bulldog

Bună dimineața. Cu zâmbet sau fără?

        Azi am chef de clasificări și o să vă povestesc despre categoriile de oameni pe care îi întâlnesc în fiecare dimineață pe drumul pe care îl fac de acasă până în stația de autobuz. Pe cei necunoscuți îi scot din ecuație pentru că nu prezintă interes din punct de vedere al subiectului abordat: salutul. O să mă concentrez doar pe ceilalți cu care mă cunosc și cu care mă salut. Sau așa ar trebui.

        O parte mă salută, pe alții îi salut eu. Nu m-a interesat niciodată cine e primul care dă binețe, nu am așteptat să fiu eu cea salutată și nici nu mi-a căzut steaua din frunte dacă am spus eu prima bună ziua. În codul  bunelor maniere există reguli care impun uzanțe clare în funcție de vârsta, sexul sau funcția celor care se intersectează pe stradă, le cunosc foarte bine și le respect atunci când vine vorba ca eu să fiu cea atentă la detalii. Dacă m-aș întâlni cu unul dintre profesorii mei din liceu cu siguranță aș face orice ca să mă observe și l-aș saluta oricât de mare ar fi distanță de la care m-ar putea vedea. Din păcate lucrul acesta se întâmplă din ce în ce mai rar pentru că unul câte unul pleacă dintre noi.

       În schimb dacă mă întâlnesc cu cineva mult mai tânăr sau cineva care ar trebui să-mi arate un așa zis ”respect” nu îmi iau o morgă importantă așteptând să mă salute și dacă îl văd eu prima, rostesc vorbele magice că doar nu mă doare gura. Dar nu despre asta vreau să vorbesc, despre cel care e primul și cel care răspunde. Vreau să aflu dacă sunt singura care a observat că oamenii se împart, și de această dată, în categorii diferite care se separă între ele ca uleiul de apă.

        Mi se pare normal, de bun simț, o dovadă de respect, de civilizație, de politețe, spuneți-i cum vreți, ca atunci când saluți pe cineva să schițezi un mic zâmbet. Măcar cu ochii dacă nu cu toată fața. Eu cel puțin așa fac dar nu întotdeauna mi se răspunde la fel. Prin urmare prima categorie e a celor care salută dar care sunt de o sobrietate de zici că tocmai au fost instalați pe viață într-un scan de ministru plenipotențiar. Îngaimă un bună dimineața cu o față sobră, linsă și distinsă de nu-ți mai trebuie să-i întrebi de sănătate și încerc să trec pe lângă ei cu viteza luminii că altfel îmi stric tot zen-ul.

        Urmează apoi cei care nu mă văd și, deci, nu mă salută. Trec pe lângă mine de parcă aș fi din sticlă transparentă, invizibilă în lumina soarelui. Și nu doar că nu mă văd (mi se întâmplă și mie uneori să nu fiu atentă la ce se întâmplă în jurul meu) dar nici nu mă aud când îi salut eu. Nu spun nimic, nu răspund nimic și trec pe lângă mine cu o privire ațintită prin mine de parcă aș fi o fantomă. Ăștia nu sunt mulți dar nu sunt de neglijat și n-o să mă pot obișnui vreodată cu felul lor de a fi. Genul cum îi mutul mai voinic nu mi-a plăcut niciodată și reprezintă dovada clară a lipsei de educație. Sau, mai degrabă, lipsa bunului simț.

        Ultima categorie, și cea care mă deranjează cel mai tare, este cea a bulldog-ilor. Și ca să fim înțeleși, vorbim de oameni nu de câinii care sunt absolut adorabili.

bulldog
foto vetstreet.com

        Cei care îmi răspund, dar nu înainte de a-mi arunca o privire ca cea din poza de mai sus. Se dovedește încă o dată că o imagine face cât o mie de cuvinte altfel nu știu cum aș putea exprima scârba, lehamitea și sictirul care se revarsă prin toată mimica feței lor atunci când oamenii aceștia sunt deranjați de un simplu  bună dimineața rostit în apropiere. Cel mai probabil este faptul că ei știu că trebuie să răspundă pentru a păstra normalitatea relațiilor dar sunt oripilați de faptul că i-am deranjat. Și mă urăsc pentru asta. Și mi-ar da cu ceva în cap numai să tac și să nu-mi mai vadă zâmbetul și bucuria că a început o nouă zi frumoasă.

        Știu să respect tristețea cuiva și recunosc o privire îndurerată, văd de departe când cineva are o zi proastă și umblă îngândurat cu corăbiile scufundate dar acreala unei mutre îmbufnate zi de zi și răceala unei voci continuu morocănoase  mă deprimă complet și ajung uneori să îmi doresc mai degrabă să umblu prin pustietate decât să mă mai întâlnesc cu astfel de personaje ursuze. Zâmbiți, oameni buni, și o să vedeți că imediat vă veți simți mai bine!

Share This:

7 păreri despre “Bună dimineața. Cu zâmbet sau fără?

    1. Mi s-a întâmplat să zâmbesc unei persoane mai puțin cunoscute și s-a uitat în spate să vadă cui îi era îndreptat zâmbetul :) Bine zici, e ca un fel de exercițiu.

  1. Eu zic ca deja sa raspunda la salut, apoi sa-ti si zimbeasca…

    Vai, am una care sta chiar sub noi, trecem pe linga ea si nu ne raspunde la salut. Dupa ce ca are o mutra de broasca(bine, asta nu-i vina ei). Cel mai tare m-a socat cind trebuia sa intru cu bicicleta si fiica-mea cea mica imi tinea poarta de la intrare(care poarta e cam mare si grea pentru fortele unui copil), iar eu ma chinuiam sa trec, insa a aparut asta, profitind de poarta tinuta de fiica-mea, fara sa zica mersi, fara sa salute si a intrat, trecindu-mi in fata . De atunci n-o mai salut.

  2. Complicata de tot e tema aceasta a salutului, se preteaza la studii complexe de psihologie. De obicei el, salutul, exprima o atitudine; poate fi invidie, linguseala, aroganta si multe alte trasaturi de caracter.
    Nu incerca sa iesi in capat, sa modelezi persoanele dupa anumite principii morale sau educative. Fiecare caz „se trateaza” altfel.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *