De ce pisicile sunt mai bune decât câinii

10 August 2017 Ioana 31 Comments

Unora nu le plac pisicile. OK, n-am nimic cu asta. La fel cum n-am nimic împotriva celor care nu gustă cartofii prăjiți, nu circulă cu autobuzul sau nu se uită la televizor. Dar nu înțeleg de ce întotdeauna atunci când se adună mai mulți oameni la un loc și se aduce în conversație subiectul animalelor de companie, se găsește un deștept care trebuie să țină discursuri declarative despre apucăturile diavolești ale pisicilor și despre cât de mult acestea își manipulează stăpânii. Și întotdeauna argumentul suprem este că mâțele nu își arată afecțiunea precum câinii. Este adevărat că pisica mea nu fuge la ușă atunci când plec de acasă și nici nu vine să-mi sară în brațe atunci când mă întorc dar asta nu înseamnă că nu mă iubește.

Mie îmi plac și câinii și pisicile la fel de mult, de fapt îmi plac cam toate animalele dar viața la bloc este mult mai simplă cu o pisică. Un câine este aproape obsesiv dependent de stăpân și uneori asta poate deveni de-a dreptul sufocant. Într-o situație cu care nu este familiarizat se comportă de multe ori ca un copil mic căutând sprijin, îndrumare și susținere în fiecare clipă în timp ce pisicile, mult mai curioase, se avântă în locuri cu adevărat periculoase fără a căuta sau a cere acordul omului. Însă faptul că pisicile sunt atât de independente nu înseamnă că au o inimă de gheață.

Am citit undeva o comparație care mi s-a părut genială, o paralelă care surprinde perfect relația omului cu animăluțul său. Gândiți-vă la o petrecere. O nuntă sau un revelion, whatever… Unele cupluri apar împreună ținându-se de mână și rămân alături la aceeași masă vorbind doar unul cu altul de la început până la sfârșit în timp ce alte cupluri se despart de cum au intrat și se amestecă printre invitați regăsindu-se doar înainte de a pleca acasă. Dar tot împreună. Mai concis și mai vizual decât atât nu cred că se putea descrie relația cu un câine față de cea cu o pisică.

Pentru că sunt mândra posesoare a unei pisici adorabile (sau poate sclava ei??) o să vă spun câteva motive pentru care este mult mai simplu să te bucuri de compania unei pisici decât de cea a un câine. Mai ales atunci când stai la bloc.

Au nevoie de mult mai puțin spațiu. Într-un apartament mic de bloc pot conviețui cu ușurință chiar două-trei pisici fără a se împiedica una de alta.
Pisicile sunt fericite să stea doar în casă și nu își doresc să fie plimbate pe afară. Nu se plictisesc niciodată și își găsesc ocupație uitându-se (cu jind) pe fereastră după păsări sau după orice altceva ce mișcă. Odată Sylvestra mea a stat înțepenită și s-a holbat fascinată mai mult de două ore la o muscă intrată în lampa cu neon din bucătărie. Cu cât musca bâzâia mai tare, cu atât i se dilatau mai mult pupilele 🙂
Costurile cu întreținerea unei pisici sunt mai mici. Muuult mai mici. Evident, pe primul loc se află mâncarea deși aș putea foarte bine să spun apa. Glumesc desigur, dar glumă-neglumă, pisicile nu beau apă aproape deloc 🙂 Câinii în schimb zici că sunt deschidratați ca după un maraton continuu. Sigur că nu o să compar dieta lui Jax, rottweilerul de 50 de kile, cu dieta unei pisici aristocrate pentru că nu ar fi relevant. Dar un cățel de talie mică este oricum mai mâncăcios decât o pisică poate și pentru faptul că este un mare consumator de energie. Un câine aleargă ca apucatul și apoi plescăie băgând la ghiozdan până îl doare burta în timp ce o pisică ciugulește grațios din vârful buzelor bunătăți ca și cele de aici iar apoi își face somnul de frumusețe fără să deranjeze pe nimeni. Până și la jucării prețurile diferă ca de la cer la pământ. Un șoricel din pene e vreo 6 lei în timp ce o chestie de ros, un pic mai solidă pe care câinele să n-o distrugă în primele cinci minute, sare de 30 de lei. La veterinar lucrurile stau la fel.
Nu fac gălăgie. Mieunatul pisicii atunci când își dorește ceva este clinchet de clopoțel pe lângă lătratul unui câine care se aude de la parter la etajul patru deranjând vecinii. E adevărat că o pisică în călduri face ca toți dracii dar printre primele lucruri pe care ar trebui să le facă un stăpân responsabil este să își sterilizeze animalul. Asta dacă bineînțeles nu își dorește pui.
Sunt mai curate decât câinii. În timp ce câinii necesită băi regulate, pisicile își curăță singure blănița. Mai mult decât atât, nici nu vor să audă de apă și fug de baie ca dracu’ de tămâie. O singură dată în cei șapte ani de când o am i-am făcut baie Sylvestrei și asta pentru că am fost nevoită. Se pricopsise cu pureci. Deși nu iese niciodată din casă, uneori mai inspectează casa scării și probabil de acolo i-a venit fericirea. Eram disperată. Orice soluții încercam nu reușeam să scap nicicum de pureci și se scărpina săraca de ziceai că e turbată, ba, mai mult, mai găseam câte o ciupitură și pe propriile picioare. Nu vreți să știți cât de tare te mănâncă mușcăturile de pureci. Mici, mici dar ai dracu’ rău… Greșeala mea a fost că am încercat doar leacuri găsite prin supermarketuri care erau ca o frecție la un picior de lemn în loc să mă duc direct aici și să rezolv problema instant. Până la urmă soluția a fost să îi facem o baie forțată și am scufundat-o cu totul în cadă. Nu i-am lăsat afară decât boticul și ochii. Unul o ținea, că se zbătea de zici că voiam să o omorâm, și celălalt, adică eu, am șamponat-o cu toate gelurile de duș din dotare. Am ținut-o scufundată în apă până am socotit că s-au înecat toate creaturile care i se ascundeau în blăniță și apoi, cu o pensetă, am adunat purec cu purec. Câteva ore am lucrat pe ea dar operațiunea a fost un succes.
Câinii nu torc. Îmi pare rău pentru cei care n-au auzit și n-au simțit niciodată sunetul reconfortant al torsului unei pisici. După părerea mea torsul pisicesc este mai melodios decât Lullaby a lui Brahms și mai terapeutic decât o baie caldă urmată de un masaj 🙂
And last but not least, cândva, în urmă cu ceva mii de ani, pisicile au fost venerate și socotite zeități. Așa că pentru orice eventualitate, nu strică să ne dăm bine pe lângă ele.

Voi în ce categorie vă încadrați? dog lovers sau cat lovers? Sau în cea de a treia – crazy cat lovers? 🙂

Străbunicul meu a fost Toma Necredinciosul

6 August 2017 Ioana 4 Comments

Sau altfel cum s-ar explica faptul că pun la îndoială orice nu mi se demonstrează cu argumente și dovezi? Cel mai probabil este ceva în ADN-ul meu…

Codul manierelor elegante spune că într-o conversație nu este politicos să vorbești despre tine însuți decât dacă ți se cere în mod expres acest lucru dar cum aici suntem pe blogul meu, regulile sunt altele 🙂 Iar azi o să vă povestesc despre tendința mea de a mă îndoi de orice veste, noutate sau zvon atâta timp cât nu am posibilitatea să verific veridicitatea informației. Adică sunt genul care nu apleacă urechea la orice știre deși viața mi-a arătat că în unele cazuri ceea ce auzim la televizor se îndeplinește sută la sută. De exemplu anunțul că din toamnă electricitatea se va scumpi cu 10%, are asupra mea puterea unei axiome și ar fi total inutil să caut confirmări în altă parte. Din păcate genul acesta de știri s-au dovedit reale de fiecare dată. În alte cazuri însă a fost nevoie de ani ca să mă conving că unele lucruri ar putea fi adevărate și am mers pe principiul până nu văd, nu cred.

Când eram mică, bine, nu foarte mică ci așa, prin clasa a șasea-a șaptea circulau pe sub mână renumitele cataloage Neckermann la care ne uitam ca la icoane. Eu mă lipeam (încă) de paginile cu jucării și papetărie-birotică iar mama de cele cu haine și decorațiuni interioare. Cineva mi-a spus că din cataloagele alea nemții pot să-și comande orice printr-un simplu telefon și primesc pachetul la poștă. Mi s-a părut ceva de domeniul fantasticului și n-am vrut să cred așa ceva în ruptul capului. Îmi aduc perfect aminte nu doar că am afirmat că nu cred ci, realmente, eram convinsă cu toată ființa mea că un astfel de scenariu suprarealist nu poate să fie adevărat pe aceeași planetă unde, la nici o mie de kilometri distanță, noi aveam cartelă la pâine, zahăr și ulei. N-am crezut și pace până după revoluție când parcă m-am trezit dintr-un vis.

O altă mare îndoială, dar ce spun eu ”îndoială” când de fapt în capul meu era o negație cap-coadă fără cea mai mică urmă de dubiu, a fost legată de posibilitatea de a face cumpărături cu plata în rate fără dobândă. Era în anii 90 în perioada super-inflaționistă a României când niște prieteni care emigraseră în Germania mi-au spus că și-au cumpărat mobilă în rate pe un an de zile cu dobândă zero. Adică exact prețul din magazin împărțit la 12.

Nu i-am crezut. Le-am spus că este imposibil, că dacă li s-a spus că dobânda e zero cu siguranță există comisioane ascunse de care ei habar nu au, că niciun finanțator nu-și permite așa ceva, că dracu’, că lacu’. Lucram la bancă, ce naiba, iar pe vremea aia dobânda la o linie de credit ajunsese la 130%. Nici nu e de mirare că trei sferturi din firmele înființate atunci au dat faliment. La criza și instabilitatea care era în România, la ritmul galopant de creștere a prețurilor din perioada de tranziție ar fi fost de neconceput ca cineva să stea și să aștepte un an întreg să-și recupereze banii din comerț. Oricât au încercat prietenii mei să mă convingă, n-au reușit iar eu am rămas fermă pe poziții gândind că bieții de ei au fost fraieriți fără să li se spună toate dedesubturile tranzacției și că prețul final plătit de ei va fi, bineînțeles, mai mare.

Am mai avut de așteptat vreo zece, dacă nu 15 ani, să ajungă sistemul și la noi iar în primul moment când am văzut cardul de credit conectat cu sistemul de rate din magazine, primul gând mi s-a întors în timp la discuția avută cu prietenii mei dragi. Abia atunci i-am crezut 🙂

Tot cu ei, dar altă dată, am avut o discuție legată de parfumuri. Cei care sunteți din Cluj poate vă mai aduceți aminte de magazinul Don Bazil de pe Eroilor. Era spre capătul străzii, pe partea dreaptă cum se merge de la teatru, și era, la vremea respectivă cu mult înainte de deschiderea oricărui mall, un magazin de avangardă. Mie, care iubesc cosmeticele, mi se părea raiul pe pământ. Vedeam pentru prima oară în viața mea Chanel, Dior sau Lancôme altfel decât în paginile revistelor. Magazinul era cu autoservire însă doar produsele de drogherie erau puse în partea în care te plimbai liber cu coșul, cele mai scumpicele fiind puse în vitrine închise, după tejghea și te servea o vânzătoare dacă doreai ceva. Adică trebuia să o rogi să-ți dea un anumit parfum să-l testezi, ea îți punea un puf pe un cartonaș sau pe mână, apoi dacă mai voiai altul o rugai din nou și tot așa. Cu nesiguranța și cu sentimentul neplăcut al cumpărătorului jenat că inoportunează iar pe de altă parte cu aroganța vânzătoarei care, în funcție de cât de bine erai îmbrăcat, trăgea concluzia dacă îți permiți sau nu parfumul respectiv. Cred că știți exact despre ce vorbesc. Parfumurile erau într-adevăr scumpe, (nu că acum ar fi ieftine), dar atunci raportul dintre prețurile produselor din vest și salarii era mult mai slab, aduceți-vă aminte cât de valoros era un televizor color sau o mașină de spălat. Anyway, ceea ce vreau să spun este că fiind atât de scumpe, testarea unui parfum se făcea cu țârâita.

I-am povestit cu mare încântare prietenei mele din Germania de magazinul nou deschis și de cât de mult mi-ar plăcea să pot încerca parfumurile la nesfârșit la care esa mi-a spus că în Germania toate, dar absolut toate parfumurile sunt pe rafturi deschise și la dispoziția oricărui client. Ghiciți ce? N-am crezut-o 🙂 Mai mult ca sigur nu observase ea bine și doar parfumurile ieftine gen Revlon sau Coty erau puse la bătaie, restul probabil erau după ușițe de sticlă trebuind să apelezi la vreun reprezentant al magazinului pentru a avea acces la ele. Nu puteam să-mi imaginez cât de mare să fie bunăstarea astfel încât oricine să să se poată parfuma la liber cu Dune, favoritul meu din perioada aceea.

Să vezi și să nu crezi! e o expresie pe care o folosesc alții pentru că, de fapt, eu am ajuns să văd și să cred ceea ce-mi povestea prietena mea. Pentru că am intrat și noi (adică eu, tu, noi, voi și restul țării) în rândul lumii iar acum nu doar că pot să mă parfumez cât vreau, cu orice vreau, dar pot și să testez, de exemplu, astfel de creme antirid care costă, unele, mai mult decât salariul minim pe economie fără să se uite nimeni urât la mine și fără să dau explicații. Ba pot chiar și să mă rujez, să mă rimelez, să mă dau cu blush, cu iluminator, cu bronzer, cu toată paleta de farduri de ochi și cu orice alte produse make up dacă am chef să o fac. Am văzut, apoi am crezut, iar acum îmi place maxim ceea ce se întâmplă. Voi cum stați cu credința? Avem oare strămoși comuni? 🙂

Dumnezeu nu ne vrea proști

3 August 2017 Ioana 14 Comments

Pentru că mă mănâncă limba, n-am altceva mai bun de făcut și plecând de la ceea ce văd în jur, astăzi o să filosofez pe tema postului. De cel religios, zic și nu de cel de la serviciu 🙂

Postul ar trebui să aibă niște semnificații aparte datorită motivațiilor interioare care înseamnă în primul rând stăpânire de sine. Sau cel puțin eu așa văd lucrurile și în niciun caz nu înseamnă doar o simplă schimbare a regimului alimentar prin renunțarea la carne și produse lactate. Acest lucru e cu totul altceva și reprezintă curentul care pe care l-au îmbrățișat cei care se numesc vegetarieni. Una e postul și alta vegetarianismul. Postul are nu doar o semnificație religioasă ci și, sau poate în primul rând, una morală și, în afară de abținerea de la anumite mâncăruri sau băuturi, ar trebui să aducă o anumită stare sufletească. Gândurile urâte, poftele, invidiile, patimile, certurile, bârfele și faptele rele ar trebui să dispară în perioada postului și locul lor să fie luat de pacea interioară, de recunoștință și de multă, multă liniște. I-aș spune un fel de disciplinare a vieții, o schimbare a stării de spirit.

Normele și regulile despre durata și severitatea postului au fost stabilite de autoritatea bisericească de-a lungul timpului. De preoți. De oameni adică și nicidecum de Dumnezeu. Prin Sinoade ecumenice au fost date dispoziții clare în ceea ce privește zilele de post, ajunările, dezlegările la pește, zilele de harți, de mâncare uscată, de dezlegare la untdelemn și vin, de săptămâna brânzei, de mâncat doar o dată pe zi după ora 15 și încă multe alte reguli pe care nu le cunosc și, drept să spun, nici nu mă ațâță curiozitatea să le aflu pentru că nu mi se par importante.

Recunosc că n-am citit Jurnalul fericirii de Nicolae Steinhardt deși mi-am tot propus lucrul acesta și o să fac acum precum Dan Puric care citează mai mult decât citește 🙂 Zice că părintele Steinhardt a spus în această carte că ”Nicăieri și niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proști. Ne cheamă să fim buni, blânzi, cinstiți, smeriți cu inima, dar nu tâmpiți.” Îmi place de mor citatul ăsta și sunt mai mult decât de acord cu ideea de a ne folosi mintea în tot ceea ce întreprindem. Când mă gândesc că se apropie Sfânta Maria și lumea va da din nou năvală la mănăstirea Nicula târându-se pe coate și genunchi în jurul bisericii în semn de smerenie mi se întunecă în fața ochilor. Or fi aceștia mai buni creștini decât cei care păstrează o atitudine decentă?

Ca să nu mai spun de ținerea postului pentru că de fapt asta era ideea de la care plecasem și care mi-a ridicat un mare semn de întrebare. Întrebarea este pentru voi, cei care mă citiți, pentru că pentru mine răspunsul e foarte clar. Credeți că cei care postesc mâncând doar alimentele permise de legiuitorii bisericii sunt mai buni creștini decât cei care mai au alunecări din acest punct de vedere? O masă îmbelșugată, încărcată până la refuz cu bucate de post gătite după rețete sofisticate, evident fără carne, ouă sau lactate înseamnă o mai mare dovadă de pioșenie în fața celor care calcă pe bec din când în când cu o cană de lapte sau un ou fiert?

Credeți că cei care încep masa cu o supă cremă de cartofi dulci, au la felul doi conopidă pane în stil asiatic, tocăniță de hribi cu legume, ciuperci umplute și cartofi în crustă de muștar iar la desert, pentru că le vine greu să aleagă între prăjitura cu mere și checul cu stafide, gustă din amândouă au trecere mai mare în fața lui Dumnezeu decât cei care se rezumă la o bucățică de pui fript?

Dumnezeu nu ne vrea proști dar nici nu cred că i-ar plăcea să-l păcălim.

La vremuri noi, manuale noi

31 July 2017 Ioana 6 Comments

Poate cineva să-mi spună cine sunt ”specialiștii de la Academia Română”? Or fi specialiștii de la resurse umane, or fi inspectorii de specialitate, șefii de servicii, consilierii juridici sau poate îngrijitorii cu normă întreagă? Că mă gândesc că academicienii înșiși nu ar fi putut da sugestia introducerii unui manual de educație fizică elevilor de clasa a V-a. Sau cel puțin așa sper. Sper că titlul de academician încă se mai dă pe drept și că o astfel de onoare nu poate fi cumpărată așa cum se întâmplă cu diplomele de licență, de masterat sau de doctorat.

Când Liviu Pop, ministrul Educației Naționale a anunțat introducerea acestui manual, toată lumea i-a sărit în cap. Ca să se apere, acesta a declarat într-o conferință de presă că n-a fost ideea lui ci manualul a fost realizat la sugestia specialiștilor de la Academia Română și de la facultățile de profil din țară. Cu alte cuvinte, a aruncat mâța moartă în curtea vecinului deși, dacă stau un pic să mă gândesc și fac o analiză pe text, mâța asta nu e moartă de-a binelea din moment ce ministrul, citez, ”nu vede care este în fond problema că există un manual”. În plus, pentru liniștea părinților, promite că nu se vor da lucrări de control la educație fizică din manual și nici nu se vor da teme pentru acasă. Și, foarte important de precizat, nici măcar pentru vacanță! Ce să înțelegem din asta, că manualul nu va avea nicio utilitate?

Dacă totuși gândim în perspectivă, s-ar putea ca acesta să fie de acum înainte baza de plecare pentru editarea câtorva culegeri de exerciții și probleme de educație fizică și, mai mult ca sigur, a unor caiete speciale absolut obligatoriu de cumpărat la începutul fiecărui an școlar. De fapt, s-ar putea să avem o surpriză și acestea să fie deja în drum spre editură purtând mențiunea bun de tipar.

Ce vor învăța copiii de clasa a V-a din manualul de sport? Definiția fotbalului? Probabil vor avea de memorat fraze de genul Handbalul este un sport de echipă care se joacă între două echipe alcătuite din 7 jucători fiecare… Bine, stai jos. 10! Popescule, câte minute ține o repriză? Ăăăă… 45? Nu, stai jos, 4! Aia e la fotbal. Trecem la capitolul doi: tenis. Cum se ține scorul într-un set. Câte puncte consecutive trebuie să câștige un jucător imediat după ”egalitate” pentru a câștiga game-ul. Sau poate se va merge mai mult pe partea practică și copiii vor învăța despre scandalurile din fotbal? Despre cum se organizează blatul perfect sau despre extravaganțele jucătorilor care își cumpără frigidere bătute cu cristale swarovski?

De ani de zile se vorbește despre revizuirea programelor școlare și despre o reformă a învățământului dar toți miniștrii care s-au perindat la guvern au înțeles că trebuie să înceapă cu modificarea structurii anului de învățământ. Că ăsta e cel mai important lucru și fără excepție au schimbat trimestrele în semestre, au modificat lungimea vacanțelor, au mutat data începerii sau a terminării cursurilor și au schimbat data tezelor. Au mutat data examenelor, le-au trimis din vară în toamnă și din toamnă-n iarnă, au scos notele și le-au înlocuit cu calificative, au înlocuit admiterea la liceu cu examenul de capacitate, apoi cu evaluarea națională, au schimbat ponderea notelor, a mediilor și… cam atât.

Acum că s-au perindat toate variantele posibile trebuia să apară o noutate absolută și a apărut manualul de sport. Urmează cel de dirigenție. Pardon, de Consiliere și orientare că doar ne-am reformat și nu mai cadrează arhaismele astea. Și nu, nu e glumă, ministrul nostru a declarat că nu va mai exista nicio materie fără manual. Nu mai știu cum e acuma, se mai dau note la purtare? În caz că da, e musai să apară și un manual de purtare. Mă întreb cine ar fi cel mai potrivit autor?

Viața nu este dreaptă, obișnuiește-te cu ideea

26 July 2017 Ioana 5 Comments

De foarte mică am fost învățată că singura cale în viață este munca. Cuvântul ”noroc” se referea eventual doar la a-ți scăpa din mână felia de pâine unsă cu unt cu fața în sus ori la a opri aragazul cu o secundă înainte de a da laptele în foc. ”Norocul și-l face omul cu mâna lui” a fost expresia în care am crezut mereu. Sigur că de-a lungul vieții există oportunități care îți apar în față și care nu stau să te aștepte la nesfârșit dar eu cred că până și aceste circumstanțe le vezi și le valorifici (sau nu) tot în funcție de modul în care te-ai format ca om, în care ai fost educat și în care ți-ai format personalitatea.

Am crezut mereu că doar munca, munca și iar munca e singura cale de a reuși în viață. E drept însă că reușita e un concept care are multe interpretări și de mult prea multe ori se oprește undeva la agonisirea de bunuri materiale. Nu cred totuși că este suficient să stai cocoțat pe un munte de arginți ca să ai mulțumirea și împlinirea sufletească de a te bucura de viață, de a te trezi cu zâmbetul pe buze dimineața și de a avea somn liniștit cu vise colorate în fiecare noapte. Și nici puterea pe care ți-o dă escaladarea piramidei sociale nu cred că te face fericit pe termen lung.

Pentru un copil așa cum am fost eu a munci era sinonim cu a învăța. Și am învățat. Din primele clase până am terminat facultatea, fără să mă plâng, fără să mi se pară că fac un efort prea mare și niciodată nu mi s-a părut fără rost. Am învățat la toate materiile și din fericire am găsit întotdeauna ceva plăcut în orice am studiat. Exceptând cazurile în care plecam cu toată clasa, am chiulit o singură dată în toată perioada liceului la o oră de istorie și atunci parcă nu mi-a tihnit de nimic. Nu întârziam la ore, nu mă ceream să plec mai devreme, îmi făceam temele, învățam pentru teze fără să sar capitole, citeam și cărțile obligatorii și cele facultative, îmi completam fișele, îmi scriam compunerile ba chiar de multe ori se întâmpla să le scriu și pe ale colegilor 🙂 Pe scurt, am fost un copil așa cum le-ar plăcea tuturor profesorilor să fie toți elevii.

N-am lipsit de la școală decât foarte rar și trebuia să fiu foarte bolnavă ca să mă țină mama acasă. De fapt cred că asta s-a întâmplat doar de două ori, prima dată în clasa a treia când am făcut scarlatină și a doua oară în clasa a șaptea când nu mai știu ce am avut, un fel de alergie dacă îmi aduc bine aminte. Dacă făceam o simplă răceală sau guturai nu se punea problema să stau acasă și să pierd lecțiile, ai mei mă trimiteau la școală în ideea că în viață trebuie să muncești și în situațiile mai dificile iar asta e un lucru care se învață de timpuriu. Se vede că principiul acesta s-a lipit bine de mine pentru că după ce am ajuns în câmpul muncii (cine o fi inventat expresia asta?) nu mi-am luat concediu medical niciodată (cu o singură excepție dar despre asta poate o să vă povestesc altă dată pe larg pentru că implică o adevărată telenovelă, povestea în sine fiind demnă de scenariul unui film).

Am învățat pe rupte pentru admiterea la liceu, am învățat din greu pentru trecerea în treapta a doua, am învățat zi lumină pentru admiterea la facultate. Am învățat în timp ce alți adolescenți de vârsta mea dormeau până la prânz, bifau condica zi de zi la ștrand, nu pierdeau nicio petrecere până în zori și stingeau ultimii lumina când plecau din discotecă. Am luat culegerile de probleme la rând, am rezolvat toate integralele, am memorat analize literare, am învățat definiții, am reținut clasificări, am mai luat o dată culegerile la purecat, am subliniat manualele din scoarță-n scoarță, am mai citit un capitol, m-am întors când mi se părea că nu-mi aduc aminte ceva, am subliniat, mi-am notat, am repetat… până am știut tot. Și am reușit de fiecare dată. Prin muncă. Multă muncă.

Apoi am terminat cu școala. Și deși evenimentul de absolvire nu avea nici pe departe fastul de acum, nu ne puneam robă și eșarfă și nici nu aruncam toca în aer, am avut un uriaș sentiment de satisfacție. Satisfacția atingerii scopului final, a datoriei împlinite, satisfacția parcurgerii cu succes a unei părți importante din drumul vieții. Nu că făcusem eu ceva extraordinar (doar erau mii de absolvenți în aceeași ipostază cu mine) dar credeam că am niște merite care vor fi, nu neapărat apreciate, dar cel puțin recunoscute de societate pentru că, nu-i așa, prin muncă obținusem statutul la care aspirasem.

Naive așteptări, cumplite dezamăgiri, mizerabile deziluzii… Primisem repartiție într-o fabrică, eram la primul loc de muncă și aveam deci dreptul să cer o locuință, un apartament închiriat de la stat așa cum făcea toată lumea pe vremea aia. La scurt timp după ce am depus cererea, în holul de intrare de la poarta fabricii s-au afișat listele cu ordinea de priorități. La ”2 camere”, că doar la atât mă încadram după numărul membrilor de familie, eram pe poziția 23 din 24 de nume înscrise.

Am studiat cu atenție lista și mi-am dat seama că aproape pe jumătate din cei de deasupra mea îi știam din școala generală. Majoritatea nu terminaseră liceul, unii făcuseră școala profesională și aveau o meserie gen prelucrător prin așchiere dar nici unul dintre ei nu făcuse o facultate. Nu-l cunoșteam pe cel de pe primul loc dar pe poziția a doua era unul care rămăsese repetent în clasa a șasea (lucru rar întâlnit pe vremea când de la partid se cerea ca rata de promovabilitate să fie de 100%) iar acum era muncitor necalificat. Departajarea cea mai importantă se făcea la meserie/ocupație. Avea punctaj mult mai mare decât mine care eram ”personal TESA” și eram la ani-lumină distanță față de el. Stăteam și mă holbam la listele alea și nu-mi venea să cred. Patria avea nevoie de muncitori și le oferea toate drepturile în timp ce serviciile mele după 16 ani de școală erau absolut insignifiante. Patria, partidul, că tot aia era, mă ignora complet.

Dintr-odată m-am simțit ca un gunoi. Nedreptățită, umilită, frustrată, inutilă, o entitate neglijabilă lipsită de orice valoare. După ani de învățătură, societatea în care trăiam nu dădea nici doi bani pe mine. Mi-a fost greu să trec peste acel moment și într-o fracțiune de secundă tot sistemul meu de valori s-a prăbușit. Tot ce făcusem până la acea dată făcusem prin muncă și cu toate astea, deși ajunsesem prima, reușita nu era de partea mea iar laurii succesului fuseseră deja dați. Aveau să mai treacă ani mulți până să-l aud pe Bill Gates cu a sa celebră frază: Viața nu este dreaptă, obișnuiește-te cu ideea. Nu-i vorbă că deja mă obișnuisem pentru că, nu-i aașa, tot ceea ce nu te doboară ajunge să te întărească dar parcă tot mi-au picat bine vorbele lui. Se vede treaba că se întâmplă și la case mai mari. E o consolare slabă dar e reconfortant să știi că mai există și alții în situații ca a ta.

Anii au trecut și multe lucruri s-au schimbat. Multe, nu toate. Un singur lucru vă mai spun azi. Cu cât cunosc mai mulți oameni, cu atât îmi iubesc mai mult pisica.

Share This:

Share This:

Share This:

Share This:

Share This: