Nu degeaba există expresia mâncare ”ca la mama acasă” și sunt convinsă că toți ne amintim cu cea mai mare plăcere și duioșie de gustul copilăriei și bucuria cu care ne potoleam foamea după o zi de joacă. Mi-am trăit copilăria în comunism și deși cuvântul acesta a ajuns să fie asociat cu foamea și privațiunile de tot felul, copil fiind nu am simțit și nu am înțeles îngrădirile cu care am crescut. Până la o anumită vârstă universul meu a fost familia care mă iubea, curtea și grădina din spatele casei, găinile pe care le dresam în fiecare vacanță și strada plină de copii. Mi-e dor de anii aceia lipsiți de griji și de gustul mâncării de altă dată. Despre mâncare o să scriu azi pentru că azi m-au năpădit amintirile atunci când am mușcat dintr-o roșie mare și cărnoasă, aproape fierbinte de la atâta soare și cu codița ruptă direct de pe tulpina cu perișori. Cred că de când aveam zece ani n-am mai mâncat porodici direct din grădină și nici n-am mai simțit de mult așa o savoare.
Mâncarea copilăriei mele nu era prea sofisticată, nu aveam atâtea feluri și nici nu aveam de unde alege, nu făceam mofturi și fițe dar cu toate astea reprezenta o bucurie mai mare decât acum când am la dispoziție în orice moment legume și fructe din toate colțurile lumii și când, din punct de vedere alimentar, nu mai există diferență între anotimpuri. Dacă vrei, poți să mănânci ceapă verde în luna septembrie, pepene când zăpada e cât casa și cireșe de Crăciun dar parcă nu mai are niciun haz.
Carnea era considerată o delicatesă iar dintr-un pui mânca toată familia. Unul din felurile mele preferate era papricașul cu multă smântână și pătrunjel verde lângă care trona mămăliga aurie din care ieșeau aburi fierbinți. Acesta făcea deliciul zilelor de duminică și nu mi-a trecut niciodată prin cap că o să am vreodată la parterul blocului magazin care să vândă pui rotisat, că o să-l pot cumpăra la orice oră dar mai ales că o să mi se usuce în frigider…
Mi-e dor de o porție zdravănă de gris cu lapte peste care bunica turna din belșug sirop de vișine. Îl lingeam pe tot murdărindu-mă până la urechi și mai ceream încă o dată și încă o dată până mi se apleca de la atâta dulce. Nu știa nimeni că zahărul nu e sănătos și în casă la noi, ca de altfel aproape peste în Ardeal, se punea zahăr după moda austriacă peste aproape orice: pe salata verde, pe ardeii umpluți, pe mămăliga cu lapte sau pe pâinea cu unt pe care o mâncam la ojină pe stradă printre ceilalți copii ca să nu ne întrerupem jocul.
Nu auzisem de goji, în schimb mâncam prune uscate toată iarna, nu știam ce sunt alea chia seeds dar supa de chimin cu crutoane de pâine prăjită ne scăpa de răcelile și durerile de gât, iar până când orezul cu lapte avea să fie înlocuit de budinca de quinoa mai era cale lungă. Așa cum astăzi pentru slăbit sau pentru îmbunătățirea digestiei lumea ia tarate de psyllium, pe vremuri leacul universal era câte zece sâmburi de dovleac luați pe stomacul gol în fiecare dimineață.
N-am mai mâncat de o veșnicie lapte de pasăre, șerbet de zmeură, peltea de gutui sau dulceață de prune întregi. Dar cât de bună era dulceața aia! Prunelor li se scotea sâmburele și era înlocuit apoi cu un miez de nucă întreg. Da, știu, era o muncă migăloasă dar gustul și aspectul erau divine. Se servea pe farfurioare de sticlă mici cât o palmă de copil alături de un pahar de apă rece aduse în fața musafirilor neapărat pe o tavă acoperită cu un mileu de dantelă. O linguriță generoasă de dulceață care bătea în culoarea chihlimbarului și o cafeluță cu caimac într-o cană ceva mai mare decât un degetar era tratația obișnuită pentru doamnele care veneau în vizită dupămasa.
O altă delicatesă care mi-a rămas în minte și căreia nu i-am mai regăsit niciodată gustul era creierul de porc, prăjit în ulei. Aveam parte de el doar o dată pe an, când tăiam porcul iar mama ni-l împărțea mie și soră-mii. Îl prăjea într-o tigăiță, îl săra un pic și ne punea să mâncăm pe un taburet care ținea loc de masă, bucătăria fiind toată întoarsă cu fundul în sus din cauza pregătirilor pentru cârnați, jumări și caltaboși. Noi două ne așezam pe niște scăunele mici de o parta și alta a taburetului și mâncam direct din tigăiță înmuind pâinea în ulei și mușcând cu poftă din castraveții murați. Era un deliciu dar poate senzația asta o aveam și din cauză că eram moarte de foame după ce ne petrecusem toată ziua înghețând printre picioarele oamenilor mari la pârlitul porcului.
O altă plăcere era mic dejunul de duminica, ziua în care nu mergeam la școală și aveam vreme să mănânc pe îndelete. Îmi plăcea să stau la masă cu tata care întotdeauna mânca pâine cu unt și telemea și bea ceai negru. La fel făceam și eu, mușcam o dată din pâine și apoi beam o gură de ceai și telemeaua aia zemoasă mi se părea cea mai bună mâncare din lume. Nu exista ideea de cereale la micul dejun, știu că la un moment apăruseră fulgii de porumb dar îi mâncam goi, direct din pungă ca snacks-urile din ziua de azi. De fapt mie nu prea îmi plăceau dar mulți copii își aduceau la școală pungi cu fulgi de porumb, jumătate îi mâncau și jumătate îi scăpau pe jos spre disperarea tovarășei învățătoare. Mie care nu-mi plăcea nici măcar coliva care totuși e făcută din grâu, n-aș fi crezut că o să ajung să mănânc (și chiar cu plăcere) terciuri făcute din cereale care odată se dădeau doar la animale. Fulgi de ovăz… cine, eu?? Adevărul e că stilul de viață e într-o continuă schimbare și gusturile oamenilor la fel. Iar când toată ziua-bună ziua îți trec pe la ureche informații despre beneficii ale fulgilor de ovaz, în mod involuntar te lași influențat la început doar de curiozitate apoi verifici pe propria piele. Pasul următor este că ajung să îți placă mai ales dacă pui și multe fructe 🙂
Din cele de cumpărat îmi plăcea prăjitura Noruleț care costa un leu, merele trase în glazură de zahăr ars și înghețata polar de fistic. Aceasta din urmă, un dreptunghi verzuliu prins între două foi de napolitană costa doi lei dar doamna de la chioșcul de înghețată avea bunăvoința de a o tăia în două cu un cuțit mare și murdar tot timpul. Nu ne păsa. Aveam doar un leu, primeam înghețată de un leu 🙂 Mi-e dor de florile de salcâm și de salvie cărora le sugeam nectarul, mi-e dor de fagurii plini de miere de la stupii unchiului Todor, mi-e dor de un știulete de porumb copt la văpaia focului de tabără și de agrișele uriașe pe care le furam prin crăpăturile gardului de la vecinii urâcioși de peste drum. Mi-e dor de multe, știu că nu se vor întoarce niciodată dar mă bucur că le-am trăit. Voi cum stați cu dorurile? Ce vă bântuie azi?
Read More
