Deși au trecut mai bine de două săptămâni de când un restaurant din București a postat o rugăminte pe Facebook (postare care a rupt pătimașul internet în două), ecourile acesteia încă nu s-au stins și probabil multă apă va mai curge pe Dunăre până să se liniștească treburile. Pentru că de un acord nici nu poate fi vorba. Pentru cei care (încă) nu știu despre ce este vorba, anunțul suna cam așa:

Dragii noștri, pentru că ne plac atât copiii cât și cățeii & pisicile, ne iubim și plantele și florile, dar ne place mai ales să bem o bere rece sau un cocktail de adulți, ne dorim ca toți cei din grădină să se poată bucura în liniște de timpul petrecut la J’ai.

Suntem prietenoși cu copiii, dar vă reamintim că zona de nisip NU ESTE LOC DE JOACĂ.

Vă mulțumim pentru înțelegere!

        Poliția mămicilor s-a activat imediat și în secțiunea de comentarii s-au format două tabere, una a părinților care s-au simțit atacați  și una a susținătorilor drepturilor adulților de a putea sta liniștiți la o terasă fără a fi nevoiți să suporte copiii altora care țipă și aleargă printre mese. S-a dezlănțuit deci jihadul.

        Am avut și eu copii mici, știu cât de greu este uneori să-i ții în frâu dar nu am mers niciodată pe principiul ”copilul este copil” și trebuie să i se suporte toate nazurile. Pentru comportamentul copilului mic este responsabil părintele, iar dacă acesta este indolent sau chiar nesimțit nu trebuie să ne mirăm dacă micul prinț nu cunoaște și nu respectă nicio regulă de comportament în societate. Pe scurt, părinții trebuie să-și supravegheze copiii. Ei trebuie să pună limite. Asta nu înseamnă să țină copilul în lesă, nici să îl îngrădească, nici să îi producă traume. Trebuie doar să îl educe.

        E o modă acum în parenting prin care cuvântul NU se pare că e total interzis a-l folosi. Sunt de acord cu educația cu blândețe, cu explicațiile pe care copilul trebuie să le primească dar în același timp cred că părinții au nevoie de o doză de autoritate. Ei nu sunt pe picior de egalitate cu copilul și o doză de fermitate e întotdeauna binevenită. Iar copilul are nevoie de asta. Din păcate, în ultima vreme văd  din ce în ce mai multe cazuri în care părinții sunt total depășiți de situație, copiii urcându-li-se în cap. La propriu.

        Desigur că fiecare generație vine cu propriile idei și întotdeauna ceea ce a fost înainte a fost greșit, prost aplicat sau prost înțeles dar parcă discrepanța de acum nu a fost niciodată atât de mare. Copilul este pus pe un piedestal aurit căruia i se închină toată familia și orice mică poticneală în mersul natural al lucrurilor (pentru că firesc, se mai întâmplă și din astea) este privit ca o tragedie de proporții catastrofale. De exemplu alăptarea naturală care uneori nu merge conform planului. Am întâlnit nu una, ci o mulțime de proaspete mămici distruse, cu sentimente de vinovăție profundă, ducând până la depresie din cauza faptului că nu reușeau să-și alăpteze puiul. Nu contest beneficiile laptelui matern dar acum, când pe piață există zeci și sute de sortimente de lapte praf, nu înțeleg de ce se face atâta caz. Nu minimizez problema și nu vreau să mă fac greșit înțeleasă, ci privesc prin propria mea experiență: pe unul dintre copii l-am alăptat natural, pe celălalt cu lapte praf și amândoi au fost la fel de sănătoși atunci ca și acum. Și la fel de atașați de mine. Iar mie nici prin cap nu mi-a trecut vreodată că aș fi fost ”vinovată” cu ceva sau că nu mi-aș fi făcut datoria de mamă. Să fi fost generația noastră mai lipsită de sentimente? E o inepție și să pui o astfel de întrebare, darmite să mai aștepți răspuns.

        Și parcă nouă, ca părinți, nici nu ne-a fost atât de greu așa cum văd că se plâng cei din ziua de azi. Copiii noștri știau să se joace singuri și nu aveau nevoie de ”activități”, îi lăsam pe covor cu un set de plasticon (ăsta era un fel de lego autohton) și două ore nu le mai auzeam gura 🙂 Dacă aș fi avut și pampers în loc de scutece textile, aș fi putut crește patru-cinci copii fără să simt.

        Din parentingul clasic, destul de inflexibil și rigid, copiii aveau destul de multe șanse să devină timizi și să nu își dezvolte abilitățile sociale. În parentingul modern, deoarece părinții au fost crescuți în maniera tradițională, și-au promis să nu își expună copiii acelorași reguli stricte dar, din păcate, acest lucru duce la o altă extremă, iar copiilor li se permite să facă orice. Dilema mea (și nu de azi, de ieri) este cât de mult pot fi slăbite limitele astfel încât, la vârsta adolescenței, să nu constatăm că am dat greș?

Read More

        Când nepoatele mele aveau doi-trei ani, mă distra teribil să văd cum umblă cu degetuțele pe ecranul telefonului mobil și mă miram să observ câtă dexteritate au. Ca să nu mai spun de intuiția de care dădeau dovadă și de faptul că știau să treacă de la o aplicație la alta cu mai multă ușurință decât unii dintre colegii mei de birou care considerau calculatorul ca fiind inamicul numărul unu atunci când trebuiau să învețe ceva nou. Acum fetițele au patru și respectiv șapte ani iar atunci când le văd cu ochii aplecați pe tabletă sau pe telefon, nu mi se mai pare nimic amuzant. Ba din contră. În general, tehnologia a avut un impact imens asupra copiilor transformându-i într-o țintă ușoară prin efectele nocive ale folosirii în exces a ecranelor și ca orice lucru folosit în exces, și acesta dă dependență, și încă una chiar foarte urâtă.

        În familia nepoatelor mele există reguli foarte stricte și clare de folosire a tabletei: doar în cele două zile de weekend și doar câte o oră pe zi. Fetele sunt atât de obișnuite cu acest program încât nici măcar nu își mai pun problema că acest aspect ar putea suferi modificări. Asta se întâmplă însă la București, dar cum cei mici sunt specialiști în manipulare, atunci când au venit în vacanță la bunici au uitat complet de acest orar și au început o pisălogeală continuă folosind toate metodele posibile de la implorare până la amenințări. De la ”fac orice pentru tine dacă mă lași o oră la tabletă și o să te iubesc toată viața” până la ”nu mai vin niciodată la tine și te spun lui mami că nu mă lași să fac nimic”. În prima zi am cedat însă după crizele de plâns și furie cu care s-a încheiat sesiunea de jocuri din prelungirile de ”încă 5 minute” și apoi încă 5 și încă 5, mi-am jurat să nu mai fac această greșeală și să găsesc alternative pentru a le îndrepta atenția către alte lucruri. Deocamdată am găsit trei alternative care au funcționat și care le-au captat interesul:

1. Ajutor în bucătărie. E un fel de a spune pentru că de fapt mai mult mă încurcă dar fetele sunt mai mult decât încântate atunci când le dau ceva de tăiat pentru că dintre toate treburile domestice, asta le place cel mai mult. Să taie cu cuțitul fructe și legume. Le pun pe un tocător o banană sau câteva felii de pepene și le dau liber la mărunțit. Nu contează forma sau mărimea pentru că în final tot ele le mănâncă. Uneori mă mir și eu câtă răbdare au pentru această activitate. Zilele trecute am făcut un sufleu de conopidă și o oră jumate’ , cât au ciopârțit conopida nu le-am auzit gura. A ieșit perfect pentru toate părțile implicate.
2. Presat plante în ierbar. Ideea asta mi-a venit după ce le-am arătat niște flori presate între paginile unei cărți și am văzut că au manisfestat un interes deosebit pentru petalele vechi de câteva zeci de ani. Așa că acum avem plante în diverse stadii de uscare presate în cărți de colorat  care deja și-au îndeplinit misiunea inițială sau care sunt depășite pentru vârsta lor. Adevărul e că au ieșit chiar bine și avem acum toate soiurile de frunze, fire de iarbă, flori, floricele și chiar crenguțe subțiri din care la iarnă o să facem mici tablouri și felicitări.
3. Citit. Asta e o activitate care poate părea simplă dar care, din păcate, pentru mulți copii nu vine ca ceva firesc pentru că pur și simplu nu toți copiii au obișnuința lecturii și în consecință nu au răbdare suficientă. Dar cu puțin exercițiu și cu alegerea unor cărți de povesti potrivite, lucrurile pot intra repede în rutina zilnică. Fetele adoră să li se citească, mama lor le citește în fiecare seară înainte de culcare iar eu am extins acest bun obicei și în timpul zilei ca o alternativă a televizorului. Cât suntem în casă lucrurile decurg foarte bine și cu spor. Am încercat să citim și în parc sau la ștrand însă acolo erau atâția stimuli externi încât nici măcar eu nu m-am putut concentra pe cartea mea de Joe Dispenza  primită cadou de ziua mea deși pare foarte interesantă.

        Sunt convinsă că există și alte metode de a-i atrage pe copii către activități care nu implică online-ul sau ecranele, dar pentru cazul meu concret acestea trei funcționează perfect. Dacă aveți și alte idei, împărtășiți vă rog în comentarii.

 

Read More

        Sunt aproape sigură că știți că Declarațiile online se depun la etajul 2 🙂 E o expresie care a intrat deja în folclor și despre care mult timp am crezut că este o glumă. Din păcate, deși e de râs, nu este o glumă, ci trista realitate care bântuie România și chiar și acum, după patru ani de la apariția și ulterior viralizarea afișului de la unul din sediile ANAF, formularele primite online se printează și se iau la mână.

        Toată viața mi-a fost groază de interacțiunea cu reprezentanții birocrați ai statului român și de plimbatul de la un ghișeu la altul cu săptămânile. Poate și pentru faptul că niciodată nu am fost în stare să dau șpagă ca să obțin o hârtie pe care de fapt aveam tot dreptul să o primesc. Am avut o colegă, și bună prietenă, care avea o vorbă: Morții se acoperă cu pământ și viii cu hârtii. Mi-am adus aminte de asta când, de curând, am citit pățaniile împărtășite pe Facebook ale unei cunoștințe care a avut nevoie de consultațiile unui medic  din sistemul public de sănătate. Avea trimitere, avea număr de ordine dar nu a fost de ajuns ca să poată intra la medic. De la recepție i s-a cerut să completeze o ”declarație pe proprie răspundere” că nu figurează internată în ultimele 24 de ore. Cică dacă ești internat nu poți veni la consult. Logic, nu? Dar în același timp, orice pacient este posesor de card de sănătate și dacă o informație atât de simplă nu se regăsește pe acest card stau și mă întreb ce înseamnă de fapt informatizarea și tot sistemul informatic din sănătate? Și asta nu e nimic, după ce a dat declarația, a avut nevoie de investigații suplimentare de la un medic de altă specialitate dar cu cabinetul în aceeași policlinică. În aceeași zi. Și, să vezi și să nu crezi, i s-a cerut să mai dea încă o declarație că nu este internată, totul petrecându-se în același loc, la interval de câteva minute. Noaptea minții. România digitalizată.

        Părerea mea este că această ”digitalizare”  este de fapt doar un punct pe lista care mai trebuia bifată pentru a îndeplini anumite condiții impuse de UE, probabil ca să mai putem accesa niște fonduri. Să ajungem cumva în rând cu lumea. Raportezi că ai făcut, ești felicitat și treci la pasul următor că nu vine nimeni să verifice exact cum funcționează sistemul ăsta ”online”.

        Ca de exemplu la Casa Națională de Pensii unde cu mare tam-tam s-a publicat pe site faptul că îți poți face cont online cu care apoi să ai acces la toate serviciile și informațiile oferite de această instituție, notificări personale și o mulțime de alte date de interes. Lucru lăudabil pe care l-am și făcut doar că numai până la jumătate. Pentru că după ce îți introduci datele în sistem, aplicația te conduce la  butonul Tiparire formular pentru a-l imprima pe hârtie. Urmează apoi să te prezinți  personal cu cererea printată și semnată la oricare casă teritorială de pensii, împreună cu actul de identitate în original şi copie sau, după caz, cu documentele justificative în original şi copie. Carevasăzică iei sub braț dosarul cu șină și te prezinți la ghișeu să îți deschizi contul online 🙂 Dacă nu mă credeți, intrați pe site-ul CNPP.

Totul este atât de complicat și stufos și îmbârligat în (aproape) orice domeniu încât de multe ori îți vine să apelezi la firme specializate care să te scutească de drumuri și stat la cozi la ghișee care au program cu publicul de la 11 la 11:30, două zile pe săptămână. Îți cumperi o mașină din străinătate, ai în față mapa cu acte inmatriculare auto, știi că nu lipsește nimic și totuși te apucă groaza să te apuci de formalitățile care trebuie îndeplinite pentru a înscrie mașina în circulație.

        La fel și la Programul Rabla. Pare simplu, dar e simplu doar pentru cei  care au mai casat mașini înainte.  Spun asta din proprie experiență pentru că luna trecută am renunțat la a mai repara Smartul meu pentru că deja reparația era mai scumpă decât mașina în sine, așa că l-am dus (cu părere de rău) la dezmembrări. M-am învârtit mult în jurul cozii până să rezolv cu toate actele dar, după cum se spune, în orice rău este un bine și  uite așa am aflat, căutând pe internet pașii pe care îi am de urmat, că pe lângă rabla clasică, există și o rabla plus, un program destul de nou, prin care Guvernul își dorește să introducă în circulație vehicule electrice. Persoanele care își doresc să achiziționeze un astfel de autoturism vor primi o subvenție de la stat, fără a mai fi nevoie să caseze un autoturism vechi. Chiar nu știam asta dar mi se pare o informație foarte utilă.

        Voi cum stați cu experiențele petrecute online la instituțiile statului? Zâmbiți îngăduitor sau fierbeți la foc mic?

 

 

Read More