A trecut deja o săptămână de caniculă, parcă am început să mă obișnuiesc cu arșița și, orice s-ar spune, tot mai bine e vara! Dar să vă spun ce am făcut la peste 30ºC:

• Am participat la un curs organizat de Școala Flanco și susținut de Cristian China Birta, Cristina Bazavan și Sorana Savu. A fost un curs de o zi despre  branding personal, storytelling, blogging și social media în general, un curs pe care l-am așteptat cu nerăbdare și care nu m-a dezamăgit. Am aflat lucruri noi (deși nu chiar atât de multe pe cât credeam) dar cel mai important lucru, pe care îl știam deja, mi s-a reconfirmat: succesul vine din încrederea pe care o ai în propria persoană. Toți cei trei lectori mi-au transmis, în mod indirect, acest mesaj prin aplombul cu care s-au prezentat în fața noastră și prin mulțumirea de sine (în sensul bun al cuvântului) prin care se refereau la munca și la cariera lor. Mi-au plăcut și prezentările dar ca impresie generală, când mă gândesc la curs, acesta e primul lucru care îmi vine în minte: atitudinea.
• Am cules și am mâncat pe săturate zmeură din grădina părinților. Pare idilic să aduni zmeura direct din mediul ei natural dar nu e chiar așa pentru că m-am zgâriat toată și pe mâini și pe picioare.
• Am salvat un păianjen de la moarte. E adevărat că iubesc animalele dar până acum nu am fost impresionată de astfel de creaturi. Micuțul ăsta însă mi-a provocat un sentiment de milă amestecat cu admirație văzând cât de tenace poate să fie. Zmeura de care vă spuneam am adunat-o în găletuțe de plastic recuperate de la iaurtul pe care îl cumpăr în fiecare săptămână iar seara am băgat recipientele în frigider. Nu mi-a venit să cred când am văzut a doua zi dimineața că pe gura unei găletuțe un păianjen mititel și-a țesut o plasă. A lucrat săracul toată noaptea sperând să prindă o muscă sau un țânțar ca să poată supraviețui numai că la mine în frigider nu se găsesc niciun fel de bidigănii (din fericire). Și pentru că l-am văzut așa de disperat să trăiască, l-am eliberat pe balcon 🙂 
• Am trăit senzații tari în călătoria cu un microbuz al cărui șofer citea ziarul în timp ce conducea detașat. S-a cam zbârlit adrenalina în mine dar am ajuns teafără la destinație. 
• Am primit un cadou de ziua mea de la Sephora. Aproape uitasem de sms-ul prin care mă anunțau că mă așteaptă o mică surpriză în magazin și nici nu știu cum de mi-am adus aminte când am trecut pe acolo să întreb dacă mai e valabilă oferta. Era 🙂 Și am primit un fard de obraz foaaaarte drăguț cu două nuanțe. 
• M-am supărat că s-a întâmplat Brexit-ul. Cu toate că sper că nu ne va afecta prea tare, nimic nu va mai fi la fel. Nu mă interesează cursul acțiunilor la nicio bursă și nici creșterea prețului aurului dar dacă se introduc iar vizele, va fi horror.
• Am vizitat Cetatea Alba Iulia într-o mică excursie de câteva ore. S-a restaurat tot zidul cetății și arată absolut minunat iar după părerea mea este un punct de maximă atracție turistică pe care e musai să-l vedeți. Cu siguranță nu o să regretați pentru că nu mai există așa ceva în România. Am făcut și un filmuleț pe care vă invit să-l urmăriți aici:

        Voi ce ați făcut săptămâna trecută? Tot la muncă sau au început deja concediile?

Read More

        Ce gust are gustul puternic și-amărui? Voi ce răspuns ați da la o astfel de întrebare? (tâmpituță, e drept) pfff… Amar, normal 🙂 Greșit! spun însă cei cu reclama la nu știu ce bere. A trebuit să văd clipul ăla de o sută de ori ca să-l înțeleg și chiar nu sunt grea de cap sau, mă rog, asta e impresia pe care o am eu despre mine 🙂 Îmi plac reclamele și pot să spun că sunt de-a dreptul pasionată să văd ce iese nou pe piață pentru că multe sunt chiar simpatice. Cred că mi-ar fi plăcut să lucrez în domeniul acesta deși e greu să creezi conținut cu impact tot timpul dar, na, de-aia se câștigă bine în publicitate. Ideile bune se plătesc bine.

        Idee bună înseamnă când reclama prinde ușor la public, când se reține ușor sau când, topul topurilor, sloganul intră în folclor. Cine n-a auzit sau n-a folosit expresia prietenii știu de ce sau tu cu cine faci banking? Vi se pare că e prea ca la țară? 🙂 Revenind la gustul puternic și-amărui, m-a enervat faptul că n-am înțeles reclama asta când am văzut-o la televizor. Prima dată am crezut că n-am fost atentă și mi-a scăpat ceva dar nici a doua , nici a treia oară n-am priceput-o și deja eram de-a dreptul intrigată despre ce vorbesc oamenii ăia acolo. Că o dădeau când cu gustul berii, când cu fotbalul (legătură deja consacrată), când cu pantofii… legătura asta n-am prins-o și nu înțelegeam de ce ar trebui să mă gândesc la pantofi cum ar fi aceștia atunci când beau bere.

        Drept și prin urmare am căutat reclama pe YouTube și m-am pus cu burta pe carte, adică pe vizualizat. Până la urmă am priceput mesajul și mi se pare chiar drăguț: trei băutori de bere consacrați îl descos pe un novice despre senzația pe care o are atunci când simte gustul puternic și-amărui iar ăsta, săracul, tânăr și un pic derutat, nu știe (încă) să se bucure de savoarea băuturii așa că experții îi explică ce simt ei atunci când dau pe gât o sticlă de bere rece: E ca atunci când echipa ta primește gol… dar a fost offside… ha-ha-ha!! E ca atunci când vii acasă de la nuntă… și-ți scoți pantofii… hi-hi-hi!!

        Despre lucruri sfinte cum e fotbalul nu e cazul să glumim zilele astea când toată România e cocoșată de înfrângerile penibile de la Euro 2016 așa că rămâne senzația de eliberare când scapi de pantofii care te-au strâns toată noaptea la nuntă. Cred și eu, nene, dacă în loc să îți cumperi o pereche de pantofi eleganți pentru bărbați care să te țină cinci sezoane de petreceri, nunți, botezuri și revelioane, alegi unii din plastic făcuți pe vaporul care face curse din China. Normal să te bucuri că scapi de ei. Dar să ajungi să compari o gură de bere rece cu descălțatul de pantofi, jur că nu m-aș fi gândit. De fapt habar n-am dacă aș fi avut vreo idee. Chiar, dacă am fi fost încă la școală și ne-ar fi dat temă să facem o cumpunere pe acest subiect, voi cu ce ați fi comparat o bere rece într-o zi caniculară?

        Dacă nu știați reclama despre care vorbesc, priviți clipul de mai jos:

Read More

        Pentru cei de vârsta mea, ziua de ieri a adus cu siguranță măcar un gând nostalgic și un zâmbet interior. Cum ar fi putut vreunul dintre noi să nu-și fi adus aminte pentru o clipă bucuria cu care așteptam ziua de 15 iunie, ultima zi de școală și începutul vacanței mari? Pentru mine ziua aceasta va rămâne pentru totdeauna prima zi de vară indiferent de vremea de afară. Mirosul de crini și iasomie însemna începutul unei lungi perioade fără griji, fără lecții, cu dormit până târziu, cu mâncat roșii încălzite de soare direct din grădină, cu tabere, cu jocuri nesfârșite și cu cărți devorate la umbra viței de vie. Citeam tot ce-mi cădea în mână cu o poftă nebună, nu mă plictisea nimic, luam cărțile una câte una ca și cum aș fi mâncat cireșe iar lecturile obligatorii mi se păreau floare la ureche și le terminam în câteva zile. Nu-mi puteam imagina lumea fără cărți.

        De altfel mi-e greu și acum să admit că există oameni care n-au citit o carte în viața lor și nu, nu mă gândesc la vreun trib african ci mult mai aproape, nici n-o să vă vină să credeți cât de aproape. Mi-am adus aminte de o întâmplare șocantă văzând multitudinea de poze cu care părinții au împânzit Facebook-ul  mândrindu-se cu absolvenții de toate vârstele, de la gădinițe până la mari universități. Făcând o paranteză, mi se pare ridicol ca un copil de 5-6 ani să poarte tocă și robă acestea fiind străvechi simboluri academice pentru cei licențiați iar purtarea lor de către cei care încă nici măcar nu știu să scrie și să citească mi se pare că ia oarecum în derizoriu importanța desăvârșirii intelectuale. Dar aceasta e doar părerea mea. Dacă părintele îi pune odraslei toca pe cap înainte să-i cadă dinții de lapte, să nu ne mai mirăm că alții își atribuie gratuit lucrări de doctorat.

        Dar să nu-mi uit ideea de la care plecasem. Era prin luna martie când, după moartea mamei, tata s-a hotârăt să doneze unei biblioteci o parte din cărțile de specialitate ale mamei. Mama a fost profesoară de franceză și avea o mulțime de cărți de valoare, apariții recente sau mai vechi, scrise de către foști colegi de-ai ei, cărți de istorie a literaturii franceze, fonetică,  gramatică și lingvistică. Cum în familie ne-am îndepărtat cu toții de acest domeniu, știam că nu o să mai avem nevoie de ele și ar fi fost păcat să zacă uitate pe rafturi când altcuiva i-ar fi putut fi de mare folos. Cei de la Facultatea de Litere din cadrul Universității Babeș Bolyai din Cluj au primit cu încântare vestea că vor primi aceste volume așa că tata a stabilit o întâlnire cu ei și într-o dimineață rece de iarnă târzie s-a dus la facultate.

        A știut exact unde să meargă la sediul facultății de pe strada Horea dar după ce a intrat în clădire nu găsea biblioteca așa că a întrebat două fete cu mape sub braț, ce păreau studente. Acestea au ridicat din umeri și au trecut mai departe. A întrebat apoi un băiat în ce direcție s-o ia să ajungă la bibliotecă dar nici acesta nu a știut să-i spună. Apoi alt grup de fete, apoi altul… nimeni nu avea habar, nimeni nu auzise de bibliotecă. Într-un final a găsit o studentă care a venit cu ideea salvatoare Dar de ce nu-l întrebați pe portar?… Da, portarul trebuia să știe și, într-adevăr așa a fost, portarul a fost singurul care a știut să-l îndrume și nu pentru că ar fi frecventat biblioteca ci pentru că probabil era una dintre atribuțiile sale.

        Deci dintre toți studenții de la Litere niciunul nu a știu unde este biblioteca. Și era vorba de Litere, nu de Politehnică. Și trecuse bine de jumătatea anului universitar neexistând circumstanța atenuantă că proaspeții boboci ar fi fost dezorientați în clădirea încă necunoscută pentru ei, deși mă îndoiesc că toți cei întrebați erau în anul I. Trecuse sesiunea de iarnă și niciunul nu avusese nevoie să consulte o carte… Știu că acum există internetul și știu exact ce poți găsi acolo: referate scrise de alții, rezumate făcute de generațiile anterioare, unele pline de greșeli grosolane, materiale prescurtate, fraze disparate, cârpeli menite să-ți asigure un cinci amărât. Poate acestea sunt materialele după care învață studenții? Și atunci devine firesc să auzi un reporter proaspăt ieșit de pe băncile facultății care are un vocabular de maxim o sută de cuvinte și care repetă aceeași întrebare la nesfârșit sub forme diferite. Ceva de genul Cum vi se pare festivalul? Ce părere aveți despre festival? Cum credeți că a fost organizarea? Cum vi s-a părut atmosfera? Cum v-ați simțit la festival? Văd mereu la televizor astfel de faze și lucrul care mă miră cel mai tare este cum de intervievatul are răbdarea necesară să răspundă același lucru și probabil că doar bunul simț îl face să rămână pe loc și să nu întoarcă spatele reporterașului de doi bani.

        Știu că este frumos, este minunat și este o bucurie imensă pentru părinți să-și vadă copilul absolvent dar oare doar patalamaua contează? oare diploma ține loc de ceea ce ar trebui să aibă în cap? Pozele în ținută festivă de pe Facebook șterg cu buretele lipsa de pregătire? Puteți să aruncați cu roșii în mine dar nu mă pot abține să nu comentez. Mă îngrozesc când văd mândria cu care își aruncă toca în aer cei care de la toamnă vor deveni profesorii copiilor și nepoților noștri iar singura carte pe care au citit-o în viața lor a fost primul volum din Cireșarii…

Read More