De când nu v-ați mai bucurat de o ploaie caldă de vară fără să vă pese că vi se strică părul?

        Am trecut în a doua jumătate a verii. Sau… asta s-a întâmplat mai demult, de fapt? Nu știu, poate matematic vorbind și calculând  cu exactitate numărul de zile, mijlocul verii e undeva prin 15 iulie dar pentru mine 1 august a fost întotdeauna pragul de la care încep să mă gândesc la toamnă. De data asta fără regrete, poate și din cauză că nu mai am decât două zile de concediu și gândul acesta mă demoralizează complet nemaiavând cum să-mi fac planuri de călătorie ceea ce pentru mine înseamnă o mare tristețe.

        Am avut o vară fantastică dacă mă gândesc la excursia în Canada sau, varianta b, o vară mizerabilă, dacă pun în balanță capriciile vremii. A plouat mult și des iar aerul a fost mereu umed și greu de respirat. N-am avut perioade de caniculă ceea ce nu este neapărat un lucru rău dar a fost oarecum neobișnuit și multe din hainele subțiri mi-au rămas neatinse în dulap unde, cel mai probabil, vor rămâne împăturate până la vara viitoare. Ieri dupămasă a plouat din nou, un adevărat potop care s-a dezlănțuit vreo jumătate de oră cu nori rupți în două și prăbușiți  în întregime pe pământul încă neuscat complet de la ultima răpăială. Când am văzut că cerul se înnegrește și lucrurile din curte încep să zboare purtate de vântul dinaintea furtunii, am intrat în casă, m-am strâmbat și mi-am dat ochii peste cap sătulă pînă-n gât de atâta ploaie. Pentru a mia oară planurile îmi fuseseră stricate de furia naturii.

        Voiam să-mi distrez nepoata și să facem baie în piscina pe care aproape că  nu am apucat să o folosim de când o avem, adică de la începutul acestei veri. Și… am făcut baie zece minute. Hai să zic, 15, spre disperarea lui Jax care era extraordinar de agitat și voia să sară în apă să salveze copilul din pericolul ce i se părea iminent 🙂         Normal (sau nu e normal?) că m-am enervat când am văzut că ni se întrerupe distracția ce începuse atât de bine dar așa sunt oamenii mari, nu înțeleg nimic din ce se întâmplă pe lumea asta. S-a pornise dintr-odată uraganul și în câteva minute turna cu găleata. Silvia în schimb a luat lucrurile așa cum au venit, cu seninătate și firesc, fără să se opună, fără să se gândească la bariere, mergând doar cu valul și cu întorsătura pe care o luaseră lucrurile. Mi-a arătat din nou cum poți să te bucuri de lucrurile mici și cum viața este frumoasă dacă o privești prin ochi de copil. A stat în ploaia caldă de vară râzând cu gura până la urechi de toți stropii care îi intrau în gură, în nas și în ochi fără să îi pese că se udă până la piele și fără să îi pese că i se strică părul 🙂 Cu picioarele goale, cu părul venindu-i peste față și cu siguranța că nu are cum să i se întâmple nimic rău. Parcă, parcă îmi venea și mie s-o urmez. Vouă, nu?