tei

Mi-a promis că o să fie totul bine

        Iar eu, ca întotdeauna, am crezut.

      Era sfârșitul lui ianuarie cu vreme moale și ceață groasă care ți se lipea umed de piele iar eu mă îndreptam grăbită spre casa părinților mei cu gândurile îngrămădite de-a valma. Ocoleam pe cât posibil noroiul de pe strada plină de gropi dar de cele mai multe ori nu aveam cum să mă feresc de bălțile murdare și lățite dintr-o bordură în alta. Făceam pași laterali doar din obișnuință pentru că de fapt nu-mi păsa că-mi murdăresc ghetele, mă gândeam doar la mama și la starea în care o voi găsi. La telefon îmi spusese mai devreme că se simte bine dar așa îmi spunea în fiecare zi ca să mă ferească de îngrijorări pe care le considera inutile și nu se plângea niciodată oricât de rău i-ar fi fost. Eram îngândurată și tristă și îmi târam greoi picioarele cărând în spate povara dureroasă a cerului întunecat pe care nu se vedea nici urmă de lună sau stele. Oriunde îmi îndreptam privirea nu se vedea decât un imens ocean de negru apăsător.

        Am intrat zgribulită în casă, am traversat holul lung fără să aprind lumina și am deschis ușa de la camera mamei. Erau cu toții acolo și i-am cuprins cu privirea într-o imagine pe care n-o s-o uit câte zile oi avea. Mama, îmbrăcată ca peste zi, stătea întinsă pe canapea cu o pătură pe picioare iar Vlad, îngenuncheat pe covor, era prăbușit peste pieptul ei într-o îmbrățișare care o cuprindea cu totul în timp ce tata privea împietrit scena de pe fotoliul alăturat. În primele momente nu am înțeles ce se întâmpla, apoi am auzit suspine și mi-am văzut copilul plângând în hohote cu lacrimile șiroind într-un potop de nestăvilit. Voiam să întreb ce s-a întâmplat și nu puteam să scot nicio vorbă în timp ce cuprindeam scena cu toate simțurile știind că nu era loc de cuvinte. Am auzit apoi vocea blândă a mamei cu tonul inconfundabil, ușor cântat, ca atunci când aducea alinare celor din jur: Nu mai plânge, Vlăduțele, acesta este mersul firesc al vieții, știm aceste lucruri de când ne naștem și trebuie să fim recunoscători pentru anii pe care i-am trăit frumos… toți avem un drum de urmat dar lumea asta nu se termină cu noi și viața continuă la fel de frumoasă iar de la bunici rămân doar amintirile, toți ajungem la un sfârșit. Să nu fi trist copilașule, eu știu că mă iubești dar tu să-ți vezi de viața ta și să nu plângi după mine…O să vezi că totul o să fie bine…

        Mama abia mai avea energie, se scurgea viața din ea ca apa pe care vrei să o ții în pumni și totuși ea era cea care ne încuraja și ne dădea putere și speranță să putem merge mai departe. Eram din nou copleșită să văd cum mama care își trăia ultimele zile, se gândea doar la noi și la cât de greu ne va fi fără ea. Nu se temea de moartea care se întindea în fața ei, ci la golul pe care îl vom resimți noi, cei care urma să rămânem. Îmi spusese cu câteva zile înainte că i se rupe inima de mila mea și-a soră-mii  știind cât de  cumplit de greu ne va fi, la fel cum i-a fost și ei când a trecut prin aceleași clipe devastatoare la moartea bunicii mele. O să rămâi cu-n gol în suflet pe care n-o să-l mai umple nimeni, niciodată…Mă uitam la copilul meu care o strângea într-o îmbrățișare disperată vrând parcă să o țină pentru totdeauna aproape și mi se răsucea sufletul de durere în timp ce gheare ascuțite îmi rupeau bucăți întregi din inimă. O să vezi că totul o să fie bine… a spus din nou mama cu convingere iar eu m-am așezat la celălalt capăt al canapelei îmbrățisându-i picioarele.

        Dacă spune mama, poate așa va fi… am îndrăznit să deschid portița speranței, doar întotdeauna s-a întâmplat așa cum mi-a promis. Întotdeauna, de la cele dintâi amintiri. Țin minte parcă ar fi fost ieri când am venit distrusă de la grădiniță plângând că, în afară de mine,  toți copiii știu să deseneze un strugure iar ea m-a liniștit imediat, mi-a arătat cum se face și mi-a spus că totul o să fie bine. Și exact așa a fost, peste câteva zile am desenat cel mai frumos strugure din toată grupa. Când în clasa a VII-a m-am umplut toată de pete roșii de parcă eram arsă și copiii se uitau ciudat la mine ocolindu-mă, m-a ținut acasă, m-a tratat cu răbdare și mi-a promis că n-o să-mi rămână urme și că totul o să fie bine. Iar când Cristina, primul meu copil, m-a anunțat printr-un email că nu se mai întoarce din America, tot în brațele mamei m-am prăbușit, convinsă fiind că lumea mea s-a încheiat. M-a încurajat, mi-a spus că nimic nu este veșnic, că lucrurile se vor aranja și că totul o să fie bine. Și a avut dreptate, așa a fost.

        Am plâns de atâtea ori și tot de atâtea ori mi-am regăsit încrederea și sprijinul în vorbele ei, de ce nu ar fi fost și acum la fel? O să fie totul bine îi repeta băiatului meu care se încleștase de gâtul ei ca un naufragiat de colacul de salvare. Vorbea cu atâta convingere și atât de sigură pe ea încât era imposibil să n-o crezi. Și m-am lăsat convinsă… iar dintr-odată toată atmosfera din casă mi s-a părut strălucitoare ca în zilele în care eram mică și ai mei primeau musafiri. Luminile calde ale candelabrului  se răsfrângeau împăciuitor peste paharele de pe tava cu medicamente iar dogoarea sobei de teracotă ne mângîia pe toți într-o moleșeală plăcută. Brusc, totul devenise calm și armonios fără urmă de suferință. Nu pot să-mi dau seama nici acum cu ce efort ne-a făcut pe toți să îi credem cuvintele dar mă gândesc că, de fapt, am vrut să ne amăgim pentru o ultimă oară. Am vrut să credem. Ca și când ar fi fost una din serile obișnuite, ne-am pierdut apoi în conversații despre evenimentele zilei, despre cunoștințe și prieteni, despre politică și alte subiecte fără importanță dar care dau farmec întâlnirilor în familie.

        Am crezut atunci că o să fie totul bine pentru că așa mi-a spus mama. Dar nu a fost. Au mai trecut doar câteva zile de la acea promisiune și mama s-a stins. Am fost atât de debusolată încât nici nu mai știu cum s-au învălmășit zilele urâte de iarnă până când a venit primăvara, au înflorit pomii iar ferigile care îi plăceau atât de mult și-au desfășurat mosoarele într-o explozie de verde. Și nu a fost bine deloc. Nici când salcâmii au invadat aerul cu mirosul lor înnebunitor nu a fost bine, nici când tufele de bujori s-au aplecat sub greutatea florilor nu a fost bine, nici când s-au copt primele cireșe. Știu deja că n-o să fie bine nici când aroma florilor de tei o să-mi inunde amintirile. Mi-a promis că o să fie totul bine iar eu, ca întotdeauna, am crezut.

        Astăzi este ziua mea și e prima dată când mama n-o să-mi mai spună La mulți ani. Și nu e bine deloc.tei

Share This:

Citește mai mult

vot

Votul inteligent. Sau nu?

     Atâtea jigniri și acuze gratuite n-am mai auzit de pe vremea FSN-ului când în vâltoarea acelor vremuri eram în stare să ne dăm în cap unii altora (și de multe ori chiar s-a ajuns la violențe fizice). Geme internetul de agresivitatea elitelor intelectuale care privesc cu superioritate și dezgust harta roșie a țării emanând judecăți de mare valoare cognitivă.

        Ce e aia să susții că bucureștenii sunt proști pentru că au votat PSD-ul sau că pensionarii n-ar trebui să aibă drept de vot??! Citez dintr-un status de pe Facebook : ”Mi-este foarte greu să cred că cineva care a învățat pe vremea lui Ceaușescu are o idee corectă despre politică pentru ca pe vremea aia nu se făcea politică și totul era secret și interzis de partidul unic”. Serios??? Aici m-am simțit,  pur și simplu,  direct atacată. Clar, eu care am învățat ”pe vremea lui Ceaușescu” nu sunt în stare să discern între bine și rău și sunt în continuare îndoctrinată de marxism leninism. Mă tem că asta se numește discriminare și aștept cu îngrijoare inițiativa legislativă prin care o să-mi fie luat dreptul de vot.

        Alții nu se leagă de criteriul vârstei ci de cel al aparteneței regionale, etalând eterna înfumurare nejustificată prin care ardelenii își asumă merite pentru simplul fapt că s-au născut într-un anumit loc. Citez din nou: ”Însă ce ştiu cu siguranță este că sunt mulți proşti în Bucureşti. Cam tot atâția câți au votat-o pe Firea. Bucureştiul e acum sinistrat. Clujul oferă azil politic de azi pentru toți cei doritori”. Waw! Da, toți ardelenii, fără excepție, bubuie de deștăptăciune și culminează cu cei aflați un pic mai la nord de Cluj, așa, cam prin Baia Mare. Da, da, ăia de l-au votat pe unul care și-a făcut campania electorală din închisoare.

        Părerea mea este că proști sunt ăia care nici acum nu înțeleg ce înseamnă democrația și puterea majorității. Este adevărat că 60 sau 70% dintre alegătorii care s-au sinchisit să se deplaseze la secțiile de votare au avut alte opțiuni politice, alte criterii, altă gândire cu care tu, marele nemulțumit nu ești de acord dar asta nu înseamnă că sunt mai proști ca tine. Deloc. Iar votul lor valorează exact cât al tău pentru că așa prevede Constituția României la articolul 16: Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări. Și nu doar Constituția prevede asta, ci bunul simț.

        Iar dacă tu nu ești mulțumit cu rezultatele alegerilor și vrei, într-adevăr să schimbi ceva, ai toată libertatea din lume să o faci, pune mâna și apucă-te de treabă, vino cu o idee, cu un proiect, adună oameni în jurul tău și mișcați lucrurile în direcția bună pentru că doar datul din gură pe Facebook nu ajută la nimic. Și nici n-o să schimbe ceva vreodată.

       Iar ca să fie clar pentru toată lumea și să nu faceți presupuneri zadarnice, precizez că nu sunt PSD-istă așa că puteți dormi liniștiți la noapte. Dar mie, spre deosebire de mulți alții,  îmi este foarte clar ce înseamnă pluralismul politic și la fel de clar îmi este că sufrageria kitschioasă în formă de submarin a Gabrielei Firea nu are nicio legătură cu traficul sau lipsa locurilor de parcare din București. vot

 

Share This:

Citește mai mult