Pâine și firimituri

         Pe bunica mea din partea mamei o chema
Mimi. De fapt eu o botezasem așa, pe când eram la vârsta cuvintelor
formate din doua silabe, și așa au ajuns să îi spună toți nepoții. Am crescut
în casă cu ea si de la ea am învățat o mulțime de lucruri care mi-au
ramas în minte pentru totdeauna, cuvinte si îndemnuri pe care le-am
auzit zi de zi de cand aveam 2-3 ani până când aproape am terminat
școala.

         Mimi a avut o viață grea de la o vârsta foarte mică, a trecut
prin doua războaie și deși a trecut prin momente la limita
supraviețuirii era o femeie foarte veselă. Față de mâncare avea un
respect special și nu suporta risipa și mofturile nejustificate. Tot
timpul auzeam de la ea ca este un mare păcat să arunci pâinea și ca
nimeni nu ar trebui să facă asta. Cum să arunci pâinea la gunoi cand
tot timpul există pe lume oameni sau animale care mor de foame ? Mimi
își curăța coaja de la pâine pentru ca era prea tare pentru dinții ei
și aduna resturile într-o crăticioară pe care o păstram sub chiuveta din bucătărie.
Când se umplea crăticioara, înmuia cojile în apă, le amesteca în
mălai și apoi le dădea celor câteva găini din curte. De când eram la
grădiniță mi-a fost bine întipărit în minte că este un mare păcat să
arunci mâncarea. Dacă nu mâncam tot sandviciul pregătit pentru
gustare, împachetam cu meticulozitate resturile înapoi în șervețel si
le aduceam acasă să le dau găinilor. Nu aruncam niciodată, nici o
firimitură.

         Eram în clasa întâi, era deja
spre primăvară și afară era cald iar fereastra clasei era deschisă.
Doamna învățătoare ne-a povestit foarte frumos și pe înțelesul nostru
cât de lung și greu este drumul pe care îl parcurge bobul de grîu de
când este semănat până când se transformă în pâine și ajunge pe masa
noastră. Atunci ne-a spus cum se macină grâul și se face făina, cum
apoi este cernută, care este rețeta pâinii și multe, multe amănunte
care la acea vreme m-au impresionat foarte tare. Și tot la fel ca Mimi ne-a spus și ea să nu risipim vreodată pâinea . Se pare ca învățatura s-a prins de mine.

         Nici acum cand am ajuns în societatea
așa zisă de consum nu pot să arunc vreo bucațică de pâine la gunoi.
Stau la bloc și nu mai am găini în curte. În schimb am multe
turturele care își au cuibul sub streașina de la etajul patru unde
stau eu. Și sunt tot timpul ahtiate după mâncare așa că pâinea care
nu se mai mănâncă o tai bucățele mici și le-o pun pe pervazul
ferestrei iar păsările sunt așa de fericite… mai ales iarna când nu
găsesc semințe, gâze și frunze sau ce-or mai fi mâncând ele,
păsările .

         Locuiesc lânga mine două turturele pe care le cunosc deja dupa culoarea penelor de la gât, una are mai mult mov și una mai mult verde (ca muștele de vară). Dacă întârzii cu masa, ele vin pe pervaz și se uită în bucătărie să vadă ce fac… sunt foarte draguțe și alături de pisică  fac parte din familie.

       Iar daca uneori îmi rămâne mult prea multă pâine care s-a învechit, o las să se usuce puțin și apoi o împart câinilor vagabonzi care își duc veacul pe lângă tomberoanele de gunoi. (Așa am observat – dacă pâinea e uscată și crocantă ca un biscuit câinii o mănâncă mai cu plăcere decât pâinea moale… nu știu de ce, nu pot să dau o explicație). Oricum nu arunc nici o bucațică și asta îmi lasă sentimentul că am făcut o faptă bună, poate o picatură într-un ocean… dar câteva firimituri rămase pe fața de masă pot umple gușa unei vrăbiuțe. Așa m-a învățat Mimi și mare dreptate avea.