Ieri, mai exact aseară la ora 19:20, am intrat în depresie. După ce m-am plimbat cu telecomanda prin canalele tv care transmiteau știri și am văzut că toate aveau aceleași breaking news, m-am supărat, m-am întristat și în final m-am enervat îngrozitor și am închis televizorul. Cum han-tătar, vorba lui bunică-mea, să nu te enervezi când vezi hora bucuriei încinsă cu atâta patos și nonșalanță, îngrămădeala, îmbulzeala, strângerile de mâini și îmbrățișările pe ritmuri muzicale când de trei luni o țară întreagă se dă de ceasul morții închizând școli, grădinițe, magazine, gări și aeroporturi și băgând în faliment jumătate din antreprenorii activi. Pe când credeam că încet-încet revenim la viața normală, pe când vedeam că lucrurile încep să se miște și amorțeala se risipește pas cu pas, zbang, se trezește câte o șleahtă de inconștienți cărora li se rupe de orice regulă, de orice recomandare și de orice normă de distanțare și se aruncă unii în brațele altora într-o stupizenie greu de imaginat după atâtea luni de izolare în care am suferit cu toții. Izolare la care presupun că niciunul dintre noi nu mai vrea să se întoarcă.
Ce poate fi atât de greu în a purta o mască în spațiile publice închise, în a te spăla pe mâini și a respecta o anumită distanță față de persoanele necunoscute? La fel ca mulți alții am așteptat și eu cu nerăbdare să se deschidă terasele și chiar m-am numărat printre primii clienți care s-au încumetat să le treacă pragul dar never-ever nu mi-ar fi trecut prin cap să mă înlănțui într-o horă ținându-mă de brațe cu mesenii și făcând schimb de fluide prin palmele transpirate cu ceilalți dansatori inconștienți. Dacă nu știți despre ce vorbesc și de ce tot îi dau înainte cu horele, este vorba despre câteva evenimente (deci nu unul izolat, ci o frenezie de mare anvergură) în care oamenii se pare că au uitat că încă suntem în pandemie și s-au comportat ca o turmă de oi ce parcă intenționat testează limitele de transmitere a virusului mârșav. Imaginile au fost transmise de toate posturile de televiziune începând de la Digi și ProTV și terminând cu Antenele.
Și desigur că toată treaba asta este în directă legătură cu creșterea numărului de noi infectări. 300, 315, 330… zilnic peste 300 exact ca în perioada de criză maximă, iar eu mor încet când observ că nu se întrevede nicio îmbunătățire. Mă afectează în mod direct pentru că aștept măsuri de relaxare în ceea ce privește călătoriile și nu că m-aș duce pe coclauri doar de dragul vacanțelor dar nu mi-am mai văzut soțul de aproape patru luni. Nici eu nu pot să merg la el, nici el nu poate veni acasă și e destul de greu să treacă o atât de lungă perioadă fără să ne întâlnim iar dacă nu ai un termen clar după care să aștepți, e și mai neplăcut. Ca să nu mai spun că spectrul întoarcerii la starea de urgență și la lockdown mă scoate din minți.
Mi-e dor să stăm împreună seara și să vedem deodată același film, să mâncăm împreună, să mergem la cumpărături împreună și chiar să discutăm în contradictoriu pe teme politice sau economice. Aș fi putut spune să ne certăm dar întotdeauna când distanța care ne desparte e mare, partea negativă se estompează 🙂 În general îmi lipsesc mult lucrurile pe care le facem împreună indiferent dacă acest împreună înseamnă acasă la noi sau în Anglia. Și mai ales acum de când am stat mai mult prin casă și mi-au venit atâtea idei de modificare a interiorului, îmi lipsește teribil îndemânarea lui ca să le pot pune în practică. Nu ca să îl laud, dar orice idee am avut de-a lungul timpului, a găsit întotdeauna soluția să o pună în aplicare. Îmi aduc aminte că înainte de revoluție, când ne mutasem în primul nostru apartament și prin pile uriașe făcusem rost de mobila pentru dormitor, am văzut într-un catalog Neckermann un sistem de iluminare încorporat în tăblia patului, ceva de vis la ora aia, o lumină caldă și difuză, mai degrabă ambientală decât bună pentru citit dar oricum ceva care schimba complet atmosfera camerei. Nici nu se punea problema ca în sărăntoceala din Ro să ai atunci acces la așa ceva, dar inginerul meu a recreat sistemul văzut în revistă cu niște beculețe, care à propos, nici alea nu se găseau în comerț ci i le-a adus cineva dintr-o fabrică ce acum nu mai există. A lucrat ceva timp dar a ieșit perfect deși acum, cu o banda cu led-uri totul ar fi floare la ureche. Atunci însă cred că asemenea dispozitive nici măcar nu erau inventate.
Dacă stau să mă gândesc un pic, de-a lungul timpului a făcut tot felul de lucruri ingenioase, multe din ele fiind improvizații făcute pe seama lipsurilor de care sufeream cu toții. Un fotoliu dintr-o banchetă de mașină, o fustă pentru Cristina care avea doi ani din blugii uzați care ajunseseră rupți de la atâta purtat, un ceas cu termometru (dintr-un Mercedes) incorporat în bordul Daciei noastre antice, modificarea alimentării cu apă a mașinii de spălat (ani de zile nu am avut presiune suficientă la apă iar mașina nu intra în funcțiune) și tot felul de chestii de care nu îmi mai aduc aminte decât atunci când le văd în fața ochilor. Pe unele însă nu mai am cum să le văd pentru că nu mai există, cum ar fi prima noastră Dacie, și parcă nu îmi vine să cred ce vremuri am trăit. Să fii nevoit să îți pictezi sigla României pe mașină pentru că nu se găseau stickere auto, a fost culmea culmilor.
Desigur că între timp am trecut la nivelul următor și acum avem proiecte adevărate și mult mai simplu de realizat dar ce folos dacă de atâtea luni nu am mai putut să ne întâlnim. Și stările mele fluctuează mai nou de la tristețe și supărare la frustrări și nervi de care nu mă pot descotorosi. În capul meu e mizeria asta că virusul nu o să dispară complet nici în septembrie, nici în decembrie și nici în 2021 și până să vedem cum vom reacționa la fiecare val și la fiecare vârf al crizei ar trebui să fim mai prudenți și mai rezervați în participarea la carnavaluri autohtone. Voi cum mai stați cu starea de spirit? pentru că mie mi s-au înecat toate corăbiile și simt cum mi se fură viața. 
