Bună dimineața. Cu zâmbet sau fără?

7 July 2016 Ioana 7 Comments

Azi am chef de clasificări și o să vă povestesc despre categoriile de oameni pe care îi întâlnesc în fiecare dimineață pe drumul pe care îl fac de acasă până în stația de autobuz. Pe cei necunoscuți îi scot din ecuație pentru că nu prezintă interes din punct de vedere al subiectului abordat: salutul. O să mă concentrez doar pe ceilalți cu care mă cunosc și cu care mă salut. Sau așa ar trebui.

O parte mă salută, pe alții îi salut eu. Nu m-a interesat niciodată cine e primul care dă binețe, nu am așteptat să fiu eu cea salutată și nici nu mi-a căzut steaua din frunte dacă am spus eu prima bună ziua. În codul bunelor maniere există reguli care impun uzanțe clare în funcție de vârsta, sexul sau funcția celor care se intersectează pe stradă, le cunosc foarte bine și le respect atunci când vine vorba ca eu să fiu cea atentă la detalii. Dacă m-aș întâlni cu unul dintre profesorii mei din liceu cu siguranță aș face orice ca să mă observe și l-aș saluta oricât de mare ar fi distanță de la care m-ar putea vedea. Din păcate lucrul acesta se întâmplă din ce în ce mai rar pentru că unul câte unul pleacă dintre noi.

În schimb dacă mă întâlnesc cu cineva mult mai tânăr sau cineva care ar trebui să-mi arate un așa zis ”respect” nu îmi iau o morgă importantă așteptând să mă salute și dacă îl văd eu prima, rostesc vorbele magice că doar nu mă doare gura. Dar nu despre asta vreau să vorbesc, despre cel care e primul și cel care răspunde. Vreau să aflu dacă sunt singura care a observat că oamenii se împart, și de această dată, în categorii diferite care se separă între ele ca uleiul de apă.

Mi se pare normal, de bun simț, o dovadă de respect, de civilizație, de politețe, spuneți-i cum vreți, ca atunci când saluți pe cineva să schițezi un mic zâmbet. Măcar cu ochii dacă nu cu toată fața. Eu cel puțin așa fac dar nu întotdeauna mi se răspunde la fel. Prin urmare prima categorie e a celor care salută dar care sunt de o sobrietate de zici că tocmai au fost instalați pe viață într-un scan de ministru plenipotențiar. Îngaimă un bună dimineața cu o față sobră, linsă și distinsă de nu-ți mai trebuie să-i întrebi de sănătate și încerc să trec pe lângă ei cu viteza luminii că altfel îmi stric tot zen-ul.

Urmează apoi cei care nu mă văd și, deci, nu mă salută. Trec pe lângă mine de parcă aș fi din sticlă transparentă, invizibilă în lumina soarelui. Și nu doar că nu mă văd (mi se întâmplă și mie uneori să nu fiu atentă la ce se întâmplă în jurul meu) dar nici nu mă aud când îi salut eu. Nu spun nimic, nu răspund nimic și trec pe lângă mine cu o privire ațintită prin mine de parcă aș fi o fantomă. Ăștia nu sunt mulți dar nu sunt de neglijat și n-o să mă pot obișnui vreodată cu felul lor de a fi. Genul cum îi mutul mai voinic nu mi-a plăcut niciodată și reprezintă dovada clară a lipsei de educație. Sau, mai degrabă, lipsa bunului simț.

Ultima categorie, și cea care mă deranjează cel mai tare, este cea a bulldog-ilor. Și ca să fim înțeleși, vorbim de oameni nu de câinii care sunt absolut adorabili.

Cei care îmi răspund, dar nu înainte de a-mi arunca o privire ca cea din poza de mai sus. Se dovedește încă o dată că o imagine face cât o mie de cuvinte altfel nu știu cum aș putea exprima scârba, lehamitea și sictirul care se revarsă prin toată mimica feței lor atunci când oamenii aceștia sunt deranjați de un simplu bună dimineața rostit în apropiere. Cel mai probabil este faptul că ei știu că trebuie să răspundă pentru a păstra normalitatea relațiilor dar sunt oripilați de faptul că i-am deranjat. Și mă urăsc pentru asta. Și mi-ar da cu ceva în cap numai să tac și să nu-mi mai vadă zâmbetul și bucuria că a început o nouă zi frumoasă.

Știu să respect tristețea cuiva și recunosc o privire îndurerată, văd de departe când cineva are o zi proastă și umblă îngândurat cu corăbiile scufundate dar acreala unei mutre îmbufnate zi de zi și răceala unei voci continuu morocănoase mă deprimă complet și ajung uneori să îmi doresc mai degrabă să umblu prin pustietate decât să mă mai întâlnesc cu astfel de personaje ursuze. Zâmbiți, oameni buni, și o să vedeți că imediat vă veți simți mai bine!

Lego, jocul preferat

5 July 2016 Ioana 4 Comments

Nu știu care mi-a fost cea mai dragă jucărie dar pot să răspund fără să clipesc care a fost jucăria preferată a lui Vlad: Lego, fără doar și poate. Si, mai exact Lego Technic. Nu-mi dau seama dacă acest joc i-a influențat viitorul sau a fost invers, având abilitățile tehnice înnăscute, el a ales cu ce să se joace, la fel cum sora sa Cristina, pasionată de povești, inventa scenarii punând cap la cap piesele din Lego System. La imaginația debordantă pe care o avea, mă gândesc ce creații fantastice ar fi ieșit dacă pe vremea aia ar fi existat Lego Elves dar elfii ăștia nu au apărut decât prin 2015. Jocul se bazează pe aventurile unei fetițe care, după moartea bunicii ei, primește o amuletă care o teleportează într-o lume paralelă, a spiridușilor unde se împrietenește cu tot felul de personaje și trăiește o mulțime de aventuri fascinante în castelul misterios, în magazinul secret, în peștera din Iava, la școala de dragoni sau la brutăria magică. Dacă habar n-aveți despre ce vorbesc, uitați-vă pe YouTube pe canalul Lego la serialul Unite the Magic, treceți pe la Noriel sau, cel mai simplu, întrebați-vă copiii sau nepoții cine este Emily Jones și sigur o să fiți bombardați cu o avalanșă de explicații delicioase.

Când Vlad a crescut și am început să dau din jucăriile lui, mi-a spus că renunță la toate, pot să dau orice, oricui, că nu ține la nimic în mod special dar să nu cumva să mă ating de Lego. Și i-am respectat dorința iar cutia de lemn cu aspect vintage în care își ținea piesele a rămas intactă până în ziua de azi. Lego Technic l-a învățat chestii inginerești la vârsta la care încă nici măcar nu știa să scrie. Avea o revistă Lego de unde se inspira și radia de fericire când îmi arăta ce suspensii a reușit să facă la motocicletă, cum a montat volanul la un camion care lua curba când îl conducea pe covor sau cum construia tot felul de angrenaje cu roți dințate la care eu mă uitam ca mâța-n calendar. Visa la sistemele de transmisie pe care le vedea în reclamele la Lego dar care erau foarte scumpe și pe care, din păcate, nu i le-am cumpărat niciodată. În schimb le are acum în mărime naturală și nu cred că e o simplă întâmplare faptul că acum are propriul său atelier auto. Practic face același lucru doar că micuțele bucăți de plastic au devenit piese de schimb pentru mașini reale care circulă pe șosele adevărate și nu pe parchetul din sufragerie. Pot oare să spun că jocul de Lego i-a influențat cursul vieții? cred că da.

Și pentru că fenomenul Lego mi s-a părut întotdeauna fascinant, vă împărtășesc și vouă câteva lucruri interesante despre acesta:

Țara unde s-a născut Lego este Danemarca iar numele vine de la două cuvinte daneze leg godt (play well, adică joacă bună).
Orice piesă fabricată din anul 1958 încoace poate să fie asamblată cu oricare alta astfel încât toate seturile existente sunt interschimbabile.
Dacă ar fi să facem o medie, fiecare persoană de pe planetă deține 86 de piese de lego.
La un milion de piese fabricate doar 18 sunt rebuturi și asta datorită matrițelor care sunt super exacte (au o finețe de două miimi de milimetru).
Șase piese cu opt crampoane fiecare, pot să fie asamblate în 915.103.765 moduri diferite. Două piese pot fi combinate în 24 de feluri, iar 3 în 1060.
În perioada sărbătorilor de iarnă sunt vândute 28 de seturi la fiecare secundă.
Lego este cel mai mare producător de roți din lume. Sigur, sunt roți de jucărie dar tot roți se numesc. Compania produce 306 milioane de roți pe an cu mult mai mult decât Bridgestone sau Goodyear 🙂
Artiștii și arta lego există și nimeni nu poate să conteste acest lucru.

Și acum, că am încheiat oda adusă Lego-ului aș vrea să-mi spuneți care a fost jucăria voastră preferată? Dacă mă întrebați pe mine, mi-ar fi greu să dau un răspuns imediat. Aș avea nevoie de un timp de gândire și tot n-aș fi sigură dacă aș alege-o pe Rita, ciudățenia de păpușă care nu avea picioare ci avea tălpile lipite direct de corpul de forma unui cartof, Arabella, păpușa negresă venită din Algeria cu fundița din păr în culorile tricolorului Franței sau ursoaica Martina, mereu murdară pe bot de resturile de mâncare pe care i le îndesam cu forța în gură.

Experiența mea cu elefant.ro

3 July 201627 September 2018 Ioana 46 Comments

Toată lumea face cumpărături online și toată lumea e mulțumită atâta timp cât produsele cumpărate sunt conform așteptărilor. Dacă primești ceea ce ai văzut și ți-a plăcut pe site, rămâi cu impresia că magazinele virtuale nu se diferențiază între ele decât prin prețurile practicate. Dar nu e deloc așa și îmi vine acum în minte o vorbă pe care obișnuia să o spună un fost șef de-al meu ”totul e bine cât e bine”. Deși sună sec, expresia are în spate o întreagă filosofie și reprezintă esența traseului liniar al lipsei de incidente. Adică atâta timp cât nu apare niciun element perturbator, totul decurge lin, fără a se întâmpla nimic notabil. Clientul plătește, vânzătorul trimite marfa și ambii sunt mulțumiți.

Problemele apar atunci când primești un produs care în realitate nu seamănă cu ceea ce ai văzut în poză, este defect, are altă culoare, mărimea nu se potrivește, nu are calitatea așteptată, te-ai răzgândit sau alte o mie și o sută de motive care te fac să îți dorești să regreți cumpărătura și să ceri banii înapoi. Abia în astfel de momente poți vedea cu adevărat gradul de seriozitate al magazinului și poți să îți formezi o părere relevantă despre ceea ce înseamnă experiența cumpărăturilor. Politica de retur mi se pare cel puțin la fel de importantă ca și prețul și azi o să vă spun povestea mea cu elefant.ro, unul din cele mai mari magazine online din România.

Deși îmi fac aproape toate cumpărăturile de pe internet, aș putea să număr pe degetele de la o mână de câte ori am cumpărat de pe elefant. De fapt, dacă mă uit în cont, pot să spun cu exactitate: de 4 ori, asta fără să pun la socoteală geanta pe care mi-am luat-o în primăvară pentru că aunci, fiind în București, m-am ”lipit” de comanda Cristinei și am ridicat comanda de la un pick-up point ca să nu mai plătim taxe de transport. În rest n-am cumpărat decât cărți în format electronic iar acestea au un statut diferit, adică nu ai de-a face nimic cu transportul pentru că după ce faci plata, primești pe email un link de unde poți să îți download-ezi cartea (dacă bine țin minte, poți să o descarci pe 6 dispozitive).

Poșeta cumpărată de pe elefant mi-a plăcut foarte mult iar cărțile la fel, dar despre cărți nu prea ai ce să spui, adică și dacă nu îți plac, asta nu poate fi vina magazinului și odată descărcate pe calculator și citite, nu mai poți spune că vrei să le dai înapoi, ar fi chiar culmea 🙂

Acum însă voiam să-mi cumpăr, din banii primiți de ziua mea, un ceas. Un ceas sport, negru, cu cadran mare și cu cifrele contrastante, neapărat cu curea metalică neagră. Dețin deja multe ceasuri și aveam foarte bine întipărit în minte ce vreau, inspirată fiind de o youtuberiță pe care o urmăresc cu plăcere pentru că e foarte frumoasă, râde tot timpul și are o voce care mă binedispune: Lydia Elise Millen. Fata asta are un ceas superb și așa ceva voiam și eu. Bine, ceasul ei este Dior și costă vreo 2000 de dolari dar există ceasuri la fel de frumoase la prețuri pentru toți pământenii fără să fie nevoie să plătești brandul.

Aveam un buget de 450 de lei iar în mall tot ce am găsit depășea bine această sumă așa că am trecut la online. Oferta de ceasuri pe elefant este foarte mare și, în plus, au mereu tot felul de promoții și campanii de reduceri. Am găsit multe modele care îmi plăceau la prețuri mai mici decât în magazine cu cel puțin 30%. Multe dintre ele foarte faine dar când l-am văzut pe ăsta m-am blocat pe el, zici că m-a trăznit ceva în cap așa de încântată am fost. Și l-am cumpărat. Nu era nici negru, nici mare (cadranul e de 30 de mm și voiam unul de 38), nici sport, nici cureaua nu era neagră, nici nimic din ce îmi imaginasem inițial dar nu conta pentru că era foarte frumos. A fost dragoste la prima vedere 🙂 Era într-o duminică, afară era caniculă și probabil din cauza zăpușelii am luat-o razna. A fost ceea ce se cheamă o cumpărătură sub impulsul momentului.

Am primit imediat mailul de confirmare, a doua zi l-am primit pe cel prin care mi se comunica expedierea comenzii iar miercurea am primit coletul împachetat în deja celebra cutie verde. Totul a mers ca pe roate și am fost pe deplin mulțumită cu o singură mică excepție, faptul că a trebuit să plătesc taxă de transport de 13 lei. Aproape toate site-urile oferă transport gratuit la comenzi de peste 200-300 de lei și mă așteptam ca și pe elefant să fie la fel dar, nu. Asta e, până la urmă s-a dovedit că și această mică scăpare s-a remediat.

Am desfăcut pachetul frumos ambalat, am găsit ceasul în cutia metalică, așa cum vin toate ceasurile marca Fossil, și privindu-l cum strălucea frumos în lumina soarelui am început să mă întreb de ce naiba l-am cumpărat. Am regretat din momentul în care l-am văzut deși ceasul în sine era absolut superb și arăta ca o bijuterie, extrem de bine lucrat, finuț și foarte ladylike. Singura problemă era că eu îmi doream cu totul altceva, exact opusul acestui ceas. Nu, de fapt erau două probleme, aveam deja un alt ceas foarte asemănător cu acesta așa că m-am hotărât să-l trimit înapoi.

Am avut oareșce emoții pentru că în ultima vreme o mulțime de prieteni de-ai mei avuseseră tot felul de experiențe nefericite cu returul produselor cumpărate online, e drept că de pe alte site-uri, dar când citești nu una, ci o grămadă de postări negative, ai tendința să generalizezi. Nu a fost cazul meu.

Returul a decurs la fel de lin și de rapid ca și procedura de cumpărare. Ba chiar mai bine pentru că mica mea obiecție legată de taxa de transport s-a anulat. Dacă vă vine să credeți, am primit înapoi cei 13 lei de care eram nemulțumită 🙂 Singurul lucru asupra căruia elefant ar mai trebui să lucreze ar fi ca atunci când un client a plătit cu cardul, în momentul în care solicită returnarea banilor să nu i se mai ceară numărul de cont ci în mod automat banii să se întoarcă în același cont din care au venit. Practic asta înseamnă o stornare. Mie mi s-a cerut un număr de cont, l-am știut și l-am scris imediat, dar sunt sigură că există o mulțime de posesori de carduri care habar n-au ce iban au la card și atunci trebuie să întrebe la bancă iar asta nu e o presupunere de-a mea ci e experiența anilor pe care i-am lucrat în bancă.

Deci să vă spun cum s-a derulat totul: Am intrat pe contul meu de pe elefant.ro, am bifat faptul că solicit retur și imediat am primit un mail că voi fi contactată de un curier în maxim 48 de ore pentru a trimite pachetul. Asta era duminica. A doua zi a venit curierul, i-am dat aceeași cutie pe care o primisem și pe care am lipit-o la loc cu scotch iar marți am primit un alt email în care mi se spunea că ”returul a fost procesat cu succes”. Singurul lucru care mi s-a părut ciudat a fost următoarea frază Vei primi in următoarele 14 zile lucrătoare suma de 413,80 RON, echivalenta valorii produselor acceptate la retur și returnate în contul notat de tine în formular. 14 zile lucrătoare mi s-a părut exagerat de mult, asta ar fi însemnat 3 săptămâni dar nu a fost cazul pentru că vinerea deja aveam banii în cont. Returul, cu tot ce implică el, a durat 5 zile și după toată această experiență, nu pot să dau decât un big like pentru elefant.ro. Am fost atât de mulțumită de tot fluxul (și de cumpărare, și de retur) încât cu siguranță de acum înainte, de câte ori o să vreau să cumpăr ceva, primul loc în care o să caut o să fie acest site.

Dacă vreți să vedeți ceasul de care v-am povestit (despre care nu mi-am schimbat părerea, este absolut minunat) vă invit să urmăriți filmarea mea:

5 motive pentru care prefer să stau la bloc decât la casă

29 June 2016 Ioana 12 Comments

Nu trebuie să lucrez în grădină. Pentru cei care stau la casă ar fi cel puțin ciudat să se înconjoare numai de betoane fără să aibă o curte cu iarbă. Curtea este principalul avantaj pe care îl aduc în discuție cei care aleg o casă în defavoarea unui apartament la bloc, o curte unde să stai în aer liber (pentru că, de cele mai multe ori, nu putem vorbi de aer curat). Dar pentru ca o curte să arate bine gazonul trebuie tuns tot timpul, trebuie plantați bulbi de flori, îngrijite rondourile, scos buruienile, curățat frunzele uscate, udat, săpat, plivit… bibilit și încă multe altele. Iar eu nu sunt genul care să iubească munca în grădină. Pur și simplu urăsc acest lucru deși ar fi plăcut ca în serile de vară să stau pe o băncuță înconjurată de multă verdeață. Prefer însă ca această verdeață să fie rezultatul muncii altora 🙂 Iar cum nu-mi permit să angajez un grădinar, o terasă de 20 de metri pătrați cum au multe din apartamentele de aici mi-ar fi mai mult decât suficientă.
Siguranța și securitatea. Văd uneori din goana mașinii câte o căsuță complet izolată înconjurată doar de copaci și un eventual gard cu design fancy și, deși pare idilic, nu pot să nu mă gândesc că dacă locuiești acolo, se întâmplă ceva și ai nevoie de ajutor, nu te vede și nu te aude nici naiba. Ușa de de la intrarea din bloc care se deschide numai după ce a fost activat interfonul și apoi încă o ușă la propriul apartament mă fac să mă simt mult mai safe.
Curățenia. Cu cât suprafața e mai mare, cu atât e mai mult de lucru cu întreținerea. O casă are de obicei mai multe camere, beciuri, poduri, anexe, subsoluri și alte acareturi decât un apartament de bloc. Ca să nu mai spun de câte ferestre care trebuie spălate are o casă 🙂 Și la fel cum nu-mi place să lucrez grădina, nu-mi place nici să-mi petrec după amiezele făcând curat.
Localizarea. De cele mai multe ori casele, mai ales cele care se construiesc acum, sunt situate la distanțe mari față de magazine, școli, piață, restaurante și tot ceea ce presupune centrul orașului iar traficul care pe zi ce trece devine tot mai aglomerat te face să pierzi ore bune din viață pe drum. Și e păcat. Dacă m-aș muta în București în niciun caz nu mi-aș lua casă, să zicem, la Otopeni sau Snagov, oricât de frumoase ar fi zonele astea. E doar un exemplu și sper să nu se simtă nimeni ofensat dar mie îmi place să simt pulsul orașului în alt mod decât blocată în trafic pe drumul de acasă la serviciu și înapoi. Mai degrabă aș alege un apartament din complexul rezidential Doamna Ghica Plaza în apropiere atât de parc (Lacul Tei) cât și de mall 🙂
Costurile întreținerii. Deși acestea nu sunt de neglijat nici la bloc, sunt substanțial mai reduse în special pe timp de iarnă și nu mă gândesc doar la facturile pentru încălzire ci la toate cheltuielile care apar. Și cele legate de acoperiș, de instalații, de gard, de curte, de gazon, de stricăciunile pe care le produce o ploaie mai puternică și așa mai departe. Ca să nu mai spun că, stând la bloc, de rezolvarea multor din aceste probleme se ocupă administratorul scutindu-mă de grija lor.

Concluzionând, sunt foarte fericită cu apartamentul pe care îl am, nici prea mare, nici prea mic și în care mă întorc cu drag în fiecare seară. A, și ar mai fi un motiv, al șaselea. Din apartament nu am pierdut nicio pisică, niciodată, pe când din curtea părinților mi-au dispărut de-a lungul timpului patru!

Mai bună ca la Starbucks. Iced coffee.

27 June 201627 June 2016 Ioana 10 Comments

Subiectele zilei sunt două: Brexitul și canicula. Despre primul nu am ce să scriu decât că sunt supărată că s-a întâmplat. Nu mă pricep să fac analize politice sau economice dar văd că și la alții țara e divizată pe regiuni, pe națiuni, pe grupe de vârstă, pe orașe… exact ca la noi. Dar asta nu mă încălzește deloc. Și, de fapt, nici nu vreau să mă mai încălzească nimic, îmi ajunge soarele ăsta ucigător 🙂 Am vrut vară, acum avem din plin. În consecință, aleg subiectul numărul doi și o să scriu despre caniculă pentru că la asta se pricepe toată lumea.

În casă e mai cald decât afară iar acesta este motivul pentru care, cel puțin câteva luni de acum încolo, nu mai vreau să aud de bucătărie. Și nici de aragaze. Nici măcar de astfel de aragaze cu toate că îmi doresc unul nou dar deocamdată am împins dorința mai către iarnă. Până una-alta ne concentrăm pe frigidere și aparate de aer condiționat luate de aici.

Cumva știu în subconștientul meu că acesta e doar un pretext pentru a nu mai găti dar nu simt nici cea mai mică urmă de vină. Atâta vreme cât piața e plină de legume și fruncte, salatele sunt pe primul loc. Nimic nu poate fi mai răcoritor și mai energizant la prânz decât o salată de crudități și un pahar uriaș de cafea cu gheață. Până nu demult iced coffee însemna pentru mine cafea preparată în mod obișnuit și răcită la frigider și nu înțelegeam de ce la Starbucks avea cu totul și cu totul alt gust (mai bun). Dar de curând am descoperit secretul pe canalul de YouTube al Laurei in the Kitchen și nu o să vă vină să credeți cum se face de fapt cafeaua care se bea cu gheață. Este o cafea care NU este fiartă ci doar se infuzează într-o apă călduță. Foarte simplu. Singurul inconvenient este că întreg procesul durează opt ore.

Vă spun drept că am fost foarte sceptică și nu am crezut că aroma cafelei se va resimți atât de pregnant dar rezultatul final a fost mai mult decât surprinzător (la modul cel mai bun cu putință). La 400 de ml de apă eu am pus trei linguri (nu lingurițe!) de cafea. Cafea-cafea, nu ness. Am încălzit apa cam la 37 de grade (pur și simplu am încercat-o cu degetul, să fie potrivită ca pentru o baie de bebeluș) și am turnat-o peste cafea într-un pahar mare. Am amestecat puțin, am pus deasupra o folie de plastic (ca să nu intre vreo gâză) și am lăsat-o de seara până dimineața pe masa din bucătărie. Nu în frigider. A doua zi am strecurat cafeaua printr-un tifon pus în trei-patru straturi. Se poate strecura și prin hârtie de filtru dar eu am câteva bucăți de tifon pe care le țin în bucătărie și le folosesc doar în acest scop. O parte din zaț rămâne pe fundul vasului inițial, cealaltă parte se oprește în tifon, exact ca în poza 3. După ce am strecurat-o, am gustat cafeaua și era excelentă. Sincer, nu mă așteptam să fie atât de concentrată având în vedere că nu am fiert-o ci doar am lăsat-o la înmuiat 🙂 Adevărul e că există diferențe uriașe între un morcov fiert și unul crud, la fel între un măr fiert si unul crud, așa că de ce n-ar exista diferențe și între cafeaua fiartă și cea crudă?

Apoi am trecut la partea plăcută și am umplut un pahar cu cuburi de gheață peste care am turnat cafeaua strecurată. Pentru îndulcit am folosit sirop de zahăr, adică zahăr dizolvat în prealabil într-un pic de apă. De ce n-am pus zahăr simplu și am pus sirop de zahăr? Pentru că într-un lichid în care plutește gheața, zahărul se dizolvă foarte, foarte greu.

Și asta e (aproape) tot. De aici încolo încep subtilitățile 🙂 Se poate adăuga lapte – pentru cei care beau cafeaua cu lapte, dar eu nu mă număr printre ei. Prefer cafeaua neagră, simplă și cu foarte puțin zahăr. De data asta însă mi-am făcut de cap și pentru că am avut chef de un desert adevărat, am adăugat o linguriță de înghețată caramel luată de la Lidl.

A ieșit ceva de vis iar cuvintele sunt prea puține ca să descrie perfecțiunea și desăvârșirea gustului 🙂 Băută pe balconul meu umbros, într-o dimineață leneșă de vară, mi-a făcut ziua mai frumoasă și sunt sigură că pentru mine aceasta va fi băutura verii 2016 și aș vrea ca și voi să încercați rețeta iar apoi să-mi spuneți cum vi s-a părut.

Share This:

Share This:

Share This:

Share This:

Share This: